Cu doar două poeme inedite, având un subiect autoscopic‑medical (RMN, respectiv Omul cu şapte inimi), paginate la sfârşitul volumului, Baladele lui Mircea Petean (Ed. Limes, Floreşti/Cluj, 2021) reprezintă o încercare de reconfigurare a unei biografii poetice din perspectiva axului ordonator al baladescului, explicaţia fiind furnizată de către poetul însuşi într‑un frumos preambul cu valoare de artă poetică personală, care poate fi citit nu numai din perspectiva noului volum retrospectiv pe care cititorul îl are în faţă, dar şi din aceea, existenţială, a rostului pe care poetul şi‑l găseşte în viaţă. „Balada – scrie el – duce poezia în preajma mitului ‑, ceea ce înseamnă că „baladinul este creator de mituri”, chiar dacă acestea nu prezintă fiinţe fantastice sau eroi capabili de a răpune toate lighioanele, ci „oameni de rând, surprinşi în situaţii excepţionale, sau fiinţe excepţionale, surprinse în situaţii banale, chiar umilitoare.” Opţiunea pentru epicizarea liricului, pentru transformarea lui în poveste apare, în consecinţă, direct exprimată: „Am simţit mereu că balada este forma estetică cea mai generoasă pentru intenţiile mele, deoarece îmi oferă şansa de a mă manifesta înlăuntrul ei ca fiinţă integrală, gata să‑şi pună la bătaie toate facultăţile: senzoriale, intelectuale, afective, imaginative.”
Să pornim la drum cu constatările de ansamblu. Împărţit, în ultimii ani, între Transilvania „eternă” şi însorita Ligurie, unde trăieşte cealaltă jumătate a familiei sale, Mircea Petean optează acum pentru o restrângere a fiorului genovez şi se axează, prin retrospectivare, pe aducerea din trecut a unor momente şi scene privilegiate ale existenţei sale autohtone. Fiinţele minunate de pe coasta de vest – şi ea minunată – a Italiei apar, sporadic, în două‑trei poeme din ciclul penultim, însă, în rest, cele 64 de poeme reluate, care structurează volumul, evocă, prioritar, anii de copilărie fabuloasă din Jucu „Nobil”, venirile la Cluj, sporadice şi anxioase la început, sistematice ulterior, în anii studenţiei, apoi „însingurarea esenţializată” din perioada profesoratului de la Borşa, în Maramureş şi, din nou, Clujul de după 1989, când Petean – spre deosebire de majoritatea colegilor săi de promoţie, care rămân în braţele protectoare ale Statului asistenţial – o ia pieptiş, de unul singur, pe calea pragmatică a antreprenoriatului şi a cărţilor, lucrând la o editură la început şi, ulterior, punând bazele propriei industrii de carte, Limesul fiind, în momentul de faţă, cea mai prestigioasă editură neînregimentată ideologic a unui Cluj cu politici instituţionale şi de promovare destul de tradiţional(ist)e, anti‑meritocratice.
Un alt aspect de structură al volumului îl reprezintă evoluţia jucăuşă, spectaculară a eului liric înspre un sarcasm benign, nevitriolant („neocinism”), pe care ciclurile poetice mai recente ale lui
Mircea Petean o confirmă. Spre deosebire de alţi poeţi, unii din chiar mult‑hulita „generaţie 80”, căruia şi autorul epopeii de la Jucu Nobil îi aparţine, Mircea Petean n‑a evoluat către un sapienţialism meditativ ontologizant, asociat unei coregrafii hieratizante implicite, ci înspre baladescul grotesc, deconstructiv, de genul celui aproape urmuzian din Baba Betty şi Moş Pendulă, unde se dezvoltă povestea quasi‑erotică, parţial itinerantă, a relaţiei dintre protagonista numită în titlu şi un deja senect ceas de perete, atras magnetic de frumuseţea ireală a şinelor de cale ferată. Exemplul cel mai concludent îl reprezintă, probabil, Tante Marie, al cărei spectacole îi provoacă poetului frisoane incantatorii: „Cânta‑voi aci tociţii tăi ani/ pantalonii de doc, tante Marie/ cartofii cu salam şi ochii/ tăi nesfârşit de blânzi albaştri// lăsaţi‑mă s‑o cânt pe tante Marie/ pe soţul ei care o iubea de‑i închina poeme de amor/ nesfârşite ca iubirea lor// şi visul lui superb/ de a creşte orătănii...”
