Poate o să produc mirare afirmând că, pentru mine, Nicolae Breban este românul ideal. Ştiu, are paşaport german şi român, cetăţenie dublă, mamă de etnie şvabă, dar este românul ideal, luptând pentru o Românie ideală. E, ca şi Goma, un igienist al memoriei. Are, la vremuri potrivnice, o atitudine igienizatoare.
Şi‑a asumat destinul de insurgent perpetuu. Şi nu este instinctiv prudent, ci instinctiv temerar. Nu prudenţa e normală în vremi anormale, curajul ar trebui să fie normalitate; am scris deja în Conte (februarie 2019) un text intitulat N. Breban sau normalitatea curajului. Scriitorul are curajul întrebării, dar şi al răspunsului ferm. Literatura – gata – a suferit o alunecare de funcţie, nu mai trebuie amprentată naţional, ni se tot repetă, ca să ne intre‑n cap. Doar n‑o să mai scriem despre eroi şi morminte, despre fiinţă, adevăr şi alte teme declarate „tiranice”. Istorie? Nicidecum. Ficţionăm istoria ca s‑o facem literatură, nu ştiinţă. Iar scriitorul, la rândul lui, nu mai face literatură, ci altceva: Fastproză, Easypoezie, Literatură‑trash, e mai profitabilă. Cine mai vrea meditaţie pe teme grave, ca destinul artei şi experienţele de mare însemnătate pentru destinul ei?
De ce îl consider pe N. Breban un om ideal, dar şi român ideal? Pentru că e un om al naţiei care trebuie respectată şi iubită, nu urâtă şi denigrată. Or, în Lupercalia pe care o traversăm, personalităţile modelatoare trebuie anihilate, la fel respectul de sine şi respectul de neam. Ia să scoţi în evidenţă sacrificiul pentru ţară, şirul lung de jertfe. Te trezeşti etichetat duşman al Occidentului, dăunător pentru UE, ba chiar conservator, anti‑progresist reacţionar, suveranist, fundamentalist religios. Termenul fascist a fost readus în discuţie în lumea răsturnată de ’89. Am spus răsturnată? Rectific: lume continuată, de vreme ce neoproletarii neomarxişti au împrumutat bâtele de la proletcultişti, cei mai intens distructivi fiind urmaşii lor ajunşi chiar maeştri în destructivism. Şi câtă nevoie avem de scriitori cu gândire sistemică, afirmativă, constructivă, ca N. Breban!
Breban a prins destul stalinism ca să nu‑i mai accepte pe rollerii II, cum le‑a spus Goma, cerând un Nürnberg II, ei rollerii. Îşi tratează cititorii cu „şocul sincerităţii”, „forma supremă a artei creatoare e chiar sinceritatea”. „Nu‑i uşor să taci, e mai uşor să nu taci”, obişnuia să‑mi repete Petru Ursache.
Breban e om rar. Uriaşa sa energie, dinamismul său de lungă durată vine din scris. Singura cale (titlu de roman) e scrisul adevărat. În spiritul naturalului, al normalităţii, trebuie să lupţi pentru adevărul tău personal, dar şi pentru adevărul colectiv. Cum să nu reacţionezi când ni se spune că „n‑avem conştiinţă naţională”, când s‑a instaurat răsturnarea valorilor prestabilite, a scriitorilor canonici, în numele haosului, al ilogicului?
