„Criticii de întâmpinare acordă literaturii contemporane un bonus în absenţa căruia ar părea exigenţi”…
Livius Ciocârlie găseşte ca motto la Urmare şi sfârşit un fragment din Henry de Montherlant referitor la dificultatea criticii de a scrie despre o carte făcută din „reflecţii discontinue, heteroclite şi, adeseori, contradictorii, care au fost scrise în răstimpul mai multor ani şi fără nici o idee preconcepută”. El îşi dezvăluie alcătuirea cărţii (orice făptuire e construită), pe un model în fond şi definitiv impersonal. Îşi ia astfel, intenţionat, partea, dar o ia şi pe a criticului. Consecinţa: un raport tranzacţional, de înţelegere. Citim, aici, reflecţii sau mai curând autoreflecţii de după reflecţii. Dinspre şi, mai cu seamă, despre alţii pentru sine. De la ale altora spre ale sale. De la lume adunate şi pentru sine păstrate. Îi este imposibil autorului să iasă din sinele său, care, doar el, rămâne adevărat. Dacă face altfel, o păţeşte, ceea ce a priceput de mult şi bine.
Livius Ciocârlie este critic pe bune sau doar într‑o doară? Critic‑critic sau critic pentru că e un împătimit cititor? Ştim că s‑a abandonat în postură critică pentru scrisul personal, despre sine ca om care scrie şi nu despre scrisul altor oameni care scriu. Vocaţia rămâne criteriul de verificare. Şi ea poate fi, în practică, simulată ori disimulată. Dincolo de imposibilitatea creaţiei necritice.
Cum îl cunoaştem, după cum se cunoaşte el însuşi, printr‑un eu critic, din multiplele euri existente? Carenţa pe care şi‑o etalează este de esenţă retorică: „incapacitatea mea persuasivă”. În vorbire, dar şi în scris. „Fazanul” (probabil Al. Muşina, a cărui moarte o consemnează spre sfârşitul Urmării…?) ar fi vrut să aibă influenţă, dar el este opusul unui agent de… influenţă: „imprevizibil”, când, în fapt, „numai o direcţie constantă de gândire poate influenţa”. Facultatea sa de căpetenie? „Dacă ştiu foarte bine un lucru, pentru că ştiu totuşi unul, este să admir”. Selectiv, critic, să ne închipuim. Morala operează fundamental şi aici. Nu ţine să fie lăudat fără merit. Se miră cum criticii ştiu ceea ce nici el nu ştie despre sine. Cunoaşterea nu‑i devine suficientă pentru dreptate şi adevăr.
Ia distanţă definitivă faţă de teoria criticii, în fapt, a literaturii. Îşi aminteşte că a fost întâi intoxicat cu text şi apoi înecat în postmodernism. Vina morală şi politică, raportată cu măsură la posibilitatea de acţiune individuală, în dictatura comunistă, îi produce această remuşcare: „Am nimerit o teorie literară care căuta cai verzi pe pereţi”, care „pe unii, slabi de înger, i‑a cucerit”. Dar dacă analogia nu este atât de potrivită, iar comparaţia nu are sens (sens faţă de care oricum este atât de incredul)?
Cartea, care include din gros note şi impresii de lectură (severe, uneori, iată numai un exemplu: doar jumătate din Don Quijote ar fi „bun”), nu elimină reflecţia teoretică, metodologică, reactivată în răspăr. Iată cum separă, ca cerul de pământ, arta de interpretarea ei, mai cu seamă când aceasta din urmă, ca în percepţiile lui Matei Călinescu, este adâncită în obscuritate. „Cine descoperă sensuri ascunse nu citeşte în spiritul artei, ci al hermeneuticii. O vorbă de critic răspopit”. Pledoarie a demisionatului de bună voie, dar şi de nevoie, din critică, pentru o artă aflată exclusiv la vedere. Şi probabil care se exprimă şi concret‑hermeneutic.
Rămâne, în perspectivă artistică, un formalist, dar se arată pe deasupra şi „construcţionist”. Sensul ajunge deplasat din hermeneutică în construcţie. Susţine ca atare un formalism compoziţional. „Tot spunând că arta este formă, trebuie să mai adaug ceva. Sensuri ascunse, de «adâncime», există, dar ele sunt elemente de construcţie, nu de filosofie”. Chiar dacă termenul formă apare şi singur şi pare suficient: „Pentru că la toţi scriitorii totul se află pe acelaşi plan, al concepţiei, care diferă de la unul la altul, se explică de ce pot fi la fel de valoroase opere cu sensuri în adâncime, la suprafaţă, sau chiar fără sens. Reiese că sensul poate să existe, dar absorbit de formă. Acest adevăr s‑a spus de atâtea ori, încât ar trebui să‑mi fie ruşine să‑l repet”. Ceea ce înlătură el este mereu reducţia la sens, indiferent de nivel. Pentru el, realitatea pare a fi doar formală, construcţionistă şi, ca să spun astfel, sub‑sensuală.
