Iulian Boldea: Minimalism şi tranzitivitate: Mircea Ivănescu
Obiectele cele mai banale, contururile şi formele cele mai obişnuite, relieful cel mai anodin, toate acestea stau, în poezia lui Mircea Ivănescu, sub semnul unei relativizări cu conotaţii ale tranzitivităţii, ce scufundă fiinţele şi lucrurile fie în expresivitatea imuabilă a oglinzilor, fie în pliurile umbrei sau în revelaţiile provizorii ale reveriei. Mircea Ivănescu este, cum au remarcat mai toţi exegeţii săi, un poet al 
livrescului, în grilă minimalistă şi tranzitivă, cu alte cuvinte un poet ale cărui viziuni nu se nasc atât din afectivitatea proprie, din universul de trăiri şi imagini aşa zicând native, ci, mai curând, din ritmuri, teme, efecte lirice şi expresive dobândite prin lecturi, prin asumarea „bibliotecii poetice” româneşti şi universale. S-a observat, de asemenea, că versurile lui Mircea Ivănescu, de la debut şi până la ultimele sale volume nu sunt altceva decât reformulări, adaptări, reficţionalizări ale aceloraşi toposuri, teme şi motive. Sunt, care va să zică, variaţiuni pe aceeaşi temă. De altfel, titlurile cărţilor sale sunt ilustrative pentru această vocaţie a anonimizării şi pentru această poetică a banalului, pe care o pune în scenă autorul: Versuri, Poeme, Poesii, Poem, Alte versuri, Alte poesii, Poeme nouă etc. Poetul sabotează, cu bună ştiinţă, legile poeticităţii, prin apelul constant la instrumentarul naraţiunii, prin declicul epic al poemului, prin recursul la personaj, tramă, rol, monolog, fapt remarcat, între alţii, şi de Alex. Ştefănescu: „Lirismul lui ia de cele mai multe ori o înfăţişare epică, şi nu orice înfăţişare epică, ci una cât mai apropiată de faptul divers, de proza existenţei cotidiene, de descriptivismul plat”.
Livrescul, ca atitudine şi modalitate poetică, reiese, s-ar spune, dintr-o carenţă, dintr-o fisură, din devitalizare şi abulie gnoseologică şi expresivă, dar, în aceeaşi măsură, şi din luciditate, dintr-un patos al reflexivităţii, prin care poetul devine conştient cu asupra de măsură de convenţiile pe care le pune în mişcare scrisul său, oglindindu-şi, în exerciţiu plenar al demistificării, propriul chip, propria manieră de a scrie, identitatea sa ascunsă. Iată ce scrie, în această privinţă, Al. Cistelecan, unul dintre cei mai avizaţi cercetători ai livrescului poetic: „Poezia livrescă se iveşte în umbra celei clasice, reflexive şi vizionare, destructurând nucleul ei funcţional, şi trăieşte din câteva ostentaţii şi excese. Dezechilibrul ei funciar se petrece la nivelul sensibilităţii, unde procesul de culturalizare a acesteia atinge o stare de inflaţie, ceea ce împinge realul pe o pantă de pierdere sau doar de înstrăinare. Intermedierea livrescă între poet şi lume este una exacerbată, o pură ostentaţie, o emfază a intermedierii. Sensibilitatea e radical culturalizată şi ea nu mai regăseşte, de fapt, un registru de contact cu realul, tentaţia sa de a-l dibui eşuând sistematic sau nici măcar neexistând”.
La Mircea Ivănescu livrescul se traduce mai ales în reprezentarea estompată a realului. În ciuda unor detalii ce trimit spre referenţialitate, spre universul exterior, lumea poemelor lui Mircea Ivănescu este una compusă mai degrabă din reminiscenţe, din aluzii şi reverberaţii afective, decât din notaţii nete ale obiectelor. Nu puţine din aceste poeme se constituie, cum s-a mai observat, în puneri în scenă ale unor „întâmplări” lirice de anvergură reţinută, întâmplări ce-şi conservă statutul ipotetic, se situează mai curând în planul posibilului, al vagului, al probabilului, decât în acela al concretului cu desen veridic. Într-un poem precum Lupta dintre îngeri şi nori sau despre trăsnet, este figurată o parabolă a ficţiunii poetice, situată mereu între autenticitate a afectului şi convenţionalitate a dicţiunii. Pentru poet, universul e un loc al metamorfozelor perpetue, un spaţiu tranzitoriu şi ambiguu, configurat în chipul cel mai deconcertant. De aici, nevoia eului liric de a-şi trasa un loc ideal, un teritoriu protector al ficţiunii, al imaginarului, al înscenării propriei voci şi a propriului destin. Lumea este transferată, astfel, în plan ficţional şi ludic. Fluiditatea realului se precipită în retortele livrescului, timpul cronologiei stricte, al istoricităţii glisează în timpul poeziei, un timp utopic şi relativizant, iar experienţele cotidiene sunt trasferate în cadrul cu limite fluctuante al poemului.