Spiritul critic e suspect şi suspectat în toate orânduirile, iar lecţia de verticalitate irită la maximum. Biografeme care‑mi justifică afirmaţia? După tezele din 1971, când Ceauşescu s‑a decis să le arate scriitorilor nu pisica (şoriceilor), ci leul, Breban era în Franţa. De acolo a protestat contra aplicării Tezelor, comandamentelor realist‑socialiste. În 22 februarie ’72, au avut loc două şedinţe, una prezidată de Ceauşescu, pentru excluderea sa din PCR şi din CC. N‑a fost exclus din RSR şi arestat, cum au propus durii activişti (luptătorii pentru pace erau ucigaşi sadea), dar în şedinţa biroului USR (Stancu, Jebeleanu, Bogza, Nichita Stănescu, Baltag, Matei Călinescu) s‑a votat excluderea din partid. Nici cei trei prieteni apropiaţi, Nichita, Cezar, Matei, nu s‑au opus. Ingratitudine? Da, sută‑n sută. A fost sinucidere socială refuzul său ca literatura să revină la realism‑socialist? Nu. A fost un câştig: libertatea de a fi disident. În ’67, toamna, devenise membru PCR. În ’69, vara, supleant în CC. Din ’68, conducea fosta Gazetă literară, la propunerea lui Geo Dumitrescu, devenită România literară. A sperat în dezgheţ şi l‑a înfăptuit în paginile unei reviste la care acum nu are acces. După Teze, s‑a întors în ţară, ca să fie scos pe tuşă. Apartamentul din Luterană era ocupat de un colonel de Securitate. Şoma.
Numai că, aşa cum am mai spus‑o, Nicolae Breban e un scriitor greu de ucis (Conte, 22 decembrie, 2015), oricât s‑a încercat şi se încearcă. E structură tare Breban, de rezistent prin cultură. E „fiu de carte”, cum spune anonimul popular.
S‑a „bucurat”, rând pe rând, de critică de plenară PCR (prin vocea lui Titus Popovici), ca adept a lui Nietzsche, de critică negativă – culmea! – şi în Scânteia, şi la Europa liberă (prin vocea lui Marin Tarangul). Editorul René Coeckelberghs a vrut să tipărească în Suedia Bunavestire, apărut la Flammarion în 1985, dar romanul fusese oprit de la publicare în România. Ar fi putut lua un Nobel. Nu l‑a mai luat.
Breban n‑a mers pe linia partidului unic. Nu s‑a lăsat prins de poziţia vire‑vent, care‑ţi cerea să susţii că golul e plin. Pompierii ideologici se temeau de orice „scânteie”. Nu şi Breban. Pentru „însărcinaţii” de tătuca PCR, suişul omului politic era târâitul şarpelui, al viermelui. Personajul Calistrat B. Dumitrescu din Singura cale (cheia cred că este Titus Popovici, dar n‑o caut), care deprindea doctrina comunistă cu lozincile ei, cu demagogia ei, spunea că mai întâi devii lichea, apoi canalie, „învăţătură” preluată de activul actual de partid/e).
Breban a refuzat şi La Mouette post‑socialistă: n‑a intrat nici în PNŢ, nici în PNL. A rămas fără spate politic, atât de util self‑elitei, mereu aderantă la preşedinţi, din ţeapănă convingere. Consecvent cu sine, aşadar loial cu sine, e incomod pentru Putere cum şi cât trebuie.
La teme controversate, delicate, dificile, sensibile nu face eschivă. A bulversat câmpul literar Istoria dramatică a prezentului. Aventurierii politicii româneşti (ed. I, Editura Muzeul Literaturii Române, 2010; ed. a II‑a, Contemporanul, 2016), întreprindere hazardată cu bunăştiinţă şi de bunăvoie. Ca şi Trădarea intelectualilor, care i‑a incomodat pe detractori (nu ştiu ce fac, dar nu trebuie nici scuzaţi, nici iertaţi).
Decaparea contemporanilor a venit după decaparea lui Eminescu. Self‑elita nu se mai raportează la reperul absolut, Eminescu, şi la „sfâşietoarea durere de neam” (Petru Creţia), deşi Eminescu înmărmureşte, cutremură. Numai că „smintitele lor guri” pline de impietăţi se cam pierd pe drum şi Eminescu rămâne singur.
În aceste vremi ciudate împingând la ură, Breban combate endemia de ură colectivă, nu deviază de la sensul existenţei, nici de la cel individual, nici de la cel naţional, scopul existenţei fiind unitatea: a românilor, dar şi a operei sale. De ce îl consider scriitor ideal? Pentru că în Sensul vieţii (Polirom, 2007) şi‑a mărturisit pulsiunea „de a da şi de a fi dat totul la o parte pentru a sluji litera scrisă, românească în formă, universală în conţinut”. Maioresciană mărturisire.
