Prins în cleştele dihotomiilor, ambalat de roiul analiştilor în varii etichete, rulate până la saţietate, Creangă oferă, prin colocvialitate şi singularitate, jucându‑şi umilitatea, un fabulos spectacol lingvistic…
Convocând nume prestigioase, începând cu acad. Nicolae Breban, manifestările de la Piatra Neamţ şi Humuleşti (29 februarie – 1 martie a.c.), dedicate lui Ion Creangă, ne prilejuiesc un scurt popas exegetic, cercetând aici „spiritul coţcăresc”.
*
Prins în cleştele dihotomiilor, ambalat de roiul analiştilor în varii etichete, rulate până la saţietate, Creangă oferă, prin colocvialitate şi singularitate, jucându‑şi umilitatea, un fabulos spectacol lingvistic. Ponciful oralităţii deţine, fireşte, prim‑planul. Încât Dan Mănucă era îndreptăţit să noteze că, pătruns de „canonul neliniştii”, Creangă purcede la re‑oralizare, punând la cale complicate „strategii textuale” şi manevrând dezinvolt limbajul coţcăresc. Şi G.I. Tohăneanu, cercetând stilul artistic al lui Creangă, era interesat de spiritul coţcăresc (Tohăneanu 2001 : 148), cuprinzând generos intenţia aluzivă, echivocul, vorbitul anapoda, „în dodii”, pofta de a şugui, calamburul, bufonada etc., toate sub protecţia ironiei îngăduitoare. În lucrarea sa, reeditată (dar „în straiele dintâi”), profesorul timişorean pornea la „descoperirea” marelui povestitor, convins că Ion Creangă vrea „să‑şi ascundă chipul”. Şi, în acest scop, „păcatul de povestariu” („fără păreche”, observase Sadoveanu) supune limba, manevrează – prin cuvântul auzit, cu viteză epică – verva protagoniştilor. Fraza sa trăieşte prin relief (intonaţie vălurită, ritm vioi), născând „iluzia unui colocviu intim, dincolo de vreme” (Tohăneanu 2001 : 342). Comoara paremiologică este la îndemâna eroilor săi, folosind limba celor din sat; mai mult, eroii lui Creangă „îşi savurează limbajul” (I. Cheie‑Pantea 1982 : 27). Încât, suspectat că ar fi un scriitor regional (dialectal), Creangă a fost desconsiderat sub aspect stilistic, arta sa fiind nepermis neglijată. Abia J. Boutière, semnalând în treacăt „pitorescul lingvistic”, trage un semnal de alarmă, oferind „o lecţie usturătoare” (Tohăneanu 2001 : 5), ruşinoasă pentru exegeţii autohtoni, fără mari iniţiative până în acel moment. Adevărat, „alergătura faptelor” (cf. Vl. Streinu), cuplată cu dezinteresul pentru descriere (peisagistică sau portretistică), nu suportă statismul. O comparaţie cu molcomeala sadoveniană, de un lirism grandios, ar evidenţia limbuţia şi erudiţia hazlie (de substrat rural), confirmând harul de povestitor. Stratul dialogat aduce un „spor de culoare”, iar „oficiile sinonimiei” (seriile sinonimice), inflexiunile, repetiţiile, diminutivele, intonemele (Regman 1997 : 49) ar proba rafinamentul şi evidente preocupări de expresivitate, mustind de sugestii. Totuşi, Iorgu Iordan (în Limba lui Creangă) îi contesta intenţionalitatea estetică, deliberată. Doar un talent excepţional, şlefuind zestrea nativă ar „explica” farmecul inanalizabil (cf. G. Călinescu) al textelor crengiene, având drept suport declanşator „realitatea hazului său” (Călinescu 1968 : 334). Şi Şerban Cioculescu pare a subscrie acestor opinii câtă vreme era convins că singurul dascăl al humuleşteanului ar fi fost „propriul său simţ” (Cioculescu 1966 : 197). În epocă, se ştie, era proslăvit Ispirescu, văzut de un Delavrancea (în Revista nouă, 1888) drept „împărat povestitor”. Probabil că Ion Creangă beneficia, totuşi, de o supremaţie zonală (în spaţiul moldav), recunoaşterea genialităţii sale venind târziu.
