Bogdan Creţu: „Literatura feminină”. Moduri de utilizare (II)

În orice caz, literatura, definită ca performanţă estetică, nu are sex (sau are?), nu este democratică, nici corectă politic (ceea ce nu înseamnă că este antidemocratică sau incorectă politic). Sau, mai precis: nu există o legătură demonstrabilă între sexul autorului/ autoarei şi calitatea literară a textului

Sfidătorul text călinescian venea la încheierea unei epoci în care statutul femeii în societate se normalizase şi se plasa la începutul unui interval în care se şterg până şi diferenţele fireşti, naturale, între bărbat şi femeie, transformând-⁠o pe aceasta din urmă într-⁠un „om al muncii” sau într-⁠o sursă de viitori „oameni noi”. Femeia comunistă nu mai e supusă ori inferioară bărbatului, nu trebuie să mai lupte pentru obţinerea echităţii, ci are dreptul (ba chiar obligaţia) să devină partener valabil într-⁠o concurenţă care nu are alt scop decât depăşirea planului. Ia astfel naştere o retorică heirupistă, lozincardă, care uzurpă orice puseu de romantism şi-⁠l ghidează iute către propagandă. Între parteneri nu mai sunt legitime tensiuni erotice, emulaţia fiind doar ideologică. În concepţia Partidului unic, braţul languros şi catifelat al femeii, capabil de atâtea delicate isprăvi, poate şi chiar trebuie să ţină târnăcopul, astfel încât posesoarea sa să pună, nu tocmai metaforic, umărul la ridicarea republicii. Într-⁠una din poeziile sale idioate, A. Toma dădea, involuntar, o definiţie a femeii, care azi ni se poate părea obtuză ori de-⁠a dreptul caraghioasă, dar care rezuma, de fapt, statutul tovarăşelor din primii ani ai instalării comunismului: „Să ciocnim pentru femeia,/ Soaţă asprei munci,/ Reazem luptei, faur vieţii,/ Leagăn viu de prunci”. După ce în perioada interbelică avusese loc o reală emancipare socială, civică a femeii, în perioada comunismului are loc o forţată emancipare politică. Totul cu preţul ştergerii unui specific în lipsa căruia literatura devine lozincardă şi ineptă. Pentru început, să observăm că femeia, în literatura epocii, devenită tovarăşă, era un fel de fiinţă asexuată, care îi inspira masculului sentimente de mândrie, de încredere („ce mândru sunt de realizările tale, iubito”, suspina, seducător, un erou de-⁠al lui Beniuc), dar în nici un caz nu exercita acel esenţial magnetism erotic. Comunismul amputează femeii stimulii erotici şi îi înlocuieşte cu cei civici. Ea cultivă acum alte valori, în cucerirea cărora se înscrie alături de consortul fruntaş, şi el emasculat. În cele din urmă, parcă în urma unei osmoze a idealurilor comune, iau naştere nişte creaturi stranii, viitorii comunişti, stahanovişti etc. Mama nu este decât o cloşcă, un fel de incubator („leagăn viu de prunci”) care are rolul de a asigura mâna de lucru necesară în „întrecerea socialistă”. Ţelul? „Cărbune mai mult pentru lupta de pace”, cum sună un vers din celebrul text Silvester Andrei salvează abatajul, al aceluiaşi, uitat azi, A. Toma.