Să aperi conservarea valorilor consacrate, respingând demolarea lor, nu‑i cale uşoară, dar e singura, deşi e cale închisă, chiar interzisă. După proletcultură, iată‑ne în elit‑cultură. Am avut dictatura proletariatului, avem dictatura unei elite care nu excelează în verticalitate; prinde oportunitate după oportunitate: avion prezidenţial şi alte obiecte zburătoare‑n sus. Topul stării de avarie şi al imposturii a fost atins când Băsescu (poreclit de Dragoş Pătraru Băsexcu) a fost numit membru de onoare al ICR pe vremea lui H.‑R. Patapievici. Băse citeşte Levant, deci autorul e atins de „Nobelabilitate”, cum îi zice Ion Simuţ.
Dar de ce ar trebui de‑brebanizată literatura română, cum cer cei sastisiţi de „matusalemul romanului”? Pentru că‑i prea sus Breban? Scrisul lui are forţa lui Balzac, redundanţa lui Proust, arta stendhaliană a detaliului. Fraza e „încărcată” ca a lui Thomas Mann. Şi ce incipit magistral are Singura cale: „Ca lumea să se învârtă în jurul lui”. Şi lumea literară i se roteşte în jur, în ciuda celor care‑l fac „defazat”, nesincronizat cu occidentul pentru că nu‑i minimalist: scrie romane problematice, de inspiraţie amplă, nu lame de ras. În ciuda modei şi a modelor, creează personaje vii. Replica detractorilor? Doar n‑o să ne lăsăm terorizaţi de personaje, ca Preda, ca DRP, ca Buzura, ca Goma. Romanul psihologic (glumăreţii îi spun pisălogic) nu mai place.
Şi da, Breban e orgolios: „Orgoliul m‑a susţinut în creaţia operei mele, în demnitatea mea, în igiena mea morală şi socială”, cum îi spunea, cu ani în urmă, într‑un interviu, lui Ionuţ Vulpescu, atunci ministru al Culturii.
Pe Breban îl obsedează Der Ethik. Pe cale de consecinţă, l‑au şters de pe lista Editurii Humanitas, dar şi de pe lista ICR. Altele sunt valorizările ultraelitei: autori de kakodop, spre a le spune ca Luca Piţu. Cum solidaritatea între scriitori e în creştere zero, în zero avans, nu se protestează îndestul contra dictaturii non‑valorii.
Breban poate fi aspru, poate fi enervat, poate fi exploziv, dar e mereu Breban. E griffa sa în tot ce scrie. Are lucruri mai bune de făcut. Integrul îşi scrie integrala. Are alte treburi, ca Apelul pentru salvarea culturii (septembrie, 2006, vă rog!, peste 900 de semnături din toată lumea), şi altele, şi altele. Apelul pentru Mircea Vulcănescu!
Ce‑i sigur e că N. Breban cu atitudinea sa igienizatoare va rămâne în istoria culturii române. Ca şi Goma. Ca puţini alţii.
Victor Voicu
Între voinţă şi geniu
Prin formaţia mea bio‑medicală m‑a impresionat profund genotipul creatorului, precum şi procesul creaţiei, mai ales în domeniul artelor. Omul creator e o probă, o mărturie pământeană indubitabilă a modelului nostru absolut: marele creator. Nicolae Breban este, probabil, o îmbinare excepţională a unui talent de o factură aparte, cu trăsături genetice, transmise de‑a lungul mai multor generaţii de oameni educaţi, prin mecanisme epigenetice, pe care se grefează o experienţă personală dramatică, de luptă pentru căutarea drumului şi pentru împlinirea sa, printr‑o voinţă neobişnuită de a face, de a înfăptui. E o luptă antientropică. Romanul său Jocul şi fuga începe cu următoarea frază: „Ca să faci o treabă, îţi trebuie voinţă; dar ca să faci o chestie deosebită, îţi trebuie geniu”.