Ceea ce particularizează, sub aspect liric şi existenţial, aceste mici giuvaeruri groteşti, din care sarcasmul autoscopic nu este absent, e capacitatea poetului de a sesiza sublimul mărunt care se ascunde şi‑n cel mai modest dintre personajele pe care le evocă. Oricât de aparent nesemnificativi, obişnuiţi ar fi ei, oamenii mărunţi, prodigioşi, pe care‑i întâlneşte poetul de‑a lungul vieţii dispun, fără excepţie, de o bizarerie surprinzătoare, „înaltă”, apartenentă la sublimul mitizant, cotidian al vieţii. Moş Pendulă, din poemul deja citat, „se grăbeşte să ajungă la gară/ nu pentru că s‑ar teme să nu piardă trenul/ nici pentru că ar aştepta pe cineva/ nici măcar pentru a se uita cum trenurile vin şi se duc/ ci pentru a contempla argintul de pe şine”. În urmuziana Paul et Virginie, protagonista, al cărei „creier e organ sexual”, manifestă „un dispreţ suveran/ pentru ceea ce se cheamă muncă”; în Greieruşa din Cimitirul Evreiesc, poem al cărui fundal îl reprezintă lumea morală răsturnată („Revoluţia bulversase vechi cutume ‑/ cei cuminţi căpătară oarece îndrăzneală/ obedienţii deveniseră oleacă agresivi/ ticăloşii primeau clasă de la cei virtuoşi”), poetul se autodenunţă deoarece „căzu în patima muzichiei”, cumpărând mai multe CD‑uri decât cărţi, şi intră în cimitirul evreiesc atras de ţârpâitul unei greieruşe, pentru a se trezi la picior cu o „fărâmă de meteorit”, din care insecta cântătoare încropeşte „mierea unui sărut” etc. Apar, astfel, în multe poeme, unele irizate avangardist, rupturi spaţio‑temporale subite, neaşteptate, proiecţii de sens în teritorii ascunse privirii dintâi, indiciu că insolitul te poate deconstrui la orice pas, aşa cum se întâmplă, de pildă, în Tunisianul blond şi prietenul său vietnamez, care evocă un episod estudiantin, redescoperit de poet cu ajutorul unei ilustrate uitate, care‑i cade pe nesimţite dintr‑un volum de Eliade atunci când mută cărţile pe rafturi.
Mircea Petean a scris, fără îndoială, cele mai consistente poeme dedicate fantasmelor post‑adolescentine ale studenţiei noastre, care a fost, deopotrivă pentru el, ca şi pentru mine (eram colegi) o „experienţă revelatoare”, cum ar spune mereu surescitatul Virgil Podoabă, tot unul „de‑ai noştri”. Prin creuzetul de formare al Camerei 84 de la Căminul „Avram Iancu” din centrul Clujului am trecut cu toţii, unii intrând pe acolo doar în trecere, fiindcă nu dispuneau de puterea să reziste. Petean o descrie în tuşe ironic‑epopeice, mai mult tandre, decât sarcastice: „e un privilegiu să locuieşti în camera 84/ e un privilegiu să intri într‑un corp de iluştri literatori/ ‑ fala Provinciei ‑/”. Acestui corp de experienţe esenţiale îi aparţin câteva poeme care fac parte din selecţia axială operată de M. Petean: M‑a căutat la slujbă tata, în primul rând, apoi, fără îndoială, Portretul artistului la prima tinereţe, despre aspirantul la glorie literară „dedat renunţărilor aspre”: „era un pudibond şi‑un pur/ era un călător deci zăbavnic/ azi în Kuala Lumpur/ mâine în Cavnic// credea în vin mai abitir ca‑n destin/vedea în întâlnire/ un mirobolant festin/ exersa asceza în celelalte zile.” Să nu uităm poemul pascal intitulat Mormântul gol, care e realmente frumos.
