Intensitatea trăirii atinge cote mistice; un tip de mistică stranie, de neprins în definiţii, enciclopedii, chenare, şabloane, dicţionare, căci nu se poate închide un pegas – într‑un ţarc…
Punctul acela în care ei, zeii – unii dintre aceştia, mai exact – se simt cu totul depăşiţi, deruta aceea trecută prin sitele dese ale setei de cunoaştere şi lunecată în uimire, nectarul eretic surpat în mirarea dotată cu forţa de a urni munţii lăuntrici din matcă – e locul magic, „esenţa lumii”, în care poezia abia irumptă se revarsă în sacralitate, făcând loc Absolutului prins în matriţa limbajului, care din instrument se transformă în mijloc, emiţător al ritmurilor, tiparelor şi înţelesurilor cosmice, strânse în arhetipuri, calapoade mitice, a căror aură energetică eliberează strunind, reaşezând în matricea lor firească existenţe, destine, opere. E locul, centrul în care – descins în straturile freatice ale fiinţei – simţi că ceva profund şi esenţial din fiinţa ta se confundă până la a se identifica total, anihilând contrariile (antitezele eminesciene!), pentru un timp salvator – nu numai pentru tine însuţi – cu ceva intim şi profund ce ţine de esenţa esenţelor universului. Poate e vorba de acea inimă a întregului, invocată de Dostoievski – e singura dată când am simţit sfânta mână măiastră a acestui uriaş barbar tremurând abia sesizabil sub presiunea teascului de a emite un adevăr crucial! – în strania şi aparent inutila prefaţă la romanul Fraţii Karamazov. Sau, probabil, e vorba de inima lumii, despre care scrie inspirat Friedrich Nietzsche, descriind relaţia eul subiectiv – eul obiectiv, obiectivitatea gâfâind din rărunchi în subteranele iraţionalităţii umane, când eclipsează subiectivitatea ego‑ului de la suprafaţa artistului, căci e întoarsă cu faţa spre adevărurile
veşnice – „lumea de vis a ideilor eterne” – şi modul în care acestea se revelează şi se transcend. Adevăruri veşnice, strânse, ca albinele într‑un stup, în sufletul poetului – ale cărui imagini şi metafore sunt semne, nietzschean vorbind, ale „contopirii” cu „inima lumii” – artistul liric înţelegând, la un moment dat, că primul şi ultimul mister este el însuşi, ar fi spus Oscar Wilde; important e să ţi se dăruiască la timp unghiul din care să te apropii de focul arzând al acestuia, unghiul din care să‑l descrii şi să întârzii în arondismentul fiinţei, care e a ta şi, totodată, nu e, căci, în timp ce este încercată de acea stare sufletească melodioasă invocată de Schiller, prin acea fiinţă răsună ecouri „din abisul existenţei”. Cel mai important eveniment pentru tine eşti tu însuţi – punte conducătoare, nietzschean vorbind, spre altceva, care te ajută, te sprijină în dorinţa de a locui pământul sfânt al fiinţei, de a descoperi şi redescoperi mereu abisul lăuntric, dotat cu forţa de a te apropia de divinitate şi de a te răsfrânge în oglinzile‑i stigmatizate de un veşnic mister, mereu prezent, simţit pretutindeni, cum tu nu vei fi nicicând, deşi vei încerca încă, apoi încă o dată, deşi ai învăţat la şcolile disperărilor să tratezi imposibilul ca şansă, ca pinten, mişcându‑te de la o limită spre alta. Mişcându‑te din albia unui miracol spre altul.
Excedat, depăşit cu totul, aşadar, vei mai încerca…, tratând cu luare‑aminte vecinătatea plină de sens şi înţelepciune a celor două îndemnuri delphice: Cunoaşte‑te pe tine însuţi şi Nimic fără măsură. Aici e cheia, şi tu o deţii – ce dar, câtă smerenie, câtă luminoasă exasperare!… Şi ce eliberare, ce ispăşire, Zeule al tuturor zeilor din cele şapte ceruri şi de pe pământ!