Pe Nicolae Breban l‑a obsedat, cred, ideea de a‑şi dovedi sieşi că poate să făurească o lume a romanelor sale, cu multe întrebări şi răspunsuri puţine. Creatorul şi‑a dorit să teoretizeze şi să explice, inclusiv în eseurile sale, fundamentele teoretice, conceptuale, izvoarele gândirii şi ale creaţiei sale. Evocându‑l pe Goethe, care afirma că „munca este singura compensaţie a acestei vieţi”, Nicolae Breban vede în efortul zilnic de a lucra, a lucra ritmic, cu dăruire, o proiecţie a creaţiei: „Munca văzută ca o creaţie, se înţelege pasiunea modelată de ritmul încordării zilnice”.
Ştiu că lui Nicolae Breban îi place o frază – probabil, chintesenţa vieţii lui, a privirii spre trecut, o privire iscoditoare, autoevaluatoare, exigentă: „După o vreme m‑am aşezat pe marginea drumului, care a fost viaţa mea”. Este mottoul aşezat la romanul său Jocul şi fuga, alături de un altul, ales din Friedrich Nietzsche, Zarathustra: „Un joc, o roată din sine rostogolindu‑se”. Cred că pe autorul capodoperei Bunavestire îl preocupă, mai cu seamă, riscul şi eşecul în viaţa creatorului de astăzi şi dintotdeauna. În volumul de eseuri Riscul în cultură am găsit câteva reflecţii, pline de sugestii, în această ordine de idei, precum şi de un soi de realism dur, ca să nu zic radicalism recognoscibil de la distanţă: „Riscul în creaţie devine vizibil, sensibil, actual, distrugător abia în interiorul ei, în pura ei practicare; şi nu este unul contondent, sportiv‑distrugător, ci seamănă cu filtrele Evului Mediu, cu viruşii noştri contemporani, nevăzuţi şi ubicui, gravi şi respectabili! Devii cu adevărat conştient de el prea târziu, cu mult prea târziu, când realmente nu mai este nimic de făcut”. Şi mai departe creatorul se referă la obiectul propriu‑zis al riscului: „Ce riscăm, de fapt, în cultură, în creaţie? Ratarea. Boala. Ridicolul. Infernul îndoielii”. Aşadar, Nicolae Breban leagă ideea de risc, la care se expune creatorul şi, implicit, cercetătorul, de ideea de destin. Se cuvine să oferi un model altora, precum „şi postura morală, într‑o formă nedogmatică, drept exemplu, şi legătura ei aproape direct cu riscul, cu acel risc, repetăm, care înseamnă căutare curajoasă şi organizată, slujire îndelungată a unor obsesii creatoare de viziuni şi simboluri, nevoia de a descoperi noi legi ale materiei”.
Un mare, cred eu, şi respectat profesor de limba română – îl voi numi pe regretatul Eugen Campus, profesorul meu de limba română la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti – în anii ’50, ne‑a învăţat să caracterizăm personajele după limbajul lor, acesta fiind un mod de identificare de către cititor a mijloacelor artistice folosite de autor pentru a face un portret, pentru a crea tipologii umane. Nicolae Breban îşi caracterizează personajele din romanul Jocul şi fuga şi altfel, prin recursul la o pedagogie superioară, selectivă prin definiţie. Criticul, istoricul şi profesorul universitar Marian Victor Buciu susţine că la Breban cititul autoportretizează: „Eşti şi ce citeşti”. Atunci când citeşte personajul, pe sine însuşi se citeşte, de fapt, căci astfel se dezvăluie, se livrează cu totul, aproape. Parafrazând în această ordine de idei, am zice în felul următor: spune‑mi ce citeşti, ca să‑ţi spun cine eşti! Alex. Ştefănescu îl citează cu admiraţie pe autorul trilogiei stalinismului, scrise în libertate, pentru crezul său de a crea mari edificii de cuvinte. Un roman înseamnă „a construi un turn pentru a face prizonieră priveliştea” sau „a construi o grădină pentru a încarcera fluturii”. Surprinzător e că lui Breban i se reproşează atitudinea non‑combat, opera sa rămânând exclusiv o virtuozitate artistică anistorică şi apolitică. Criticul Alex. Ştefănescu crede că Nicolae Breban rămâne neclintit la masa de scris, în timp ce „alţi scriitori îşi risipesc vieţile pe baricadele zadarnicelor lupte politice”. Acelaşi critic pune în valoare aşa‑zisa „surditate a acestui mare romancier, la care nu ajung niciodată observaţiile critice referitoare la opera sa”. Am multe motive să cred altceva despre Nicolae Breban, distinsul nostru coleg, din mai multe schimburi recente de idei şi din prezenţa sa publică din ultimul timp.