Pudibonderia impusă de regimul comunist tot din această nivelare a sexelor porneşte. Aţi văzut vreodată, înainte de 1989, la cinema sau pe postul naţional vreun sân întreg dând buzna de sub o abuzivă opresiune ori măcar vreo coapsă uitată, din cine ştie ce de neiertat greşeală, la vedere? Eu unul îmi amintesc doar două cazuri: în Secretul lui Bachus două farfuze treceau, în lenjerie intimă (ceva în genul costumelor de baie de la începutul secolului) dintr-⁠o cameră în alta; şi, în nu mai ştiu ce film, un sferic şi mirabil sân de-⁠al Margăi Barbu (ea avea dezlegare!) evada neprevăzut de sub apăsarea torsului din dotarea lui Florin Piersic. Aşa cum o înfăţişau filmul, televiziunea, presa scrisă, chiar revistele aşa-⁠zis mondene, femeia comunistă nu avea picioare decât până la nivelul genunchilor, în rest, era alcătuită, urmuzian, din cap, gât, mâini şi gambe ce se terminau invariabil cu nişte pantofi Guban. Câteva scene erotice îşi făceau apariţia, după 1965, în romanele lui Marin Preda (în Moromeţii 2 sau în Delirul) şi mai ales în cele ale lui Nicolae Breban, unde vitalitatea revenea la drepturile ei (să nu uităm, Bunavestire a fost atacată şi pentru „pornografie”!). Dar o literatură scrisă de femei care să dea seama de senzualitatea privită „de dincolo de drum” nu a existat înainte de 1989. Nu ar fi fost conform eticii socialiste. Iar această interdicţie a creat apoi avalanşa de viziuni debutonate, lipsite de mister, excesul de sexualitate francă, ofensivă, care a devenit, în jurul anului 2000, o modă în paginile unor scriitoare.

Întrebări

Problema literaturii scrise de femei nu a mai fost pusă sistematic vreme de decenii, până ce a revenit în forţă după 1990, sub influenţa studiilor culturale şi sub presiunea unei noi ideologii, aceea a corectitudinii politice. Mă grăbesc să spun însă că, între timp, graţie instituţiei criticii literare, care a practicat o lectură prioritar estetică veme de decenii, femeia are, în literatură, fix atâtea şanse cât are bărbatul. Despre Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Ileana Mălăncioiu, Dana Dumitriu, Angela Marinescu, Nora Iuga, Mariana Codruţ, Mariana Marin s-⁠a scris şi se scrie în aceiaşi termeni ca despre scriitori. În orice caz, literatura, definită ca performanţă estetică, nu are sex (sau are?), nu este democratică, nici corectă politic (ceea ce nu înseamnă că este antidemocratică sau incorectă politic). Sau, mai precis: nu există o legătură demonstrabilă între sexul autorului/ autoarei şi calitatea literară a textului. Dacă însă deschidem spectrul interpretării şi acceptăm că literatura poate fi şi o formă a memoriei culturale, un discurs care conţine şi alte valori în afara celor expresive, cum ar fi cele sociale, ideologice, morale, identitare, existenţiale ş.a.m.d., atunci cazul merită redeschis. Cu o condiţie: să nu se amestece criteriile, să nu se explice reuşita estetică prin mesajul „feminin” sau „masculin” al textului. O cercetare sociologică a problemei ar merita făcută (sigur, au apărut destule studii, se poate vorbi chiar de un domeniu distinct), pentru a vedea exact în ce măsură statutul femeii în societate a influenţat, în diferite etape, nu doar accesul ei la spaţiul public al literaturii, dar şi tematica acesteia.

Câteva întrebări rămân însă atemporale. Şi, unele dintre ele, chiar imponderabile. Mie unuia tocmai acestea mi se par şi cele mai importante. Cred că am depăşit cu toţii momentul prejudecăţilor, al gândirii cu prefabricate. Mai cred că nu poate fi vorba azi, în literatura română, de o discriminare a scriitoarelor. Închei, deci, nu formulând concluzii, ci ridicând întrebări. Prin ce diferă o scriitoare de un scriitor? Această problemă, ca să merite să fie luată în serios, trebuie pusă într-⁠un cadru care are în vedere literaturitatea. Se deosebeşte cu ceva esenţial procesul de creaţie al unei scriitoare de cel al unui scriitor? Există o viziune specific feminină, la care imaginaţia creativă a unui scriitor nu are acces? Şi invers: există o formă a realităţii, un spaţiu închis în care numai uneltele masculine ale creaţiei pot străbate? Există o scriitură feminină şi una masculină? Trebuie să citim altfel literatura unei autoare? Ce înseamnă „altfel”? Cu mai multă indulgenţă? Nu ar fi discriminatorie tocmai această rărire a filtrului critic? Cu mai multă exigenţă, atunci? Nu ar fi mefientă, sexistă interpretarea?

Şi aşa mai departe…