Totul este sugestie, întâmplările nu au izul unor evenimente care întrerup brutal noima, ci sunt presărate cu un praf de mister. Ele sunt, de fapt, epifanii, izbucniri ale sacrului în profan
Întreaga activitate literară şi culturală a lui Ovidiu Dunăreanu este dedicată spaţiului dobrogean. Prozatorul se declară convins că „un scriitor adevărat vine în literatură cu un stil şi un univers inconfundabile, pe care toată viaţa le impune cu tenacitate ca pe nişte embleme numai ale lui.” Volumul Cu bucuria în suflet (1995) reprezintă nucleul din care se vor desprinde ulterior prozele ficţionale. Fiind, 
aparent, o culegere de reportaje, însemnări de călătorie, eseuri, mici texte memorialistice, cartea îşi dezvăluie, gradat, coerenţa. Dacă Priveliştile dobrogene ale lui Sadoveanu fixau în memoria culturală Nordul dobrogean, cu lumea lipovenilor, a marilor lacuri, a Deltei şi a munţilor hercinici, Ovidiu Dunăreanu explorează, direct şi în scris, spaţiul Dobrogei de sud-vest, de pe malul Dunării, pe care prozatorul îl va numi într-un interviu „comitatul său literar”. Păcuiul lui Soare, Ostrov, Esichioi, Alamalău, Cerchezu, Urluia, dar şi Histria sau Constanţa sunt reperele unei geografii care, treptat, depăşeşte contururile obiective şi migrează către fabulos, arhetipal, legendar. Dacă aparent informaţiile geografice, istorice, etnografice încheagă un spaţiu amestecat, cu etnii diferite, cu un trecut tulbure, supus unui provizorat politic permanent, tonul nostalgic provenit din ataşamentul autorului faţă de lumea copilăriei sale începe să capete prioritate. Textele se mută din registrul jurnalistic sau epic în cel liric, reportajul devine autentic poem în proză, de o densitate şi plasticitate a imaginilor ieşită din comun. Nici atunci când notaţia este directă şi documentată nu se restituie un cadru comun, un spaţiu-timp strict contemporan; autorul descoperă permanent semne imemoriale, ale vechimii, conturând un teritoriu purificat de contingent, un spaţiu-palimpsest, în care fabulosul, arhetipul, legenda dublează şi chiar condiţionează tot ceea ce poate fi documentat de istorie, geografie, călătorie etc. Se caută astfel „Dobrogea eternă”, Dobrogea ca stare de spirit, care face posibil accesul la „sâmburele inefabil al lucrurilor”. Autorul colecţionează mici întâmplări stranii, pitoreşti, notează conştiincios credinţe, ritualuri ale locului, colaţionează legende, superstiţii, pe care le montează într-un cadru care nu mai are cum să rămână unul verosimil. Cartea atrage atenţia şi prin virtuozitatea stilistică, Ovidiu Dunăreanu fiind un orfevru, atent la orice detaliu, aşezând minuţios fiecare cuvânt la locul lui, păstrând cu sfinţenie specificul lexical al lumii descrise. Fraza este densă, meticulos organizată, trădând nu spontaneitate, ci o disciplină care îl desparte pe autor de un scriitor în familia stilistică a căruia a fost plasat insistent, Fănuş Neagu.
