Descifrarea clinic‑hermeneutică a maladiei generate de „morbul cărţii” se ordonează, în cazul volumului de eseuri publicat de Andrea H. Hedeş în 2022 la Editura NEUMA din Cluj‑Napoca, în trena unui motto nietzschean, „cei care dansează sunt consideraţi nebuni de cei care nu aud muzica”, din care autoarea decupează, inspirat, şi titlul volumului său – Cei care dansează. Adunând scrieri publicate între 2017 şi 2021 în paginile revistelor Neuma (rod exemplar al eforturilor aceleiaşi neobosite Andrea Hedeş), Steaua şi România literară, cartea debutează cu o reconstituire entuziastă a genezei editurii Neuma (2014) şi a revistei omonime (2017), în spiritul unei elegante introduceri în simbolistica trandafirului (rosa centifolia fiind sigla celor două) şi în valenţele culturale ale Neumei, de la semnul muzical folosit în cântarea liturgică medievală la deschiderea hermeneutică a protosemnului. Introducerea mai semnalează o disponibilitate dialogică reală, marcată interdisciplinar şi rafinată expresiv, manifestă în fiecare frază pusă în pagină de către Andrea Hedeş.
O primă ilustrare a acestui discurs sofisticat o reprezintă construcţia ludică din 100 Reloaded, eseu cu un titlu ce parafrazează cel de‑al doilea film al seriei Matrix şi cu un miez articulat livresc (fie de versul lui Ion Mureşan, „Vai săracii…” , fie de referinţele inteligent narativizate la Don Quijote), el fiind totodată impregnat cu o ironie subtilă (amară, fireşte), în care un cititor generos poate identifica un elogiu transversal adus scriitorilor ca singurătăţi ignorate, deseori duse la extrem şi o pledoarie explicită pentru valoare şi edificare culturală, ancorată într‑un discurs al lui Ionel I.C. Brătianu din 1927. „Să înţelegem lecţia istoriei: marile civilizaţii au reuşit să ajungă la noi prin cultură” – conchide Andrea Hedeş, înainte de a sublinia trista întârziere a secvenţei de azi a construcţiei culturale autohtone.
Intitulat sugestiv Măcar scriitor, eseul care urmează revine asupra efortului nevăzut al scriitorului, conceput într‑o ramă reflexivă duală, ce explorează o paralelă legendară în ordinea creaţiei şi a devenirii de sine cu Sclavii lui Michelangelo şi cu o primă secvenţă consacrată librăriei, receptată cu o luciditate străină de clişee: „Nu ştiu dacă librăria este un forum al cărţilor, dar cred că este opusul paradisului borgesian. Poate un purgatoriu al cărţilor, proba timpului fiind singura în stare să răstoarne o carte în paradisul‑bibliotecă sau în hăul uitării”. O redimensionare atentă a realităţii librăriei şi a cititului la început de secol XXI furnizează un alt text din volum, Realităţi prozaice.
Confruntată cu inflaţia de carte şi cu un potenţial cititor „prins în societatea noastră, aflată sub imperiul vizualului şi al mentalităţii de tip fast food”, eseista inventariază apoi strategiile la care apelează instituţiile culturale în încercarea lor de a atrage publicul cititor, analizează mecanismele de validare ale breslei scriitorilor şi criteriile de selecţie operante pe o piaţă de carte aflate în criză, dominată de reflexul dizolvant al „omului nou”, subiectul unui profil dezarma(n)t, ce explică în bună măsură dificultatea de a mai găsi cititori. „Ei [cititorii] – precizează Andrea Hedeş în Unde ne sunt cititorii? – sunt excepţiile, cei scăpaţi cumva din mecanismul de uniformizare. Ei devin, paradoxal, marginali într‑un nou sistem, care sub promisiuni utopice nu face decât să niveleze, să uniformizeze.”
Pe aceleaşi nisipuri receptoare, în căutarea unui cititor a cărui idealitate poate fi abandonată pe moment, o neaşteptată nuanţă de optimism generează horror vacui în Un alt fel de curs de miracole: „Este încurajator să constatăm că, în momentul confruntării cu golul, omul citeşte” – scrie Andrea Hedeş. Mai mult decât atât, „lectura scoate fiinţa din nimic, asigurând‑o că există şi că existenţa sa e purtătoare de sens”, ea reprezentând, altfel spus, o modalitate de apropiere a fiinţei de sacru.
Infuzată timid de optimismul Anului Centenar 2018, analiza lucidă a eroziunii valorilor şi efectul ei asupra vieţii scriitorilor continuă în eseul O privire senină, în paginile căruia autoarea decantează nuanţat fericirea şi succesul, consemnează dispariţia reperelor comportamentale şi substituirea edificării prin introspecţie cu satisfacţia imediatului, a concretului. Tonalitatea se menţine şi în Arbori şi reviste, text parabolic, în care eseista sintetizează rolul revistei literare şi al criticii de întâmpinare, pledând în acelaşi timp pentru o reţea de reviste literare dedicate valorilor culturale genuine. Atentă la fenomenul socio‑cultural global şi beneficiară a unei perspective de iniţiat în domeniul revuisticii culturale, Andrea Hedeş demonstrează acuitate sintetic‑analitică, impecabil exersată în De la Centenar la Millenials şi mai departe, eseul fiind consacrat, în egală măsură, portretizării unei generaţii „pierdute” (desfăşurată în preajma anului 2000) şi semnalării importanţei cultivării generaţiei consecutive, cea „a nativilor digitali”.