Convenţia şi trăirea, textul şi realitatea, timpul subiectiv şi timpul poetic – toate acestea sunt, în fond, aporiile a căror amprentă o poartă, declarat sau discret, discursul liric al lui Mircea Ivănescu. Textul poetic este, astfel, o formă de reconstituire a trăirii, o imagine în palimpsestul căreia se întrezăresc sentimente, stări de spirit, re(ve)laţii afective puse în ecuaţie lirică de un eu poetic ce-şi trăieşte cu fervoare abulia, căutând să resuscite o durată iremediabil revolută: „Să nu fie într-adevăr cu putinţă, oricât de cu grijă/ le-am aşeza, vorbele – să nu fie deloc/ posibil să spunem ceva despre lucrul acesta lăuntric/ care trebuie spus? numai vorbe,/ puse după un crescendo uscat ca atunci/ când cânţi o piesă compusă corect,/ cu dezvoltări temeinic dispuse/ în jurul efectelor, şi cu scrierea cuvenită –/ şi o cânţi – şi în vremea aceasta trece timpul, şi este/ cu totul altceva adevărul, pe alături, afară,/ şi tu aşezi sunete pe clapele dintr-o cutie, în camera/ asta – şi afară e un soare de seară/ – cum ţi se făcea frică în copilărie, când te uitai pe fereastră,/ şi auzeai în spate floarea cu sunet funebru/ a pianului. Şi nelămurit – căci în vorbe/ nu se poate spune nimic – simţeai că-i afară/ ceva mai adevărat, inexprimabil – sfâşiat în fiecare clipă –/ viaţa cu soare de care nu puteai să te agăţi, umbre/ năpădindu-te în cameră, spaima –/ şi vorbele, vorbele pianului nu înseamnă/ nimic”. Semnele referenţialului sunt cu totul firave, aproximative şi imprevizibile, în versurile lui Mircea Ivănescu. Se produce chiar un decalaj între capacitatea creativă şi „conştiinţa convenţiei”, Mircea Ivănescu fiind, cum observă Al. Cistelecan, „cel ce deschide în poezia noastră perspectivele «neputinţei» poetice”. Şi criticul continuă: „Plăgile pe care convenţionalizarea le-a cauzat până la el instanţei de creaţie, mai superficiale sau mai adânci, tratate cu indiferenţă sau prin injecţii subcutanate, s-au adâncit. În viziunea sa, ontologia poemului şi-a pierdut orice sens. Mircea Ivănescu a găsit castelul poemului într-o ruină dezolantă şi, înainte de a intra el, toate privilegiile poemului şi ale poetului au fost abolite”.
Constatând apetenţa intertextuală a poeziei lui Mircea Ivănescu, Radu Vancu atrage atenţia asupra faptului că „dincolo de sofisticăria inteligentă a aluziilor şi referinţelor, textul trebuie să rămână, chiar şi pentru cititorul leneş sau fără putinţa ori voinţa verificării trimiterilor, poezie (…) Altfel, textul nu e decât un text…, o «făcătur㻓. În viziunea lui Radu Vancu discreţia este figura pulsională centrală a imaginarului poetic ivănescian, sub semnul căreia se configurează o întreagă atmosferă ţesută din recul în imaginar, amânări repetate, afecte minimaliste, tranzitivitate, aşteptare şi scepticism abulic. Nu fără dreptate, Alex. Ştefănescu constată un anumit „cameleonism elaborat”, precizând şi detenta epică prin care se coagulează viziunile şi fantasmele, într-o ambianţă crepusculară şi livrescă, în care anonimizarea fiinţei are un răsunet metafizic estompat până la banalizare: „Lirismul lui ia de cele mai multe ori o înfăţişare epică, şi nu orice înfăţişare epică, ci una cât mai apropiată de faptul divers, de proza existenţei cotidiene, de descriptivismul plat”.
Prin exacerbarea unei acute conştiinţe a convenţiei se produce, în lirica lui Mircea Ivănescu, un efect de distanţare, prin care, de fapt, poetul configurează cu luciditate „în-scenarea”, sugerează o viziune impregnată de teatralitate, iluzorie, de-abia posibilă, pândită de spectrul irealizării ficţionale.
Bibliografie critică selectivă
Al. Cistelecan, Poezie şi livresc, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987; Iulian Boldea, De la modernism la postmodernism, Editura Universităţii ”Petru Maior”, Târgu-Mureş, 2011; Al. Cistelecan, Mircea Ivănescu (monografie), Editura Aula, Braşov, 2003; Gheorghe Grigurcu, Existenţa poeziei, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986; Mircea Iorgulescu, Rondul de noapte, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1974; Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică, Editura Aula, Braşov, 2001; Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008; Marin Mincu, Poezie şi generaţie, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975; Eugen Negrici, Introducere în poezia contemporană, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985; Ion Pop, Jocul poeziei, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985; Eugen Simion, Scriitori români de azi, I, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1978; Radu Vancu, Mircea Ivănescu. Poezia discreţiei absolute, Editura Vinea, Bucureşti, 2007.