Textul de referinţă rămâne, neîndoios, Moş Nichifor Coţcariul, o „povestire glumeaţă” scrisă în 1876 şi tipărită în Convorbiri (nr. 10/1877), în pofida rezervelor lui Maiorescu, temător să nu lezeze onoarea „duducii de la Vaslui”. Această „copilărie” (taxată ca atare, cu ipocrizie, de Creangă însuşi) narează întâmplări hazoase într‑un „fragment de călătorie”, cu date sărăcăcioase, constatase Iorga. Drumul de la Târgu Neamţ la „Peatra” devine o comedie de limbaj în care harabagiul, „om vrednic şi de‑a pururea vesel”, purtat prin lume, evlavios, „strădalnic şi iute la trebile lui” face figura unui Nastratin moldav. Văzut de Ion Pecie drept „un taximetrist de epocă” (Pecie 2011 : 189), moş Nichifor ţuţueanul, un craidon, practicând harabagia „la negru”, transportând „feţe cinstite”, deci „marfă vie”, închide, apoteotic, şirul moşilor crengieni. El este „un şantajist victorios” (Derşidan 2010 : 213), vorbind în dodii, iubind aluzia şi echivocul, mereu „cu chef”, doritor de a părăsi propria‑i bătătură, unde nu îşi află rostul. Fie însoţind „desăgăriţele” (călugăriţele plimbăreţe care „pribegeau” prin târg), sfidând „blăstămul preoţesc”, fie având grijă, cu vorbe alunecoase, de jupâneşica Malca, proaspăt măritată, înfricoşată, încredinţată limbutului vizitiu de ovreiul Ştrul, şi el expert în codoşlâcuri, pentru a fi predată lui Iţic. Dar bărbăţelul, spune vicleanul harabagiu, „nu ştie cum sunt întâmplările la drum”. Spirit voiajor, aşadar, „făcut pe drumuri”, moş Nichifor devine altul atunci când călătoreşte, biciuindu‑şi zmeoaicele, acele „iepe tinere şi curăţele”. Chiar împănat cu „retractări”, discursul său desfăşoară un limbaj savuros, aluziv, în vecinătatea demagogiei sentimentale, ponegrindu‑şi jumătatea. Acasă, lângă „mucegaiul de babă” (sterpătură, beteagă, hleab), moş Nichifor era „buclucaş” şi „harţăgos”. Acest discurs calomniator (cum l‑a numit Eugen Simion), livrând o judecată excesivă (nota indignat Valeriu Cristea), incriminând o babă atipică pentru universul crengian rămâne însă un exerciţiu retoric, cu rol tactic. Lăudărosul palavragiu desfăşoară strategia calomniei (Simion 2011 : 61) pentru a‑şi fortifica arta seducţiei. Băbătia, asemuită „pomului care nu face roadă”, „morocăneşte”, are răbdare să ţină casa, dar harabagiul şi‑ar dori măcar trei zile „în ticnă”, având parte de „una blagoslovită”; totuşi, în final, după ce şi‑a ponegrit „avan” baba (iar jupâneşica, repetând călătoria, se va întoarce acasă „numai cu moş Nichifor”), acesta, aducându‑i niscaiva cumpărături, va recunoaşte spăşit: „văd şi eu că am greşit”.
Cum întâmplările sunt prea bine cunoscute (popasul în căruţă, devenită „iatac ambulant”, masul în pădure), iar tovărăşia, constata moş Nichifor, e lucru bun, neprovocându‑i „plângeri”, înscenata „pană” de haraba (I. Pecie), „ferecată cu teie şi curmeie”, vine la momentul oportun. Sub protecţia lui moş Nichifor‑solomonarul (cu ale sale solomonii nedezvăluite), anunţând pericole iminente în codrul Grumăzeştilor (balauri, lupi, „cazaci, căpcîni şi alte lifte spurcate”), Malca cea temătoare se va încleşta de gâtul harabagiului flecar, aruncând mereu vorbe în doi peri şi vestind primejdii închipuite. Încât poposind în „luna lui maiu”, în poiana raiului „cu multă miroznă”, cei doi, ascultând privighetorile nebune (fiind la vremea „să se drăgostească”), „om face noi ce‑om face”, după spusa harabagiului, temperând neliniştile tinerei soţii („n‑om păţi ceva în noaptea asta?”). Iar ispititoarea giupâneşică, ferită de „surpătură”, va mărturisi candid: „şi‑n pădure nu mi‑a fost rău”. Călăuză şi protector, îngânând cântece şăgalnice, harabagiul „palavratic” se va întoarce acasă „foarte vesel”, „răsuflându‑se” cândva, la un pahar, în faţa unui prieten. Fiindcă moş Nichifor era şi „potrivit din gât”…
În „descinderile” (sale) patafizice” prin dumbrava narativă a povestaşului din Humuleşti, anarho‑eseistul Luca Piţu trecea prin „ciur hermeneutic” şi întâmplările nichiforeşti, asigurându‑ne, cu vlagă comentativă, că voroavele / coţcăriile moşului „sunt de ordin perlocuţionar” (Piţu 2014 : 76). Harabagiul are „astuţie seductorie” şi persuadează (Piţu 2014 : 80); iar genitorele, adică „scriptorul popesc” (istorisitorul), livrează un text lacunar, cu „elipse narative”, născând „supoziţii cetitoriale” (Piţu 2014 : 83). „Ştrengăriile perlocuţionare” ale logosului moşulesc (invocând selva obscură, cu lupi, balaur, edenica poieniţă, dar şi „ponegrirea babei personale”) ţin de strategia harabagiului Nichifor Donjuaneanu, îmbogăţind – prin textulele „ouate” de exegetul piţulian – creangologia.
Nuvela e „căptuşită cu intenţii licenţioase” (Streinu 1971 : 79). Dar tocmai evenimentul‑cheie „e trecut sub tăcere”, constata I. Negoiţescu. Creangă preferă să sugereze, iar interpreţii săi, numeroşi, par a fi „umflat” sensurile licenţioase. Aceasta e chiar litota lui Creangă, conchide Negoiţescu: prozatorul „exprimă puţin, ca să spună mai mult” (Negoiţescu 1991 : 113). Creangă „scrie şi chicoteşte”, rezuma Ion Pecie, deoarece naratorul, dedat la coţcării, „ţine hangul” personajului. Curioasă e, însă, în acest context, o veche opinie a lui Iorga (1890), convins că humuleşteanul, de obicei, „nu lasă nimic închipuirii cetitorului”. Or, Moş Nichifor Coţcariul ne invită, dimpotrivă, să fabulăm, lăsându‑ne în voia textului, trecând graniţa ficţiunii, „ascultând” literatura într‑un dulce abandon şi o necesară regăsire. Iar bănuielnicul cititor nu ezită să reinventeze o istorie „niciodată spusă pe faţă” (Simion 2011 : 66), încredinţându‑se unui text savuros, „cu ascunzişuri”, alte sensuri şi asociaţii limpezindu‑se în context, cu larga sa complicitate. Barate ferm, însă, de unii exegeţi, văzând în Nichifor doar „un coţcar oral”, „nimic mai mult” (Grădinaru 2002: 309).
■ Fragment
Adrian Dinu Rachieru
