Cu regretatul critic literar PETRU POANTĂ, plecat prematur dintre noi în dimineaţa de toamnă a zilei de 7 septembrie 2013, n‑am izbutit să trec de convenţionala barieră a adresărilor protocolare, deşi mai toată lumea din jurul meu – Al. Vlad, cu precădere, dar nu numai – îl tutuia confratern, atât în numele sacrosanctei solidarităţi de breaslă, cât şi al apartenenţei la o memorie echinoxistă comună. El îmi spunea, negreşit, pe numele de familie, distanţându‑se obiectivant la fiecare întâlnire ocazională (n‑a fost niciuna dinadins, programată…), iar eu nu‑l scoteam din inhibantul „Domnule Poantă”, indiciu, între altele, al convingerii că între generaţiile echinoxiste de început există o distanţare instituţională şi de sedimentare consacrantă de netrecut, el fiind deja redactor la Steaua atunci când noi treceam prin facultate, aversiunea Stelei şi a Tribunei faţă de noile promoţii ale Echinoxului fiind de notorietate.
Mai există un aspect aici, cel al diferenţei dintre cel care judecă şi cel care este judecat. Poantă făcuse parte din formula primă a revistei, a iniţiatorilor absoluţi adunaţi în jurul lui Eugen Uricaru, şi cultiva orgoliul de a şti cum a fost cu adevărat cu schimbarea conducerii redacţiei după apariţia celui dintâi număr, în care pretextul incriminant fusese o traducere din Heidegger, neagreată de vechii filosofi stalinişti ai urbei, şi de a judeca seriile de numere care au urmat din perspectiva avortării „energiei aurorale” a celui dintâi. În consecinţă, n‑a fost deloc de mirare să constat că Poantă nu agrea profilul academic şi livresc al seriei pe care am condus‑o împreună cu Corin Braga, fiind de partea acelora care o considerau rigidă şi lipsită de spontaneitate estudiantină (e opinia majoritară…), nu mică fiindu‑mi surpriza să constat inserarea unor rânduri corective, înţelegătoare, într‑unul dintre volumele Clujului meu, prestigioasa serie de autor care va substitui pe nemeritate, în cazul lui Petru Poantă, audienţa de prim‑plan a criticii sale, deşi acolo se află lucruri remarcabile, printre cele mai substanţiale pe care le‑au scris membrii „generaţiei ’70”. Substituţia, de altfel, nu e izolată, de un similar tratament de subiectivizare având parte după 1989 – dacă ne gândim doar la Cluj – Adrian Marino şi Mircea Zaciu, pe fondul schimbărilor de sensibilitate ale perioadei literare postceauşiste, marcate de estomparea preeminenţei estetice şi de ofensiva biograficului.
Petru Poantă a fost, aşa cum el însuşi o spune, un „scriitor profesionist”, dependent de viaţa literară, de scriitori şi de etica boemei cu care ei veneau la pachet, dar a ştiut să compenseze mirajul dizolvant al breslei prin exactitate şi disciplină, aspecte care, în general, se cam uită atunci când avem în vedere literatura anilor ’70 şi ’80, concentrată în jurul redacţiilor literare şi al editurilor, a căror existenţă virtual dispersivă, favorabilă în principiu lentorii şi conformismului precaut al unor oameni care, odată cooptaţi, păreau fixaţi acolo pentru totdeauna, era totuşi jalonată de obligaţia respectării termenelor de predare şi a prezenţei în tipografie, adică de o etică a exactităţii pe care – tot după mărturiile sale – Petru Poantă o importă din tinereţea sa rurală petrecută lângă Hunedoara, unde lucra sistematic în fiecare vacanţă şcolară şi universitară, devenind oarecum şi întreţinător de familie în clasa a VIII‑a, când îi moare tatăl pe neaşteptate.
