Orgoliul excesiv dăunează întotdeauna criticii, ea nu trebuie să se pună pe sine în valoare mai mult decât pune textul literar de care se ocupă. În fine, o altă definiţie care îmi place foarte mult şi la care ader, pe care au formulat-o mai mulţi eseişti & critici la care am ţinut şi ţin – Paleologu, Eugen Simion, printre alţii – critica literară este, în primul rând, un exerciţiu de admiraţie: cine nu ştie să admire, nu are ce căuta în critica literară.
Critica literară este ştiinţă sau artă? Are ea acces la creaţie sau doar o parazitează? Două soluţii sunt cele radicale: pe de o parte, linia Maiorescu – Şerban Cioculescu, ambii susţinând ferm că exerciţiul critic este unul al raţiunii, care implică distanţă, o atitudine aseptică faţă de text; iar, pe de altă parte, se situează Călinescu, alături de care prefer să greşesc decât să am dreptate împreună cu ceilalţi doi, care spunea că, în mod clar, critica este literatură, literatură de idei, artă literară. Ea presupune imaginaţie, scenarii bine ticluite, înscenarea ideilor. De aici pornind, Călinescu afirma că cine nu a ratat, măcar cochetând (serios însă!) cu ideea de a scrie în vreun gen literar, nu poate fi critic pentru că nu înţelege literatura „pe dinăuntru”. Aşadar, în mod clar, critica literară este o parte consistentă, esenţială a literaturii. Sigur, poate nu cu aceeaşi greutate culturală pe care o au celelalte genuri, dar rămâne unul dintre genurile literaturii. S-a întâmplat uneori, ceea ce este iarăşi anapoda, ca „discursul despre”, critica şi teoria literară să ia faţa literaturii. Dacă ne uităm în Occident, în Franţa, în anii ’60-’70 mai ales, criticii literari şi teoreticienii sunt mult mai vizibili decât literatura care s-a scris în acei ani. Roland Barthes este mai cunoscut decât orice prozator contemporan lui. Sigur, totul pe fondul unui declin al beletristicii. S-au întâmplat şi astfel de lucruri, dar nu aceasta este normalitatea. Chiar fiind un gen al literaturii, critica este un gen care trebuie să aibă altruismul, de nu chiar smerenia de a rămâne puţin în umbră. Orgoliul excesiv dăunează întotdeauna criticii, ea nu trebuie să se pună pe sine în valoare mai mult decât pune textul literar de care se ocupă. În fine, o altă definiţie care îmi place foarte mult şi la care ader, pe care au 
formulat-o mai mulţi eseişti & critici la care am ţinut şi ţin – Paleologu, Eugen Simion, printre alţii – critica literară este, în primul rând, un exerciţiu de admiraţie: cine nu ştie să admire, nu are ce căuta în critica literară. Nu e numai ecarisaj, cum cred unii, criticul literar nu este un hingher. Este un om care ştie, în primul rând, să admire şi care este în stare să-şi explice convingător admiraţia.
O opinie critică nefavorabilă ar putea să distrugă o carte bună?
Nu ştiu dacă ar putea să o distrugă, nu îmi vine în minte acum niciun mare scriitor distrus de critică. Poate exista uneori ceea ce numea Camil Petrescu o „conjuraţie a tăcerii”. Pot exista cazuri de scriitori buni care nu sunt prezenţe foarte active în viaţa culturală sau au o discreţie care uneori se plăteşte, se plăteşte prin aşteptare. Ei nu intră neapărat pe lista scurtă a criticilor de întâmpinare, dar nu există doar critică de întâmpinare. Există critica aceea care vine şi aşază valorile şi nu neapărat astăzi şi pentru astăzi, ci mai ales pentru mâine. Pariul unui scriitor nu e neapărat acela al prezentului. Eu nu cred că există un mare scriitor nedescoperit din cauza unui complot al criticii. Ceea ce nu înseamnă că majoritatea scriitorilor, de la cei slabi la cei mediocri, nu se simt nedreptăţiţi de critici. E o boală mai frecventă decât guturaiul în viaţa literară. Nu cred că veţi întâlni 4-5 scriitori care să vorbească admirativ despre criticii literari. Rar dai de câte un scriitor calm, mulţumit de sine, împăcat cu nivelul său, pe care şi-l admite fără complexe, care să primească senin, cu umor, un amendament al unui critic şi care să se lase vizitat de o minimă dilemă: „Dar dacă omul ăsta, care chiar se pricepe, are dreptate?” Criticii sunt tot timpul bănuiţi de interese de grup, parcă ar fi politicieni, parcă ar fi susţinuţi de cine ştie ce interese oculte şi fundamentale. Lucrurile sunt caraghioase! Până la urmă nu aceasta este miza literaturii. N-ar trebui, nici criticul, nici scriitorul să scrie pentru aplauze, ele vin sau nu vin, oricum, nu schimbă nimic; când motivaţia vine din afară, ea e oricum artificială, literatura adevărată nu se lasă declanşată dinspre exterior. Sigur, nu-i strică în nici un caz încurajarea, dar nici nu depinde de aceasta. Dacă ar fi fost aşa, Proust ar fi trebuit să-şi îngroape primul volum din marele său roman şi să se consoleze cu o existenţă mondenă. Literatura, atunci când e vocaţie autentică, porneşte din altă parte, dintr-o nevoie de sondare a sinelui şi de exprimare, măcar aproximativă, de cele mai multe ori aproximativă, a opacităţii existenţiale.
