Unii intelectuali recenţi, aşa‑zis publici, recurg la partizanatul politic şi instrumentalizează, în continuare, lupta anticomunistă, practicând un tip jenant de „bolşevism anticomunist”; atât expresia aceasta contondentă, sugestivă, cât şi diagnosticul îi aparţin disidentului polonez Adam Michnik. Nu sunt singurii în această perioadă stranie şi tulbure, numită ba epoca postadevăr, postumanitate, ba epoca postmodernă, globalistă, politic corectă, ba epoca confortului devenit un soi de religie, marcată de un melanj între neomarxism şi neoliberalism ce‑şi contemplă până la confuzie limitele şi extremele, care – aduse faţă în faţă – se aseamănă izbitor, până la cvasiidentificare. Cuvintele patriotism şi naţionalism au fost, aproape, excluse din discursul public, deşi rădăcinile lor latine sunt identice, aproape: tărâm părintesc şi, respectiv, naţiune (prov. de la latinescul nation/ nationis). Iar pentru termenul, în esenţă benign, de naţionalism, din cele câteva definiţii de dicţionar – între acestea, bunăoară, „ideologie şi politică derivate din conceptul de naţiune, care a contribuit în sec. XVIII‑XX la cristalizarea conştiinţei naţionale şi la formarea naţiunilor şi statelor naţionale” (s.n.), „sentiment de dragoste faţă de specificul şi tradiţiile propriei naţiuni”, „doctrină politică bazată pe apărarea uneori exagerată (s.n.) a drepturilor şi aspiraţiilor naţionale”, „tendinţă de a aprecia exclusiv şi exagerat tot ceea ce aparţine propriei naţiuni” ş.a. – la planete distanţă de discernământ şi bună‑credinţă, teamă mi‑e că se alege partea coroziv‑malignă, care include exagerările, derapajele înregistrate de‑a lungul istoriei şi, în chip abuziv, cu exemple spicuite din trecutul recent, se trece într‑o grabă ultrainventivă – evident, politic corectă – la stigmatizări, etichetări şi excluderi din viaţa publică. Ca şi când cuiva anume i‑ar conveni să fie clătinate la rădăcini naţiunile europene, cu tot cu specificul lor definitoriu. Cui folosesc toate acestea?
Pe parcursul istoriei, patriotismul şi naţionalismul, după cum se ştie, sunt tratate ca sinonime cu iubirea de patrie, nici mai mult, nici – nota bene – mai puţin decât atât. Pentru minţile deschise şi oneste, evident, e limpede că mă refer la naţionalismul luminat sau, îi zicea Titu Maiorescu, „naţionalism în limitele adevărului”. Când aceste mişcări naţionale – vitale într‑o ţară ca România, cu identitatea, tradiţiile, limba de origine latină, istoria, cultura şi civilizaţia ei clătinate la temelii de‑a lungul veacurilor de invaziile barbare ale imperiilor vecine –, aşadar, când, în tentativa de a prinde iute teren, mişcările naţionale au lunecat în extremisme, istoria – prin personalităţile sale marcante, prin eroii săi şi prin ceea ce numim noi, românii, noroc – a intervenit şi a readus lucrurile în matca lor firească, luminată, necesară ca aerul. Or, astăzi – în era politicii corecte şi a ravagiilor provocate de cancel culture – se aduc în prim-plan, adesea, exclusiv derapajele şi se încearcă metodic să se şteargă cu buretele tot ce ţine de iubirea de neam. Cum se citesc onest acţiunile, se vede limpede, tot mai concertate în acest sens? (Ne referim la distrugerea metodică, pe parcursul a peste trei decenii, a şcolii sub pretextul reformei, diminuarea orelor de istorie naţională şi latină, scoaterea din manualele de literatură a marilor scriitori, cenzurarea programei şcolare şi omiterea sistematică din materiile şcolare a reperelor naţionale de nivel european, digitalizarea forţată, impusă, fără măsură şi dreaptă cumpănă, subfinanţarea culturii şi a programelor de cercetare, înstrăinarea pe nimic a pământurilor sfinţite de sângele strămoşilor, defrişările ce întrec orice imaginaţie, defrişări echivalente cu un genocid naţional, distrugerea industriei moştenite din real socialism, exodul a circa cinci milioane de români peste hotarele ţării ş.a.) E o tentativă de a răspunde la un abuz comis în trecut cu un alt abuz orchestrat sub ochii noştri, ca să nu zicem o ticăloşie ce are ca ţintă tot ce alcătuieşte identitatea (limba, tradiţiile, familia, cultura, literatura, valorile fondatoare, credinţa, Biserica ş.a.), adică rădăcinile unei naţiuni europene. Ceea ce este, în esenţă, de neacceptat. Încotro duce un asemenea tip de abuzuri? „Odată cu perimarea unor valori precum biserica sau familia, naţionalismul oferă sentimentul de apartenenţă la o societate”, susţine fără să clipească o elevă la Colegiul Naţional „Unirea” din Focşani în cadrul unei conferinţe intitulate „Naţionalismul este o ideologie depăşită?”, organizată în martie 2019. E o frază… ezit
să‑i spun monstruoasă…, emisă de un vinovat fără vină: un adolescent, al cărui nume îl cunosc şi aleg să nu‑l dezvălui. O frază emblematică pentru cele trei decenii postdecembriste. Mă gândesc oare cum ar reacţiona – auzind‑o vehiculată cu nonşalanţă – repere naţionale ca, de pildă, Ştefan cel Mare, Dimitrie Cantemir, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion I.C. Brătianu, Iuliu Maniu, cardinalul Iuliu Hossu, episcop martir greco‑catolic beatificat, în 2019, de Papa Francisc, sfinţii închisorilor stalinisto‑dejiste, între care Mircea Vulcănescu şi Valeriu Gafencu, scriitorii Tudor Arghezi, Nichita Stănescu sau Lucian Blaga, erudiţii Nicolae Balotă, Ştefan Aug. Doinaş sau Ion Ianoşi? Ce ar spune aceşti mari oameni unui copil, aproape, care vorbeşte despre valori perimate şi se referă la două exemple: Biserica şi Familia?