Într‑o întâlnire din 2015, cu ocazia sărbătoririi a 60 de ani de la apariţia romanului Moromeţii de Marin Preda, la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, organizată sub coordonarea acad. Eugen Simion, Nicolae Breban a spus un adevăr de o mare semnificaţie, care este esenţa dramei comuniste a poporului român: „Drama mare a comunismului, dar n‑o spune nimeni, o spun eu şi am s‑o tot spun până o să mor, nu a fost nici a intelectualităţii, nici a bisericii, nici a marii finanţe. Marea dramă a fost cea a ţăranului român!” Şi eu, cu profundă amărăciune, cred la fel. Să nu uităm că marile noastre valori au fost de origine ţărănească! Apropo de opinii, Nicolae Breban spunea în acelaşi context: „Dar eu nu prea am tact, eu spun ce cred eu, într‑o ţară în care tac toţi ca oile!”
În mediul virtual, pe un blog, am identificat o întrebare: „De ce deranjează Nicolae Breban?” Răspunsul e următorul: în plan politic, pentru că Nicolae Breban nu face parte din gaşcă, iar în plan artistic, pentru că nu are egal ca romancier român în viaţă. Mă întreb şi eu: de ce Nicolae Breban – un romancier uriaş, un român de dimensiune europeană – nu are parte de ce i se cuvine? De ce cultura, literatura română nu au parte de ceea ce li se cuvine?! Probabil, românii au trecut pe lângă mai multe premii Nobel pentru literatură, ştiinţe, medicină, biologie. Cât mai suntem dispuşi să pierdem din vina noastră? Felicitări, dragă Domnule Acad. Nicolae Breban, dragă Nicolae! Îţi dorim să ai sănătate, putere de creaţie în continuare. Iar nouă tuturor, mai ales elitei româneşti, ne dorim să ne vină gândul cel bun, mintea românului de pe urmă!