O schimbarea de registru discursiv aduce eseul intitulat Însemnarea călătoriei spre Est, reconstituire a unui drum făcut în China, mai precis în Chengdu, capitala provinciei Sichuan, unde autoarea a participat la cea de a doua ediţie a Săptămânii Internaţionale a Poeziei. Experienţa primului contact cu China prinde formă într‑un excurs erudit, ce oglindeşte convingerea ei potrivit căreia orice călătorie trebuie acompaniată de o bună educaţie estetică şi de un background cultural menit să o potenţeze.
„Despre prostie s‑a scris şi se va mai scrie cu superioritatea şi satisfacţia, uşor mascate, a celui aflat de cealaltă parte” – observă Andrea Hedeş în Oglindă, oglinjoară, eseu ce marchează revenirea pe teritoriul reflexiei lucide a lumii culturale contemporane, dedicat manifestărilor insidioase ale prostiei chiar şi în rândurile celor educaţi, segregaţionismului narcisist şi consecinţelor acestuia. Conştientă de impasul global, autoarea remarcă, în Floarea la butonieră, faptul că „educaţia şi cultura redevin apanajul unei elite”, cu precizarea că o revizitare a noţiunii de elită devine obligatorie în acest context, mai ales atunci când în joc este breasla scriitoricească, deloc străină de conflicte şi reflexe narcisiste, dar în măsură să asigure un anumit prestigiu într‑o societate mefientă faţă de literatură.
Sărbătorind, în 2020, primii doi ani ai revistei Neuma, eseul O altă oră albastră – titlul trimite, în mod avizat, după cum o demonstrează consideraţiile despre per fumus din eseul Întoarcerea la inocenţă, la L’heure bleue, creaţia din 1912 a parfumeurului Jacques Guerlain, inspirat de sentimentul nedefinit al crepusculului – survolează accelerata şi continua schimbare de paradigmă din „satul global”, încorporând sintetic aproape totul (de la Brexit la încălzirea planetară) în tentativa de a schiţa contextul unui proces lent de (re)conversie a literaturii ca apanaj al unui cerc restrâns, după ce îşi va fi încheiat evoluţia democratică. O consecinţă a acestui proces o reprezintă restrângerea cercului celor interesaţi de literatură, fenomen ce afectează implicit şi revistele literare. Pe acest fundal prinde contur profilul echilibrat al Neumei, publicaţie cu o formulă dinamică, nonconformistă, deschisă spre noile generaţii, dar reverenţioasă faţă de tradiţie.
„Atunci când o persoană este expusă frumuseţii operelor de artă, poate experimenta o tulburare psihosomatică, o stare de rău. E reacţia psihicului la o supradoză de frumuseţe” – scrie Andrea Hedeş în deschiderea eseului care dă titlul volumului. Însă, aşa cum observă cu acurateţe eseista, existenţa emoţiei nu înseamnă şi expresia ei, cel puţin nu una elevată. Este o realitate căreia i se adaugă incredibila revoluţie tehnologică, digitalizarea şi efectele ei asupra cărţii tipărite, relocate într‑o sferă minoritară, ceea ce consolidează teza ciclicităţii istoriei şi a (re)elitizării culturii/literaturii.
Aceeaşi ciclicitate guvernează unul dintre textele scrise sub imperiul reflexiv pus în mişcare de Coronavirus, Saga. Cântec despre viaţă şi oameni, o privire aproape clinică, neconcesivă, în realitatea socio‑economică şi psihică a pandemiei, dublată de o perspectivă generoasă asupra rolului scriitorului şi al literaturii în vremuri precare. Cu o sonoritate ce este familiară împătimiţilor literaturii scrise de către George R.R. Martin, eseul intitulat Urzeala vremurilor accentuează o lecţie globală amară – nici un stat nu a avut capacitatea de a gestiona pandemia şi efectele ei, mai cu seamă cele din educaţie. Textul e coroborat cu un altul din volum, Noile Alexandrii, alocat derapajelor şi extremismelor care ne condiţionează tot mai mult viaţa şi discursul.
Dacă, după toate probabilităţile şi semnele, îngheţul iernii e inevitabil („winter is coming”, scrisese premonitoriu George R.R. Martin), deoarece, să nu uităm, „şi cărţile sunt sub vremi”, orice întâlnire cu cititorul poate reafirma încrederea în virtuţile salvatoare ale culturii/literaturii, în relevanţa gestului creator. Formulat à la Italo Calvino, eseul intitulat Dacă într‑o noapte de iarnă un cititor aduce discursul în sfera personală a lui Andrea Hedeş, explorând fascinaţia pe care lectura a avut‑o dintotdeauna asupra sa şi cristalizarea acesteia odată cu asumarea identităţii de editor şi redactor, adică odată cu transformarea în realitate a unui ideal „aşezat sub semnul trandafirului, logo desenat de Laura Poantă” şi a potenţialităţii dialogice şi simbiotice a Neumei.
De altfel, imperativul salvator al cărţii şi al lecturii translează în fiecare frază a acestui volum alert scris, traversat de o luciditate implacabilă şi de o obsesivă grijă pentru expresivitate. Andrea Hedeş e o voce care merită să fie ascultată, chiar şi atunci când ea invocă, tandru şi sensibil, crize sau apocalipse, întrucât volumul a fost scris pentru a ne convinge că nu există potop fără vreun pai (sau o carte) de care, prinzându‑ne, să ne putem salva.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific
Constantina Raveca Buleu