Irina Petraş şi Laura Poantă au ţinut să marcheze cei zece ani de absenţă ai celui care a fost Petru Poantă prin editarea unei culegeri comemorative de interviuri, sub titlul Deschideri. Interviuri, memorii (Ed. Şcoala Ardeleană, Cluj‑Napoca, 2013), cel mai vechi text fiind din 1986, iar cel mai nou din iunie 2013, la câteva luni înainte de moarte, prilej cu care autorul anunţă şi iminenta terminare a Clujului interbelic, care va apărea în anul respectiv cu un subtitlu esenţial pentru economia existenţială a lui Poantă – Anatomia unui miracol –, asupra căruia vom mai reveni. Editarea Deschiderilor, neîndoios oportună, reprezintă şi un bun prilej de a reciti integral literatura critică şi memorialistică a celui plecat atât de devreme, cu scopul reconfirmării calităţii ei certe şi a identificării unor constante obsesionale care funcţionează ca matrice formativă. Recitind acum compact cărţi a căror lectură o făcusem disparat la vremea apariţiei lor, fără să fiu atent la liniile de continuitate subliminală, am rămas cu două impresii complementare. Parcurgeam sistematic textele critice ale lui Petru Poantă pentru exactitatea diagnosticelor formulate în ele, lipsite de teama de a‑i supăra pe protagonişti, aritmetica severă a judecăţilor devenind chiar mai pregnantă azi, sub lupa asimilării bazate pe continuitate. Însă lectura de acum mi‑a relevat, în planul de profunzime al profesionistului preocupat de exactitate (ceea ce înseamnă, în esenţă, un tematism bine ţinut în frâu prin disciplină şi asceză), un alt Petru Poantă decât cel pe care‑l ştiam, unul atras de „fervoare”, un căutător al „exploziilor aurorale de început de lume”, care scrie surprinzător, în paginile introductive ale recentei colecţii de interviuri, că „«muncile» mele sunt în bună măsură conectate la ritmurile cosmice fundamentale”, motiv pentru care el trăieşte, mental, „într‑un orizont mitologic”, care‑l face să scrie „mai bine şi mai fecund în anotimpurile fertilităţii vegetale”, priindu‑i „căldura naturală a verii”.
Ciudat este doar faptul că, exceptând unele consideraţii legate de „efervescenţa impură” a senzualităţii şi a livrescului, trăită de către membrii Cercului literar de la Sibiu şi ai Echinoxului, despre care Petru Poantă a scris lucrări de sinteză demne de a fi luate în seamă, exerciţiul său critic cotidian, consumat cu precădere în cronicile publicate în Steaua şi Tribuna, nu transmite decât arareori „explozii pline de candoare”, tonul lui fiind, cu precădere, unul sever şi controlat, caracterizat prin etica disciplinei şi a adecvării la adevăr. Poantă a fost cel care a scris admirativ despre Liviu Petrescu că este un „detractor amabil al inefabilului”, lăudându‑l pentru rigoarea conceptuală şi pentru capacitatea de a filtra prin luciditate chiar şi cele mai impenetrabile conţinuturi. Stilistica citadină dihotomică enunţată de către Petru Poantă, referitoare la deceniile „de glorie” ale anilor ’70 şi ’80, cea a palierului „aristocratic” reprezentat în mod tradiţional de către redacţia Stelei şi cea a „segmentului popular”, „de strânsură” întruchipat de redacţia Tribunei va bântui pentru totdeauna matricial Clujul, fără posibilitatea de a i se sustrage vreodată. La fel se întâmplă cu consideraţiile despre fatalismul „sămănătorist”, tradiţionalist al regiunii, în pliurile de adâncime ale căruia palpită un naţionalism virtual, revendicativ, capabil oricând de a fi activat ca monedă de schimb. Alte judecăţi sunt la fel de tranşante, venind în răspăr cu sensibilităţile edulcorate ale memoriei colective: „Echinoxul originar nu a generat un model al prieteniei”; de altfel, în lunile de dinaintea lansării revistei, în decembrie 1968, „prima descurajare venea tocmai din partea celor mai apropiaţi dascăli” de la Filologie, decanul de atunci exilându‑i pe cenaclişti în afara clădirii; după 1989, „în Cluj nici o publicaţie locală strident anticomunistă şi cu o viziune maniheistă nu a avut succes”, zona rămânând, „prin tradiţie”, un poligon al amestecului dintre cosmopolitismul „Central‑European” şi autohtonismul anacronic, cum a fost funarismul băncilor din parcuri şi al coşurilor de gunoi vopsite în culori identitare, care a lăsat în urmă şi câteva statui discutabile, inamovibile.
Alte notaţii dau dovadă de o privire obiectivă, neconcesivă, limitându‑mă aici să enumăr câteva. Tot după ’89, scrie Poantă, „celebritatea de prozator [a lui A. Buzura] i‑a indus un complex al inadecvării într‑o redacţie care nu‑i întreţinea cultul”, frustrarea orgolioasă convertindu‑se într‑o „prezenţă mai în permanenţă ostilă”. „Personal, cred că promoţia ’70 […] a ieşit în lume gata dezbinată”, constată autorul, motivul principal – dacă afirmaţia este adevărată – constituindu‑l mediul direct concurenţial în care a fost aruncată această promoţie prin repartizările directe în redacţii şi instituţii culturale, privilegiu pe care Poantă nu îl analizează, deşi a fost un beneficiar nemijlocit al lui, inclusiv prin intermediul funcţiilor înalte deţinute.