Nonsignifianţa, ca şi patetismul, sunt vicii ale artistului. Ele se cer cultivate odată ce sunt identificate. „Simţirea apatică şi lipsită de semnificaţii este foarte importantă pentru artist.” Artistul cunoaşte detaşat şi, dacă îi traduc bine expresia, alienant. „Artistul exhibă, dar vrea să şi întreacă.” Producătorii de artă trăiesc exclusiv în lumea artei, de unde nu este oportun să fie scoşi. Sunt organic diferiţi de o realitate exterioară. Deţin un fel de supraorgan unic, unitar, pan‑reflexiv. Artiştii să stea între ei, pentru că ei „gândesc cu tot ce au. Funcţionează într‑o dialectică singulară: doar instinctul şi talentul se opun în artist”.
L. Ciocârlie nu doar că nu eticizează esteticul (artisticul), dar le contrapune, pentru a le susţine autentic în mod separat. Iată o propoziţie tranşantă: „Arta e amorală”. Esteticul, cât era admis de comunism, nu trebuie socotit curaj uman, îndeosebi un curaj al criticului, dar numai ceva „ce putea fi făcut – şi s‑a făcut”. Indexează şi L. Ciocârlie deliberata confuzie de valori pentru profitul celor care decid.
Foiletoniştii, înţeleg că e de părere Livius Ciorcârlie, produc o critică insuficientă, acceptată. Temându‑se să facă impresie de înălţare în orgoliu neacoperit, foiletoniştii cad în modestie descoperită. Mod de a spune că un critic, ca să fie bun, trebuie să poată fi rău, aspru, adică, pe cât posibil, exact. Ce fac foiletoniştii care conturează imaginea literaturii închipuită chiar şi inconturnabilă? Iată: „Criticii de întâmpinare acordă literaturii contemporane un bonus în absenţa căruia ar părea exigenţi”. (Un critic nou, Paul Cernat, îmi amintesc că s‑a autorevizuit cu iuţeală, fie şi principial.) Pentru A. Pleşu, crede Ciocârlie, prostia este „spiritul critic infatuat”.
Dacă la scriitorii despre viaţă eludează categoriile „mare” şi „important”, la scriitorii despre scris, la critici şi istorici literari, aşadar, ele îl reţin. „Raportul dintre Călinescu şi Lovinescu este acela dintre un critic mai mare şi unul mai important.” La istoricii literari, importanţa depăşeşte valoarea. Ciocârlie citeşte şi într‑un „Călinescu limitat”. Mai mare, dar şi limitat. În cartea aceasta, compozită, dar personalizată, originalei istorii a literaturii autohtone deprinsă de la origini îi acordă nu tocmai puţine pagini, vreo opt.
Profesioniştii domeniului există doar atât cât îl interesează. Paul Cornea este admirat ca Profesor, deja admirat de multele lui promoţii de studenţi.
Nimic despre critic, doar neplăcere la lectura criticilor aplicată unui stilist calamburgiu (nu e Şerban Foarţă, cu care totuşi empatizează, deşi L. Ciocârlie îşi declină total facultatea acestui tip de expresie): „Multă vorbă despre un volum în care au fost strânse calambururile lui Cornel Regman”.
Alexandru George, care n‑a abandonat critica nici când şi‑a produs proza, la el ambele scrisuri fiind simultane, de altfel, este fixat într‑un moment anecdotic, semnificativ pentru psihologia sa generală: „Nu uit telefonul pe care mi l‑a dat ca să mă întrebe ce număr am”.
Nenumit, cel care, într‑un studiu, cum ştim, vast, citeşte jurnale monoton, după regula sincerităţii, ar putea fi Eugen Simion.
Lui Nicolae Manolescu îi dă dreptate când scrie că lui I. L. Caragiale i‑a lipsit uneori autocontrolul. Marele „clasic”, potrivit lui Ciocârlie, ar fi, surprinzător, între congeneri, „cel mai muzical”. Dă din nou dreptate lui N. Manolescu într‑o chestiune de nuanţă importantă (constatată şi de alţii, de altfel): „Scriitorii anilor cincizeci au supralicitat” ideologia impusă. Era şi atunci, acolo, un fel de concurenţă…
Vorbeşte la lansarea unei cărţi de M. Zamfir fără a o caracteriza, aici, critic, oricât de succint. Dar găseşte „excepţională” cartea lui M. Mihăieş despre W. Faulkner. Mai notează „adânc” articolul lui Gelu Ionescu despre Zen de M. Cărtărescu. Nu se poate abţine cu totul de la critică, cea, evident, literară.
Marian Victor Buciu