Am încercat să mă apropii de mecanismul reprodus cvasitelegrafic în aceste însemnări de mai multe ori şi de fiecare dată îmi dădeau târcoale spiriduşii zădărniciei, iar, din timp în timp, senzaţia că înaintez pe nisipuri mişcătoare, gata oricând să mă înghită. Cum să descrii mecanismul, căci ţine de inefabil, de tărâmurile iraţionalului, de un soi de biografie spirituală, ca să nu zicem de abisalitatea fiinţei, radiografiată parţial – noţiuni în faţa cărora atotputernica raţiune constată faptul că trufia‑i se regăseşte, brusc, fisurată, iar limitele răsar, ca ciupercile, după ploaie, aşa încât Alteţea Sa Regală, Raţiunea, îşi depune spăşită bagajele, din ce în ce mai sărăcăcioase, în faţa imperiului uriaş al abisalităţii cântate de artişti?! Cum să defineşti, aşadar, mecanismul ce ţine de terenuri sfinte, de care te apropii rar, dintr‑un accident destinal, poate, departe de lumea socială, construită, structurată de instituţii ale civilizaţiei de sticlă şi beton, a căror menire parcă e să te înstrăineze de tine însuţi, înstrăinându‑te astfel de viaţa vie, de tonele, megatonele de viu depozitate în forul tău interior neînzadar. De fiecare dată, la suprafaţă mecanismul pare că se declanşează la fel, spuneam, adică exact cum l‑am descris, provocată fiind de astă dată de un prieten care susţinea excedat că aşteaptă un poet care să‑i explice odată şi odată ce se întâmplă atunci când scrie poezie. Totuşi, nuanţele diferă. Circumstanţele, de asemenea. Modul de a te raporta la poezie şi la mecanismele inspirate – căci în poezie fără pegaşii inspiraţiei nu faci un pas! – care o declanşează diferă de la un poet la altul, asemănările fiind circumscrise esenţelor şi legând acele diferenţe, retopindu‑le, mai exact, în magma amănuntelor lipsite de importanţă, aproape. Felul abrupt şi intens în care poetul e smuls contingentului şi harponat spre dimensiunile absolute ale fiinţei apropie poezia de ritual, situând‑o într‑o dimensiune înrudită în subterane cu rugăciunea. Intensitatea trăirii atinge cote mistice; un tip de mistică stranie, de neprins în definiţii, enciclopedii, chenare, şabloane, dicţionare, căci nu se poate închide un pegas – într‑un ţarc. Când tu redevii tu însuţi – cel de fiecare zi –, uimirea cu care citeşti cele scrise prin tine e un soi de răsplată pentru fidelitatea şi ascultarea cu care ai urmat chemarea geamănului şi‑ai transcris ceea ce ţi s‑a întâmplat, rezultatul acelui zbor într‑o dimensiune diferită – era să zic sacră şi, evident, spuneam un adevăr – fiind poezia sau poemele tocmai scrise prin tine. Poeme care întâmplător sau mai puţin accidental poartă numele tău literar. După ce le încredinţezi tiparului, le parcurgi uimit, le asculţi în timp ce le citeşti în faţa publicului, le înveţi pe dinafară, ca şi când nu tu ai fost acela prin care s‑au scris acele versuri… Ca şi când nu tu ai fost instrumentul folosit în scopuri secrete. Probabil că, într‑adevăr, nu tu eşti acela, ci altcineva, un fel de străin sau geamăn, adăpostit provizoriu în subteranele duhului şi creat de o zeitate familiară, al cărui nume nu ţi‑l aminteşti decât atunci când renaşti din ceţile dimineţilor, din vârfurile amiezilor mari sau din negura obscură a toamnelor târzii. Dacă zeii au fost creaţi, pe vremuri – glăsuieşte mitul – din zâmbetul minunatului Dionysos, iar oamenii – din lacrimile aceleiaşi supraentităţi născute din coapsa lui Zeus, n‑ar fi exclus ca unii poeţi, aleşi după nu se ştie care criterii, să fi fost concepuţi din surâsul înlăcrimat al fiului lui Zeus şi‑al muritoarei Semele, Dionysos cel „născut de două ori” având darul de a scoate din lut – miere, vin şi lapte. Şi nu e singurul dar de care s‑a bucurat această zeitate! Mistuit de dorul de femeia care i‑a dat viaţă, Dionysos, al cărui viu cult a fost creat şi susţinut pătimaş de traci, a avut forţa de a‑l îndupleca pe Hades şi de a o readuce pe mama sa – victimă a geloziei Herei – din infern, căsătorindu‑se cu frumoasa Ariadne. Mircea Eliade l‑a identificat pe Dionysos cu „străinul din noi înşine, temutele forţe antisociale pe care le dezlănţuie patima divină”… Nu se ştie însă dacă tocmai „patima divină” îi apropie într‑un fel atât de straniu pe Orfeu şi Dionysos în forţa de a sfida moartea şi credinţa în nemurirea sufletului.