George Vulturescu
Nicolae Breban cobora în Nord cu un aer voievodal…
…La cei 90 de ani ai Maestrului Nicolae Breban, academicianul şi unul „dintre cei mai importanţi prozatori ai epocii, unul dintre principalii novatori ai prozei româneşti de ficţiune ” (Valeriu Cristea), sper să‑mi îngăduiţi 9 mici evocări…
Când venea la Satu Mare, la Zilele Culturale Poesis, la lansările de carte, nu fixam pentru el nici un program ceremonial: pentru că, în spaţiul de Nord, Nicolae Breban avea o putere transfiguratorie asupra noastră – aş zice, fără să mă tem de ironii, voievodală. Un har personal ne îmbrăţişa din energetica vorbelor sale: fiecare cuvânt al său pătrundea în masa de oameni, nu fortuit, ci făcând largi meandre, ca şi buclele râurilor noastre pe sub sălciii… Ştiam că „se juca pe sine, mirobolant” (cum vorbeşte despre un personaj al său din Frica), ca şi la o invocare a zeilor: „Veniţi, haide, să celebrăm, să ne bucurăm, dacă/ mai avem genoiul şi insolenţa unui Dionysos…” (Cânturi, XII, Editura Tribuna, 2013), de unde părea că abia a sosit…
Nicolae Breban avea, zic, un aer voievodal, pentru că s‑a recunoscut, mereu, îndatorat „locului originar”, Nordului, ca „regiune geografică”, dar şi ca „mistic spirituală” (dintr‑un interviu luat de Aug. Cozmuţa, Maramureş, oct. 1980). „Brebanii” maramureşeni au avut legături de rubedenii (pe axa Medieşul Aurit) şi spirituale, greco‑catolice cu sătmărenii, cu Vasile Lucaciu…
Şi noi, la Satu Mare, l‑am făcut să se simtă „al Nordului” de pe „frontiera Poesis”, unde a participat, înnobilându‑mă cu rangul de „prieten al meu şi al inimii mele” (dedicaţie din 2004 pe vol. Fr. Nietzche, Maxime comentate) şi dându‑ne substanţă zilelor culturale. Astfel, în 2004, redacţia noastră i‑a decernat – în lăcaş sfânt, Catedrala Adormirea Maicii Domnului – Premiul pentru Opera Omnia, în tandem cu acad. Mihai Cimpoi şi Ioan Flora – Marele Premiu pentru Poezie „Frontiera Poesis”. O sărbătoare românească în Sătmar: cu o rugăciune pentru poeţii lumii rostită de PS Iustin Sigheteanul, episcop vicar de Maramureş; cu corul „Adagio” al Liceului „I. Slavici”, cu reputatul violonist Rudolf Fatyol, la harpă – Margareta Erdoş; a recitat poeta Ioana Crăciuneascu din poezia lui Vasko Popa, Nichita Stănescu, Ioan Flora. A participat preşedinta Parlamentului Ungariei, Szili Katalin, pentru prima dată într‑o biserică ortodoxă din Ardeal şi a văzut sărbătoarea poeţilor la Satu Mare la 1 octombrie 2004…
…A doua zi, pe frontispiciul ziarelor locale radia, cum altfel, decât voievodal, fotografia lui N. Breban şi a celor prezenţi. În Glasul Sătmarului erau reproduse cuvintele laureatului: „Noi, Nordicii, nu hulim viaţa, suntem vitalişti, cu credinţă. Puţini au crezut acum 15 ani că Poesis va rezista şi se va impune atât de spectaculos între revistele culturale din ţară…” (Nr. 595, 2 oct. 2004). Evenimentul va fi marcat şi în paginile numărului Poesis 10‑12, Anul XV, 2004 şi în revistele ai căror participanţi erau de faţă.
Nicolae Breban se simţea „acasă” între poeţi: era mereu aproape Ion Mureşan, Ion Zubaşcu, Adam Puslojic, Ioan Es. Pop, Gh. Pârja, Dumitru Păcuraru… Ne insufla strălucirea clipei, ne dădea puteri de a ieşi „în replică”, de a ne susţine individualitatea. Să nu uităm că lumea ficţională a romanelor sale, vizionarismul profetic al unor personaje, hotarul dintre vis şi realitate, problematica omului metafizic, îl ţineau aproape de ţesăturile poemului epic (cum e subintitulat Drumul la zid). Poeticul este o stare fiinţei în lume (buna vecinătate cu F. Nietzsche, filosof la care se raportează mereu, e vizibilă la N. Breban), nu o faţă ascunsă, deghizată, nu neaparat secundară, cât una nocturnă, a lăuntricului, acea „amfibiologic‑poetică” (Marian Victor Buciu), sau cum notează Nicolae Bârna: N. Breban „face poezie cu epicul, ori din epic”.
