Primul lucru pe cate îl vom afla, consultând dicţionarul, este că noţiunea de „creativitate” se află în dependenţă de un cuvânt plurisemnificativ, deschis către un complex de aptitudini, de abilităţi şi de însuşiri care, în condiţii favorabile, „generează produse noi şi valoroase pentru societate şi/sau pentru individ”. Iar când detalierile consemnează că „obiect nou” are, ca sinonim, şi noţiunea de „idee”, domeniile ce‑l cuprind sunt, deopotrivă, cele ale contactului omului cu materia şi spiritualitatea, dimensiunea lor sugerând, astfel, „absolutul”. Şi ar mai fi de spus că situaţia şi‑a avut, însă, istoria ei: când antropologia a căutat să explice procesul încă din faza primelor forme, n‑a putut ocoli afirmaţia că „însuşirile” erau provocate şi dirijate pe canale care erau identice cu cele ale instinctelor. Iar teologia, cu trimitere directă la actul Creaţiei consemnat biblic, a subliniat inserţia momentului împărtăşirii omului cu puteri de deasupra celor ale condiţiei date de simpla fiinţare.
În acest fel păşim, pe de o parte, pe un teren în care creativitatea a însemnat apariţia unor inovaţii având funcţia de a sprijini şi dezvolta capacitatea de a acţiona pe direcţia realului, precum uneltele, dar şi armele, acestea necesare fie vânătorii, fie apărării. Se ajunsese chiar la întrebarea dacă nu cumva descoperirile de tipul celor menţionate au facilitat evoluţia gândirii sau, dimpotrivă, inteligenţa şi imaginaţia au stimulat inventivitatea. Iar pe de altă parte, când un cercetător al modalităţilor de organizare socială cu susţinere religioasă (e cazul lui Jonathan Black v. Istoria secretă a lumii, ed. a II‑a, trad. Adriana Bădescu, Buc., Ed. Nemira, 2013) consideră că prima emanaţie divină spre om a cuprins şi imaginaţia, care „ne permite să interpretăm creaţia şi uneori s‑o manipulăm” – ambele tendinţe consemnează, de fapt, că orice act creativ e însoţit şi de mecanismele de înţelegere şi doar aşa poate fi pus în acţiune. De aici consecinţa: creativitatea este indisolubil legată de procesarea „obiectuală”, încât putem spune că ne aflăm, de fapt, în faţa unei condiţionări, având consecinţe ce afirmă excepţia, activă – de altfel – în aproape oricare mitologie, unde orice dificultate putea fi înlăturată prin voinţa şi puterea zeilor. Când a fost chemată, însă, şi psihologia să delimiteze în spaţiul necesităţii procesuale şi în cazul creativităţii, contextul, evoluat, impunea o altă abordare: religia nu mai funcţiona autoritar, pregătindu‑se momentul când platforma existenţială care asigurase progresul Occidentului, se îndepărtase de religie (declin expus pe larg de George Steiner), iar teoria artelor îşi consolida terenul prin asocierea creativităţii cu frumosul şi cu perfecţiunea, geneza instinctelor intrase rapid în sarcina „naturii”: existenţialul, însemnând toate vieţuitoarele, armonizat prin deschideri instinctuale, deopotrivă protectoare şi stimulatoare.
Simţind pericolul de a‑şi pierde propriul registru, în limitele căruia operase până atunci, credinţa a căutat soluţii complementare acceptului originar, oferind un „construct” (vz. Cyril Scott, Ocultismul modern Ediţie lărgită. traducere de Ilie N. Iliescu, Buc., Ed. Princeps, f.a.), care aduce în scenă, prin preluare şi revitalizare, supravegherea evenimentelor de către un ipotetic „consiliu al bătrânilor”, ca în Antichitatea europeană, nu fără preluarea unor atitudini specifice „consiliului marilor iniţiaţi” din credinţele Orientului, membrii acestora comunicând – prin mesaje mentale – celor destinaţi creativităţii teme şi idei menite a prinde viaţă prin actul de creaţie. Poate involuntar, pe un atare drum, simţim pulsul fantasticului, vag diluat, chiar dacă, sub presiunea instinctului, solicitarea va cuprinde, spre finalizare, capacităţi de modelare ale conştiinţei, gândirii, cunoaşterii, înţelegerii, înţelepciunii, imaginaţiei, memoriei etc., ale aşa‑ziselor abilităţi. Şi mai putem vorbi de destin, findcă omul, sub puterile orizontului instinctual, se împlineşte şi prin ceea ce a creat şi va crea pentru sine. Iar în spaţiul unde au loc desfăşurările procesuale, psihologia va detalia nu fără rezerve. Totuşi, fiindcă, la contactul cu teoria artelor, variaţia formelor s‑a deschis variaţiei opiniilor.