Restul? Restul e meserie, meserie, meserie. Tehnică. Ştiinţa de a rotunji sensul dibuit pe aripa aceea fermecată, pe care ai renăscut nu se ştie din coapsa divină a cui anume. Restul e noroc; norocul de a te reîntoarce din periplul magic – condus şi vegheat de „acel artist primordial al lumii” (Fr. Nietzsche) – la eul tău, ego‑ul de fiecare zi, păstrând amintirea acelei incursiuni peste fire în abisalitatea fiinţei ca pe ceva strict secret, ca pe un dar peste fire, ca pe o băutură vrăjită, a cărei reţetă o cunosc şi alchimiştii înzidiţi în ştiinţele ezoterice, menite să asigure tinereţea fără bătrâneţe şi păstrarea intactă a misterelor rezervate iniţiaţilor, căci din mister se hrănesc exclusiv cei pregătiţi. Incursiune echivalentă cu un plonjeu într‑o lume ideală, care e – în opinia visătorului Miguel de Unamuno – „fiica iubirii”. Numele dat de ceilalţi unor asemenea incursiuni pe pământurile necunoscute ale fiinţei, descrise, cântate, murmurate cu sufletul la gură, e acelaşi, de milenii: Poezie – cuvânt descins, e ştiut, din greaca veche – poiesis – care înseamnă la origine facere, creare, al cărei rod e uimirea. Statutul conferit de la bun început prin originea regală a acestei noţiuni, după cum se vede, e aşezat în proximitatea Creatorului văzutelor şi nevăzutelor, care aduce la piatra de temelie a lumii Cuvântul. Poetul e şi un împărat, a cărui menire e să redenumească lucrurile şi fiinţele prin ocheanul uimirii, recreându‑le, firesc, din setea de a fi şi de a transcende esenţele pe care lumea se ţine.
Meseriaşul care eşti e în posesia artei de a interveni exact atât cât se cuvine în şlefuirea acestui divin vacarm desăvârşit, a acestei lumii ideale – prelungire a iubirii din care curg şi în care curg toate; aici instinctul poetic îşi spune, firesc, răspicat, cuvântul, şi se cuvine să fie în balanţă, în echilibru desăvârşit cu spiritul autocritic. Să intervii exact atât cât să laşi silabele, cuvintele, cerul, apele, planetele, acvilele, pitonii, arborii, îndrăgostiţii, ritmul, rimele, melodicitatea din acel poem să respire în fiecare vers, de parcă ar respira de milenii aerul poemului din care fac parte. Laolaltă cu zeităţile prinse în văzduhul tare al acelui poem, hrănit, câteodată, din hârjoana zeilor capricioşi, alteori, însă, din tăcerile sau ranchiuna lor – un respiro al măreţiei, care pregăteşte saltul violent în tiparul mitic, purtat de un veac spre altul, de un mileniu spre celălalt. Ţie nefiindu‑ţi străină acea nietzscheană exuberanţă a contemplării de pe un vârf liniştit a spectacolului vieţii care rămâne a fi – orice s‑ar spune –, în esenţă, halucinantă. Exact ca acest demers recitit de câteva ori cu un amestec de uimire şi recunoştinţă în faţa acestor aproximări, dibuiri, presupuneri, murmure, eliberate faţă în faţă cu miracolul neostenit, ce rămâne a fi poezia. Oricât am scrie în marginea‑i vrăjită, măria sa – miracolul – se regăseşte intact şi, în ciuda curiozităţii şi a orbecăirilor noastre, ne primeşte în miezu‑i încins fără a clipi şi fără a pune întrebări, acceptându‑ne aşa cum suntem şi regăsindu‑ne de fiecare dată fără a ne anunţa dacă şi când ne va mai prinde în cercurile sale magice, aşezate dintotdeauna în centrul lumii. În inima lumii. Poate…
Aura Christi