Are critica literară un rol formator din punct de vedere uman? În privinţa tinerilor, de ce ar trebui ei să citească critică literară?
Este o întrebare foarte interesantă şi foarte grea, pe care am încercat să mi-o pun şi eu, sub altă formă, în unele texte. Unde te poate duce critica literară? Care sunt limitele ei? Pentru că uneori intervine un sentiment de delăsare, o anumită criză – orice om care face cu seriozitate, consecvenţă şi pasiune ceva ajunge într-un moment de criză. Există acel mal du littérature care din când în când te scoate pe tuşă. E un fel de depresie profesională, o senzaţie de saţietate, un sentiment de inutilitate. Oricum, e o criză de care nu scapi, de care ar fi şi păcat să scapi, pentru că ea te pune faţă în faţă cu întrebările cele mai dure legate de preocupările tale, de investiţiile tale intelectuale şi afective. Viaţa trece, moartea e aici, o poţi atinge cu mâna, iar tu stai şi scrii, împăcat cu propria-ţi mediocritate, critică literară. O nelinişte care l-a făcut pe Eugen Ionescu să scrie acel memorabil Nu, care, citit cu atenţie, e un pasionat Da. Cine scrie cu voioşie, fără să fie muncit de nici un dubiu legat de propriul scris, fie nu e în stare, fie nu are curajul să scurme adânc în sine. Cum te vindeci de acest sentiment al zădărniciei? Făcând în continuare ceea ce trebuie să faci, insistând, persistând, pentru că altfel nu se poate… Întrebările acestea legate de limitele domeniului în care te manifeşti sigur că vin. Şi se depun una peste alta şi se deschid una către alta. Până unde te poate duce critica literară nu pe plan profesional, ci uman, deşi nu le putem despărţi? Ceea ce vedem la suprafaţă este o carieră, sunt nişte cărţi, nişte cronici, premii ş.a.m.d. Nu asta contează. Critica literară, dacă ţi-o asumi cu onestitate, te ţine în preajma moralei sau te ajută să păstrezi un anumit echilibru – un „calm al valorilor”. Pentru că ea te obligă să păstrezi, de fiecare dată, echidistanţa între implicarea afectivă şi precizia chirurgicală a spiritului critic. Te obligă să priveşti lucrurile de sus şi să le aşezi, cu onestitate, la locul lor. Chiar dacă ordinea care iese nu îţi convine din punct de vedere sentimental sau personal. Critica literară te învaţă că există o ordine a lumii pe care nu ai voie să o măsluieşti. Îţi creează o perspectivă, dacă nu echilibrată, în orice caz, aşezată asupra operelor literare şi, de aici, şi asupra vieţii, pentru că intri într-un domeniu care nu e deloc uşor de contabilizat, în care nu ai unităţi de măsură precise. Critica literară nu e un experiment care se face în laborator, cu rezultate fixe, de care toată lumea e convinsă. Şi ce îţi mai poate da? Un anumit apetit pentru nuanţă, cel puţin în cazul meu. Te ajută să vezi că nu există bine şi nu există rău, că e foarte dificil să pui etichete precise, chiar incorect şi, uneori, imoral. Pur şi simplu, trebuie să iei lucrurile aşa cum sunt. Şi literatura este la fel de diversă pe cât e realitatea, fiind un foarte bun antrenament pentru confruntarea cu aceasta.
Care sunt compromisurile pe care le face un critic literar?
Cele pe care şi le acceptă! Eu spun că, în mod normal, ar trebui să fugă de ele. La modul general, aş putea răspunde tranşant „niciunul”, dar nu ştiu care este criticul care a reuşit. De regulă, compromisuri se fac. Pe mine mă irită dacă cineva îmi „recomandă” să scriu despre cartea cutare, nu am făcut-o niciodată. Nu am scris nicicând de bine despre scriitorii pe care nu i-am gustat. Şi jumătatea de adevăr este tot un compromis, tonul contează foarte mult, una este să spui „e foarte bun, extraordinar” şi alta „nu e rău”. Critica fără verdict este tot o formă de a ocoli, până la urmă, nu realitatea, repet, realitatea nu există neapărat, în literatură adevărul nu e acelaşi pentru toată lumea, ci o concordanţă cu propriile opinii. Aceasta este măsura onestităţii unui critic: fidelitatea faţă de propriile opinii. Poţi greşi, dar o faci „pe barba ta”, nu dintr-un interes dubios. Altfel, nu vă ascund că această carieră, de cronicar literar, poate fi avantajoasă; orice scriitor e sensibil la ceea ce scrii despre el, îţi poţi gândi cronicile astfel încât să obţii anumite avantaje. Dacă vrei să faci acest lucru, îl poţi face, dar, în acelaşi timp, nu poţi să trişezi, pentru că se vede: critica literară e o meserie care se face cu cărţile pe masă.