O contribuţie substanţială, constantă şi „încăpăţânată” a criticului, în ciuda orgoliului frust afişat de către numeroşi colegi de‑ai săi, o reprezintă consideraţiile dedicate funcţiei modelatoare a livrescului pentru sensibilitatea neomodernismului împărtăşit de membrii promoţiei ’70. S‑a învăţat „din cărţi” atât „sentimentul naturii”, cât şi eroticul sau activismul, eventual angajant, inclusiv Contracultura. Numeroşi colegi de‑ai lui Poantă vor insista, din orgoliu, pe autenticismul unor impulsuri originare, nemediate cultural, însă, opunându‑li‑se, el creditează sistematic preeminenţa formativă a creuzetului livresc, discuţia fiind departe de a fi închisă. Acesta nu e singurul motiv pentru care cred că textele sale trebuie să fie obligatoriu recitite înainte de a cristaliza unele verdicte definitive. A fost un insider al generaţiei sale, dar şi unul care s‑a ştiut distanţa analitic şi obiectiv de ea, atitudine pe care, în perimetrul redacţional clujean, n‑o pot regăsi decât la Radu Mareş.
Relativa surpriză pe care selecţia de interviuri de acum o aduce o reprezintă insistenţa lui Petru Poantă pe „energetismul auroral” şi pe spontaneitate; acum, privind retroactiv lucrurile, devine limpede că autorul s‑a simţit obligat să‑şi creeze o formulă spirituală particulară pentru a o putea exprima, adică memorialistica subiectivizată din seria de volume Clujul meu, convertită în confesiune şi în articularea de geografii imaginare. Spre sfârşitul interviului realizat de către Ioan‑Pavel Azap, el chiar spune l‑a înmuiat într‑atât de profund scrierea cărţii despre Echinox şi a Clujului meu încât are dubii că va reveni cât de curând la stilistica „de dicţionar” a criticii imparţiale. Se prea poate că stilul confesiv, mai decomplexat al interviurilor, care‑ţi permite o recuperare „nevinovată” a eului, să fi declanşat în Petru Poantă o efervescenţă imaginativă fericită, greu de controlat. „Mă locuieşte o reverie luminoasă a copilăriei”, îi spune el lui Daniel Moşoiu. Relectura Clujului meu confirmă interesul dintotdeauna al criticului pentru blagianul „fenomen originar”, pentru izvorul indicibil din care izvorăşte firicelul de apă menit să devină fluviu. „Din istoria culturii – precizează el – îmi plac îndeosebi momentele aurorale, vremea de început a energiilor explozive, pline de candoare”, în această „cheie” fiind interpretate atât efervescenţa clujeană românească de după 1918 („o explozie aurorală, de început de lume”; „se trăieşte intens şi laborios, într‑un registru al fervorii”), cât şi imaginea străzii din preajma anului 1968: „o lume graţioasă, de o debordantă frăgezime senzuală şi preponderent virginală”.
Structural, Petru Poantă a fost un anti‑decadent. Regresiile lui, atunci când există, recuperează secvenţe plenitudinare, rousseauiste: „Copilul reveriilor mele de acum este sălbaticul fericit care încă mă locuieşte cu imaginarul său magic şi paradisiac. E atât de vie natura lui în existenţa mea, încât mă pune parcă în inadecvare cu o epocă dominată de o sensibilitate deceptivă şi de diverse complexe care desubstanţializează fiinţa umană.” Descopăr această propensiune spre juisanţă la un om pe care îl credeam lipsit de simţul formativ al imaginaţiei şi al ludicului. Mă bucur, aşadar, că destinul i‑a oferit cadoul unui moment augural integral – întemeierea inocentă a Echinoxului – şi înţeleg că tot restul a reprezentat pentru el doar raţionalizarea melancoliei profunde pe care ţi‑o induce obligaţia de a‑ţi găsi calea într‑o existenţă cenuşie, rutinieră.
■ Scriitor, profesor universitar, teoretician, critic şi istoric literar, membru al Academiei Europaea
Ştefan Borbély