Situaţia şi‑a avut, însă, istoria ei. Când antropologia a căutat să explice procesul încă din faza primelor forme, n‑a putut ocoli informaţia că însuşirile amintite se arătau ca venind şi acţionând pe aceleaşi canale ca şi instinctele, iar teologia – subliniind constant actul Creaţiei Divine – a accentuat inserţia primită nu în timp, ci odată cu viaţa omului, inexplicabilul e depăşit cu o argumentaţie „simţită”. Întoarsă spre primele sale manifestări, antropologia constatase nivelul acesta al inovaţiilor, aflat pe linia actului lucrativ, dilatat cu eficienţă, Aşa se scotea în prim‑plan doar importanţa utilului în faţa gândirii desprinse dintr‑o „natură” de ordin superior, înglobând acum nu doar spaţiul instinctului înnăscut, ci şi pe acela al mecanismului pe care îl pune în mişcare. Extinderea a fost lentă, parcurgând trepte care duc de la îmbunătăţirea contactului cu vibraţiile realului, cu materialitatea, fiindcă orizontul spiritualităţii putea fi, iniţial, doar vag dedus. Ceva mai târziu a fost simţit ca efect în durată, când şi‑a făcut loc şi filozofia artei, care căuta explicaţii şi prin evocarea universului şi disocierilor gândirii în faţa necunoscutului. Iar logica teologică avusese un parcurs larg acceptat, uneori acceptat şi astăzi, datorită faptului că nu argumenta doar un singur fenomen – creativitatea „parţială” a omului –, ci întregul act al Creaţiei vieţii şi a omului.
Or, omul creativ s‑a afirmat, de la început, în dubla sa ipostaziere: la Aristotel, el iniţia un real paralel, decurgând sub emblema mimetismului, însemnând un act în care imitaţia funcţiona ca o constrângere dintr‑o exterioritate liberă în gesticulaţie, dar putea apela şi la puterile interiorităţii, ca la Platon, prin care idealitatea se contura dincolo de puterile concretului, accesând şi spiritualitatea. Nu a lipsit nici acordul cu teritoriul instinctualului, indiferent dacă viza concretul sau se ascundea în „povestea” peşterii. Dar întrucât prima condiţie a reuşitei rămânea libertatea de exprimare, personalitatea afirmată se cerea recunoscută ca atare, de unde şi sentimentul minimalizării efortului inerent al creatorului, cel care elabora o structură imposibil de desprins de existenţă, de viaţă, trăind‑o chiar şi în spaţiul unde, suveran, la o primă vedere, poate fi imaginarul. Cel venit din zona ştiinţelor se putea limita la înţelesul că o invenţie se explică la limita înţelegerii că o „invenţie” aduce mai mare vizibilitate „inteligenţei care se distrează”, cum a spus Albert Einstein; iar creatorul sensibil la aliniamentele registrului estetic – cum sunt sculptura, pictura, muzica şi literatura – a ezitat să părăsească dicţionarul religios, desprins ca putere Divină, cu sporită rezonanţă în formulările „talent” şi „inspiraţie”, păstrând, însă, un oarecare echilibru între exterioritate şi interioritate. Cel puţin literatura trecuse prin două tentative de a pregăti scriitori prin „Şcoli speciale”: Şcoala de literatură şi critică literară „Mihai Eminescu” înfiinţată în anul 1950 şi, după 1989, diversele cursuri speciale organizate pe lângă aproape toate Facultăţile de Litere au rămas activităţi din care, conform spuselor lui Sadoveanu, au ieşit atâţia poeţi câţi au intrat la cursuri, având deja această calitate.
În plus, părăsind cadrul iniţial, mai rigid şi ambiţios, care se sprijinea cu precădere pe principii, nici ştiinţa nu a lăsat nesubliniată perspectiva necunoscutului, ce părea a fi destrămată, din moment ce, în durată, căutând o punte între viziunea sa şi cea a spiritualităţii, până şi un cercetător, specializat în geologie, dar neocolind cosmologia şi fizica prezentului, precum Gregg Braden, precizează că „:… sistemele complicate şi întrepătrunse, care stau la baza universului, sunt atât de fin «reglate» pentru viaţă, încât ele nu ar fi putut apărea întâmplător. În aceeaşi ordine de idei, teoria spune că complexitatea vieţii în general – şi a vieţii umane în special – nu poate fi un accident biologic, rezultat în urma unor mutaţii aleatorii, desfăşurate pe perioade lungi de timp”, fiindcă sistemele vii ireductibile nu pot fi explicate în afara unui „Plan Inteligent”. (vz. Gregg Braden, Adevăr profund. Relevarea amintirilor despre originea, trecutul, destinul şi menirea noastră. Traducere de Mihaela Ivănuş, Buc., Ed. For You, 2011). Cu o asemenea constatare, legitimă însă, atât accentul credinţei, cât şi al investigaţiei ştiinţifice exercitate asupra materiei, desprinse ca naturalitate, sunt necesar precedate de o „pre‑iniţiere”, şi dacă rămânem în spaţiul, constant argumentat, prin Alfred Adler, al psihologiei. Pe de o parte, seizând „forţa creatoare a individului în prima copilărie, psihologul nu o poate raporta decât la „influenţele aptitudinilor native”, care deschid, în acelaşi timp, şi „o cale liberă spre desăvârşire, spre perfecţiune”, prin care se va structura şi „stilul său de viaţă” (cf. Alfred Adler. Sensul vieţii. O cercetare de psihologie individuală. Ediţia a II‑a revizuită, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Lucian Pricop, Buc., Ed. Cartex, 2020). În felul acesta, instinctul primeşte o misiune în plus. Provocând activităţi specifice şi unice, pe suportul mecanismelor care stabilizează şi armonizează puterile de a edifica, prin creaţie, o altă realitate, posibil a fi trăită, gândită şi simţită. Deşi, la nivelul creativităţii, formele particularizează, esenţele nu germinează la limita impusă prin dependenţa de desfăşurările spaţiului şi ale timpului, ci rămân ca repere ale existenţialului. Dar această situaţie necesită o altă abordare.
■ Critic şi istoric literar, profesor univ., editor
Mircea Braga