Există autori apreciaţi, atât clasici cât şi contemporani, pe care să nu-i citiţi cu plăcere? Îşi permite criticul să practice lectura de plăcere?
Am puterea să mă obiectivez, să recunosc un scriitor mare şi să spun că nu mi se potriveşte mie. Nu am antipatii reale; ca să nu vorbesc în gol, vă dau un exemplu: nu prea îl gust pe Mircea Horia Simionescu, care are atâţia admiratori la noi, mi se pare redundant, lipsit de o reală imaginaţie epică, repetitiv. Stoarce până la epuizare un artificiu şi nu ştie când să pună punct procedeului, nu are ştiinţa contrapunctului, deşi întreaga lui proză poate părea alcătuită numai din contrapunct. Mi se pare un scriitor „făcut”, meticulos, calculat, prea tehnic, uscat, care nu se inflamează. Dar asta nu înseamnă că nu sunt capabil să îi recunosc oricînd meritul în evoluţia prozei noastre postbelice. Ca să mă întorc în realitatea imediată, am pariat pe cărţile care mi s-au părut foarte bune, dar poate nu atât de bine promovate: cartea lui Bogdan Popescu, Cine adoarme ultimul, sau a lui Răzvan Rădulescu, Teodosie cel Mic sau cartea lui Nimigean, Rădăcina de bucsau (chiar dacă aceasta a fost bine primită). Altfel, cu cât trece vremea şi recitesc, redescopăr scriitori pe care nu neapărat îi ratasem, dar care mă chinuiseră. În facultate, Musil m-a chinuit, dar am fost ambiţios şi l-am citit. Anul trecut, l-am recitit şi mi s-a părut extraordinar. Acum am terminat de recitit aproape tot Thomas Mann. Unele dintre cărţile lui, cu toate peroraţiile care mi se păreau neepice la 18-20 de ani, au început, tocmai prin acestea, să îmi placă. Când le citeam atunci, căutam epicul, eu fiind un dumasian înrăit în adolescenţă. La fel, poate părea un paradox, dar au început să îmi placă tocmai cărţile scrise „prost”, nu cărţile limpezi, care curg cu un gâlgâit plăcut şi îţi fac sete. Acum gustul meu merge spre cărţile cu fraze contorsionate, sucite, care nu se tem de iraţional. Numai acestea pot râcâi până la zaţ. Din interbelic, după gustul meu de acum, o scriitoare pe care nu o iubeam foarte tare (îmi căzuse şi la olimpiade şi la bac), Hortensia Papadat-Bengescu, mi se pare extraordinară. Fraza ei sincopată şi frântă se potriveşte cu psihologiile acelea bolnave. Din primul an de facultate mi-a plăcut foarte mult Nicolae Breban. Încă de atunci păream ciudat, colegii se uitau aproape cu uimire, chiar cu o oareşce compătimire la mine, iar această atitudine îmi dădea dreptul la aroganţă (ştiu eu ce ştiu…) şi mă întrebau: „Şi chiar l-ai citit pe tot?” Da, aşa trebuie citit un scriitor. Numai citindu-i în întregime îi poţi înţelege pe scriitorii de acest gen. Sunt romane care se raportează unele la altele, este un anumit silogism al operei. Aşa că am întotdeauna, când recitesc, mari bucurii (ezit le spun revelaţii, la care sper să am acces mai târziu). Mai am puţin şi voi ajunge un cititor bun, acesta este scopul.
Felicitări, Bogdan Creţu, pentru comentariul critic despre critica literară. Apreciez sinceritatea ta, generozitatea şi onestitatea, profunzimea şi democraţia gândirii critice. Ar fi bine ca toată lumea să considere critica literară ca pe o sumă de puncte de vedere ale cuiva despre o carte, despre un fenomen literar, iar criticul, ca pe o activitate cu adevărat serioasă, ştiinţifică, dar şi artistică, de ce nu?, în care nimeni să nu-şi poată permite a pune în joc propria bună- credinţă şi profesionalismul. Dar, a ne mira, a sta plăcut impresionaţi în faţa lucrării despre care vrem să scriem, nu înseamnă şi a empatiza cât de cât cu subiectul, cu opiniile, cu mesajul, riscând, astfel, o atingere la aprecierea noastră obiectivă?