Din aceste episoade Mircea Petean avea să decanteze euforia disciplinei şi stilul sever‑ceremonios care‑l caracterizează în viaţa de zi cu zi, sursa transformării „revelaţiilor” în regularitate morală fiind indicată de un aspect particular, pe care‑l regăsim şi‑n câteva poeme recuperate în volumul de faţă (Bătrânul actor; Bătrânul Maestru; Moartea bătrânului etc.). Prin ele, revine de fiecare dată în poezii imaginea poetului ca ucenic, aşezat la picioarele unui venerabil Maestru, de sorginte orientală, desigur. În numele acestei „ucenicii” la picioarele sublimului, pe care o cultivă şi la vârsta la care a ajuns, el însuşi, un „Maestru”, Mircea Petean se lasă înfiorat de rugămintea lui Mircea Zaciu de a‑i muta biblioteca de la facultate după pensionare, dar şi de obligaţia mai recentă – care lipseşte din economia volumului – de a‑i edita exhaustiv Jurnalul, despre care cu greu se poate spune, mai nou, dacă îl ajută pe autorul său sau îl prejudiciază. Alteori, Petean se face doar părtaş distant la un asemenea discipolat, atunci când intră în vestita Cofetărie Verde, decadent‑vieneză, a Clujului (a fost transformată în… cantină după 1989!), pentru a‑l zări pe marele şi intangibilul Constantin Daicoviciu sorbindu‑şi tacticos cafeaua.
Neîndoios, Baladele confirmă marca imaginară de excelenţă a lui Mircea Petean, aceea de a fi un „călător de profesie” pe meridianele existenţei şi ale lumii, însă, dincolo de ea (ar putea fi date numeroase exemple care să o confime), cred că sunt alte două amprente obsesionale care merită să fie relevate. Prima dintre ele este aceea a marginalităţii, a însingurării autoimpuse, împărtăşite în numeroase clipe ale vieţii, nu neapărat de restrişte. Stabilit estudiantin la Cluj, poetul „se izolează într‑o cămăruţă îngustă/ de la mansarda unui cămin studenţesc”. Într‑un alt loc, Inocentul (acesta e titlul poemului) „trăia într‑o grotă/scobită într‑o stâncă în munţi/ la marginea unui oraş/ din marginea unei ţări/ dincolo de marginile marginii”. Sunt apoi secvenţe în care marginalitatea e conotată thanatic, ca atunci când călătorul „trăia ca într‑un cavou” sau când pluteşte în derivă pe ape „într‑un sicriu căptuşit cu carton asfaltat”. E drept, fantasma personală nu e un loc în care să „faci distincţia între mit şi mistificare”, însă distorsiunea înspre funerar a marginalităţii din poezia lui M. Petean e prea pregnantă pentru a nu fi observată.
A doua amprentă e cea a dedublării, reale sau imaginare, ca atunci când, în deja citata Camera 84, poetul are senzaţia unei prezenţe ireale, pe care ceilalţi nu o văd. În Omul din păr, prezenţa se estompează cu totul, până la evanescenţă, pe când, în Omul din spatele camerei, cel numit în titlu „se află în cameră cu noi/ se uită prin cameră la toţi cei aflaţi în cameră, dar nimeni nu‑l vede” şi nimeni „nu‑l bagă în seamă”. Petean are de multe ori impresia că este urmărit de o „privire străină”, încă de la începuturile conştiinţei sale literare. Nu trebuie să ne gândim la nimic terifiant aici, fiindcă privirea distantă, atotprezentă din opera poetului reprezintă, de fapt, un succedaneu al „ochiului divin”, cosmic, în grija căruia suntem încredinţaţi cu toţii. Ceea ce ne duce la dilema centrală, mereu interogată, a baladescului din poemele (frumoase!) ale poetului clujean: existenţa pe care o trăim ne‑o facem noi, cu voia noastră, sau ea nu e altceva decât ceva spus de „o străină gură”, care ne tot tăvăleşte prin formele vieţii şi ne plămădeşte? M. Petean va mai scrie multe pagini de acum încolo pentru a‑şi aproxima răspunsul.
■ Scriitor, profesor universitar, critic şi istoric literar
Ştefan Borbély