Şi pentru că majoritatea criticilor se vor referi la zonele înalte ale prozei sale, îmi permit să‑l evoc pe… poetul N. Breban (aşa cum am făcut în Laudatio în sala Teatrului de Nord din Satu Mare, vezi: Agora Universitaria, Filiala Satu Mare a UVVG, Anul II, nr. 6, aprilie 2006). Recunoaştem în Elegii parisiene (Dacia, 1992) o „oglindă” agresivă în care poetul ne face să ne contemplăm, în felurite ipostaze ale aceloraşi obsesii brebaniene: relaţia cu pânda şi seducţia amintirii, relaţia supus stăpân, călău‑victimă, apolinic‑dionisiac, idee şi instinct, parafraze ale filosofiei lui F. Nietzsche pe care autorul o pune în faţa sfârşitului de secol ca o oglindă din Elegia a XII‑a, a prezentului, sau A douăsprezecea elegie, a nunţii în vis: „Oglindă, pictură iute şi brutală, aidoma unui automobil/ negru ce te răstoarnă pe asfalt, luându‑ţi viaţa cu un gest/ furiş pentru că moartea, ceea ce numim astfel, nu e decât/ oglindire…”
În 2006, la Satu Mare o nouă sărbătoare: la referatele şi propunerile redacţiei Poesis Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad decide să‑i acorde lui N. Breban titlul de Doctor Honoris Causa la… Satu Mare, prin Filiala de aici: este prima ceremonie de acest fel în oraşul românesc de Nord, de pe valea Someşului. Sala Teatrului de Nord a fost arhiplină: alături de conducerea Rectoratului Universităţii (prof. univ. dr. Aurel Ardelean, prof. univ. dr. Gavril Ardelean) au susţinut comunicări şi membrii redacţiei Poesis: Gh. Glodeanu, G. Vulturescu, Al. Zotta, dar şi profesori din Baia Mare (Victor Iancu, Gheorghe Pop) sau din Arad (Cornel Maier, Iulian Negrilă). Asemenea bucurie românească nu s‑a simţit aici, pe graniţa de Nord‑Vest, de la sărbătorile ASTRA ale Unirii din 1918… „Sunt fericit că vestul României a înfiinţat această universitate, că ea are stâlpii ei în oraşele Transilvaniei, că în felul acesta se va ridica din nou norodul care suntem astăzi şi vom accede încă o dată la cortegiul Europei în care noi am trimis câţiva tribuni…”
Sunt câteva „teme” care‑l atrag pe romancierul Nicolae Breban către efluviile poeticităţii cu „polifonia” vocilor ei: tema „râului”, a „locului etern”, a „roţii şi a crucii” din Elegii parisiene (1992) şi în Cânturi (Tribuna, 2013), precum aceea a „fricii” („…Da, cu siguranţă, eu sunt un laş, unul dintre cei/ mai însemnaţi. Mi‑este frică de fiecare dată când/ mă reazăm de propriile convingeri şi/ ligamente…”, VIII), sau a timpului şi trecerii, a morţii sub răbdătoarele stele, a invocării zeilor („…a mă afla într‑o lume a vizibilului atât de/ strâmt şi de turtit între cauze şi efecte/ deplorabile. Enorme şi tiranice, sufocându‑ne,/ insistent, Poeticul şi Viul. Viul şi numai al celui/ ce refuză să moară înainte de vreme, viul celui/ născut pentru a se întâlni cu Ei…”, XI) .
Ca sătmărean, fiu al Nordului, sunt mândru că acest oraş a ştiut să‑l onoreze prin ani pe acest mare romancier născut, peste deal, la Baia Mare: în 2004 , acordându‑i Premiul pentru Opera Omnia fiului unor greco‑catolici în Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, iar apoi, în 2006, în sala Teatrului de Nord acordându‑i‑se Titlul de Doctor Honoris Causa… Desigur, prin Poesis, revistă care are o misiune culturală pe graniţa de Nord‑Vest, aici unde l‑am primit de atâtea ori cu drag… Şi de aici îi dorim acum, la acest ceas aniversar: La mulţi ani cu sănătate! Maestre, vă aşteptăm încă aici, unde sunt tăriile Nordului…
Grupaj ilustrat cu fotografii din arhiva
Fundaţiei Culturale Ideea Europeană