Povestirile din Întâmplări din anul şarpelui (2003) provin în mod direct, uneori până la preluarea ca atare a unor pasaje, alteori prin dezvoltarea unor mici nuclee epice, din prima carte a autorului. Diferenţa constă în convenţia tranşant ficţională. Spaţiul este acelaşi, „lumea apelor”, a ostroavelor, cu potenţialul ei magic. Autorul intră asfel în tradiţia unor prozatori precum Vasile Voiculescu sau Ştefan Bănulescu. Atmosfera este de fiecare dată marcată de încordare, de mister. În Mânzul, Tudor Fermecatu decide să vâneze un mânz alb, care e de fapt o nălucă. În Soare topit, firul epic e continuat, despre un armăsar alb care iese ca un duh din apă se crede că ar strânge în el toate sufletele înecaţilor. În Vaporul de la amiază, există un vapor care nu se vede, care apare subit, neprevăzut, învăluit într-o pâclă luminoasă, mirosind a flori de sălcioară, având pe punte zeci de cupluri de tinere mirese şi feciori; e o imagine a tinereţilor pierdute. În Năluci fulegerând înserarea, doi săteni se ţin de rivali din cauza unei femei, Serina, care se scaldă în Dunăre când se lasă seara şi dispare în adâncuri, paralizând toată suflarea apelor, pescarii mai ales, care iscă legende despre ea, considerând-o o nălucă, o „faraoancă”. Prozele nu au un final decis, ci unul poetic, deschis, configurând alegorii. Lumea satului este mereu perturbată de mici evenimente, acceptate cu seninătate, care sparg pojghiţa normalităţii. Proza cea mai elaborată şi cea mai întinsă, care dă titlul volumului, e o colecţie de astfel de întâmplări… Se conturează o lume arhetipală, atemporală, care nu are prejudecata distincţiei dintre ceea ce trebuie să fie „normal” şi ceea ce devine fabulos. Pe străzile satului plouă cu peşti mari, argintii; Neagu Coţofană supraveghează uliţele din jur dintr-un cuib de barză; pe obrazul unui mort se prelinge o lacrimă; o mreană evadată din heleşteul unui colonel dă naştere unor legende coborâte din vremurile începuturilor şi, când e capturată, îi adoarme pe toţi cu privirile ei vrăjite; în luna mai, doi săteni plecaţi la vânătoare de iepuri de Bobotează, consideraţi morţi, se întorc la „pomana crapului” degeraţi, cu promoroacă pe hainele jerpelite, marcând un fel de ieşire din timp; un flăcău venit în peţit se preface în şarpe. Şirul „faptelor fără noimă”, cum le numesc totuşi liniştiţi sătenii, sunt fără sfârşit. Satul le acceptă însă fără să protesteze, fără să se mire, ca un ingredient al realităţii sale. De aceea, fabulosul se iscă din discreţia naraţiunii. Este şi el o realitate a lumii satului de pe malul Dunării, ca atâtea altele. De aici impresia de „realism magic”, de realitate apocrifă. Strategia narativă nu este însă ostentivă, ci mizează pe discreţie. Totul este sugestie, întâmplările nu au izul unor evenimente care întrerup brutal noima, ci sunt presărate cu un praf de mister. Ele sunt, de fapt, epifanii, izbucniri ale sacrului în profan. Apărut în 2015, romanul Lumina îndepărtată a fluviului este o sinteză densă a acestor teme şi procedee. Ovidiu Dunăreanu este unul dintre cei mai reprezentativi prozatori ai spaţiului dobrogean.
Autorul are o contribuţie importantă şi la promovarea literaturii şi a spaţiului cultural de la malul mării. Vânzătorul de enigme (1993) este o antologie care reuneşte „eşantioane epice ale celor mai reprezentativi prozatori dobrogeni contemporani” grupaţi în jurul revistei Tomis, precum: Pavel Chihaia, Ştefan Dumitrescu, D., Doina Jela, Eugen Lumezianu, Ernesto Mihăilescu, Nicolae Motoc, Constantin Novac, Valentin Şerbu, Florin Şlapac ş.a. . Scriitori de la Tomis (1997, ed. 2, 2000) este un util dicţionar bibliografic dedicat autorilor tomitani, membri ai Uniunii Scriitorilor, Filiala Dobrogea. Convorbiri pontice (1998) adună interviuri luate unor personalităţi ale locului: scriitori, istorici, artişti plastici, actori precum Pavel Chihaia, Gheorghe Caruţu, Lucian Iancu, Liviu Manolache, Constantin Novac, Nicolae Motoc, Dan Perşa, Enache Puiu, Florin Şlapac ş.a., multe întrebări vizând reconstituirea unor epoci datate sau ale unor momente-cheie ale culturii dobrogene. Corabia de fildeş. Poeţi ai sudului (2000) reprezintă o antologie însoţită de un dens aparat istorico-literar, realizată împreună cu Victor Corcheş, care restituie grupaje consistente din opera unor autori mai puţin cunoscuţi, interbelici sau aparţinând „generaţiei pierdute”, legaţi nu numai prin biografie, dar mai ales prin temă, prin specificul operei lor, de Dobrogea: Alexandru Gherghel, Dumitru Olariu, Dimitrie Batova, Liuben Dumitru, Vasile Culică, Bors Deşliu. Intenţia este de a nega teoria „petei albe” pe care ar reprezenta-o cultura dobrogeană pe harta celei naţionale. Şi volumul de publicistică Vitralii (2006) ţine de acelaşi demers recuperator, cu intenţia mărturisită de a configura o identitate culturală a provinciei dintre Dunăre şi mare.