Uniunea Europeană e o comunitate a naţiunilor, fiecare dintre acestea având, evident, trecutul, istoria, credinţa, cultura, tradiţiile, Constituţia şi civilizaţia ei unică, de neînlocuit, de neşters, cu un ADN recognoscibil, recunoscut şi identificabil oriunde şi oricând. Atunci când analizezi lucid situaţia şi o compari cu experienţele stalinismului dejist şi ceauşist, ceea ce se întâmplă în ultimele circa trei decenii te conduce la concluzii departe de a fi senine. În numele aşa‑zisului progres şi al noului, teamă mi‑e că oportuniştii vremurilor noi aruncă copilul cu apa din copaie, admiraţia lipsită de simţul măsurii pentru tot ce e nou denotând un fond, în esenţă, primitiv. Oare să fie straiele – e adevărat, adesea, strălucitoare şi tentante – ale noului, condiţii, circumstanţe şi pretexte pentru distrugerea tradiţiei, credinţei, civilizaţiei şi culturii, la care şi‑au pus umărul generaţiile anterioare? Să renunţi la tot ce te‑a format pe tine, tot ce a format naţiunea ta, de milenii – cultură, tradiţie, istorie, limbă, civilizaţie etc., deci valori trecute prin furcile caudine ale veacurilor – pentru… ce? Oare nu e ca şi când ai renunţa la… pământul de sub picioare? Visează oare cineva în retortele‑i secrete să transforme continentul european cu civilizaţia lui milenară – alcătuită din civilizaţiile naţiunilor aflate pe acest teritoriu sacru – într‑o macro‑comuniune construită pe ruinele unor state‑fantomă, fără trecut, fără istorie, fără memorie şi fără cultură? Şi toate acestea… pentru ce? Ca să dea consistenţă viziunii dostoievskiene, conform căreia Europa e „un continent muribund”? Qui prodest?
Apropo de tradiţie, credinţă, civilizaţie şi cultură. Pentru că ezită, în continuare, să‑şi recunoască rădăcinile romane şi iudeo‑creştine – mai mult, le atacă în siajul politicii corecte şi propune făţiş, prin ciracii săi, oportuniştii de serviciu (în numele noului idol: progresul, evident), ba să se renunţe la stâlpii familiei milenare, care să fie redenumiţi – în loc de mama şi tata: tutore 1 şi tutore 2 –, ba să fie omise din vorbire cuvântul Crăciun, mai exact, sărbătorile Crăciunului, fiindcă nu ştiu cărei madame made in Bruxelles sărbătorile Crăciunului i se par… stresante; apropo, un comisar european afirmă cu subiect şi predicat că felicitările trimise cu prilejul Crăciunului vor fi expediate la spam ş.a. –, aşadar, dată fiind stânjeneala vădită, mai exact, refuzul conducerii Uniunii Eur
opene de a‑şi recunoaşte şi asuma rădăcinile iudeo‑creştine şi cele romane, Europa naţiunilor, în mod firesc, se clatină. Se clatină din temelii. Intenţia de dată relativ recentă făcută publică de a renunţa la pronunţarea în spaţiul public a cuvântului Crăciun (note bene: Sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului Iisus Christos, cele ale Învierii, Înălţării Domnului şi Pogorârii Sfântului Duh sau Rusaliile sunt pietre de temelie, stânci mărturisitoare ale credinţei creştine) constituie un atac incalificabil, în esenţă de neacceptat, la adresa instituţiei creştinismului de durata a peste două milenii; e un atac explicit, făţiş, la adresa creştinismului şi a creştinilor, precum şi a civilizaţiei iudeo‑creştine, deci inclusiv a ramificaţiei arborescente a cultelor de sorginte creştină. Prin unele vârfuri de la conducerea Uniunii Europene ne este testată astfel răbdarea. Or, răbdarea popoarelor din estul european, trecute prin experienţa dictaturii sovietice de circa o jumătate de veac, e deja pusă la o grea încercare. Cu atât mai mult cu cât unele decizii şi nu puţine declaraţii ale unora dintre comisarii şi conducătorii europeni ne sfidează credinţa, tradiţiile, cultura milenară, Constituţia naţională şi, în primul rând, demnitatea, care, spuneam şi alte dăţi, e un dar de origine sacră.
Ripostele, replicile venite dinspre estul spre vestul european sunt pe măsură. Consecinţa acestora se rezumă la un set de reacţii, restricţii, declaraţii şi, culmea, şantaje directe de la vârful conducerii europene, cu o ţintă precisă. Ţinta sunt cele trei state calificate drept insurgente: Polonia, Ungaria şi România. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene încalcă fără precedent principiul armoniei şi al echilibrului dintre Constituţiile naţionale ale statelor membre şi Uniunea Europeană, decretând supremaţia prevederilor legislative ale Uniunii Europene asupra Constituţiilor fiecăreia dintre naţiunile statelor membre. E vorba de un abuz de putere şi de o tentativă de a limita suveranitatea naţională. E vorba de o intruziune brutală, de neacceptat, în structura democratică a naţiunilor care au acceptat să devină membre cu drepturi egale ale Uniunii Europene. Curtea Constituţională a României a diagnosticat exact abuzul de putere explicit şi de neacceptat, comis de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene îşi depăşeşte, în mod evident, atribuţiile când decretează superioritatea dreptului european asupra celui naţional (deşi în Tratatul Uniunii Europene e stipulată armonia dintre dreptul european şi cel naţional), stabilit prin Constituţia naţională, adoptată prin referendum naţional.
Să fi avut Vladimir Bukovski dreptate atunci când făcea o paralelă între Uniunea Sovietică şi o profetizată de celebrul disident „dictatură a Uniunii Europene”? Abuzurile, măsurile incorecte, şantajele, penalizările aplicate de conducerea Uniunii Europene României şi Poloniei dau de gândit nu puţin.
Analiza catastrofei naţionale şi europene, precum şi a genocidului cultural de durata a mai bine de trei decenii, de bună seamă, poate continua; acum treisprezece ani, mai exact, în ianuarie 2009,
revista Contemporanul. Ideea Europeană lansase un Apel pentru salvarea culturii române vii, iar de atunci, previzibil, situaţia descrisă în acel demers de anvergură, asumat de circa 900 de personalităţi din lume, s‑a agravat vizibil: în discuţie e destinul naţiunii române! Poate, autorul a peste douăzeci de mii de pagini publicate în limba neamului d‑sale şi multe, multe traduse în principalele limbi de circulaţie, Nicolae Breban, are dreptate: de circa trei decenii, noi, românii, suntem pe fundul unei prăpastii. Desigur că are dreptate. Dar – cu vorbele unui celebru personaj creat de peana‑i măiastră – numai atât. Ce să facem noi cu dreptatea acestui creator major, de anvergură europeană, când ne regăsim pe fundul prăpastiei? Ei, ce?!
Pentru început, să descriem tot ce vedem, să descriem cât mai exact, să ne facem meseria adică. Să ne urmăm, în continuare, vocaţia, aşadar, onorând astfel până la capăt rolul, misia noastră pe pământ. Să gândim cu capul nostru, să gândim cu fiecare celulă, cu inima, cu mâinile, cu sângele, să gândim cu tot trupul deodată, să gândim cu întreaga fiinţă şi, iarăşi, cu sângele, care sfânt este, adică aşa cum ne învaţă acel genial cărturar erudit – Miguel de Unamuno – în cartea cărţilor d‑sale: Despre sentimentul tragic al vieţii. Să oprim din lunecarea lor vertiginoasă cvadrigele spaimelor de tot soiul, da‑da, să ucidem fricile toate, pentru că acolo unde frica – alimentată din abundenţă de o parte a mass‑media (excelent remunerată, de altfel!) – se regăseşte pe tron, riscul e să se agraveze prăpădul ai cărui martori vii suntem. Riscul e să se adâncească abisul.
Să privim îndelung acolo, în abis, până abisul ne va fixa nietzschean. Şi într‑o linişte în care auzi cum se lasă fulgii de nea pe tâmple, pe frunte, pe obraji, pe buze şi pe mâinile lăsate de‑a lungul trupului ca delfinii lui Apollo printre crestele melodioase ale mării celei mai albastre dintre mările albastre ale lumii acesteia, într‑o armonie fără cusur – o armonie fără fisură – să ne amintim că suntem aici, suntem vii, avem o foarte singură viaţă, credem, credem din rărunchii inimii, avem oamenii frumoşi pe care îi avem, oameni‑grădină, avem resurse naturale suficiente pentru milioane de vieţi şi… Avem personalităţi cu o gândire de oameni de stat. Şi suntem obligaţi să reacţionăm. E nevoie de un singur salt. Un salt în fiinţă. Atât.
■ Poet, romancier, eseist şi editor
Aura Christi
