Sanda Cordoş are dreptate când susţine că unele capitole sunt „expediate” (a se înţelege inconsistente), că există erori de informare, verdicte pripite, excluderi nejustificate şi – anticipează – crede că autorul va reveni.
La apariţie, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură (Editura Paralela 45, 2008) a fost întâmpinată cu entuziasm, mai întâi, şi cu rezerve, chiar cu antipatie, mai apoi. O receptare critică, am spune, afurisită, din care nu au lipsit ecourile unor dispute anterioare şi ale unor critici direcţionate. Când am aflat că Nicolae Manolescu pregăteşte o a doua ediţie a acestei cărţi, cea mai importantă din creaţia sa, m‑am întrebat ce‑l preocupă mai mult: adăugirea sau revizuirea? Aşa cum a fost gândită iniţial, ea răspunde unui criteriu, cel al preferinţelor personale confirmate de valoare. Într‑un timp silnic pentru libertatea de creaţie, criticul făcuse un gest curajos publicând, în 1968, antologia Poezia română modernă de la George Bacovia la Emil Botta. Antologie, în care îi inclusese pe Aron Cotruş, Ştefan Baciu, Radu Gyr şi Nichifor Crainic fără să ţină cont de alergiile politice ale regimului pentru trecutul legionar al acestora. Cartea a fost scoasă din librării. Ceea ce putea fi numit atunci curaj era, de fapt, felul autorului de a înţelege libertatea. La o întâlnire cu diplomaţii din Ministerul de Externe (ei bine, se făceau astfel de întâlniri!), autorul a explicat sec preferinţele sale pentru alcătuirea antologiei: este o carte de autor, nu una oficială.
Două opinii pot da o imagine adecvată a dosarului critic al primei ediţii a Istoriei critice a literaturii române, cea a Sandei Cordoş, la obiect, argumentată, şi cea a lui Daniel Cristea Enache, exacerbată, excesivă, pamfletară chiar. Sanda Cordoş are dreptate când susţine că unele capitole sunt „expediate” (a se înţelege inconsistente), că există erori de informare, verdicte pripite, excluderi nejustificate şi – anticipează – crede că autorul va reveni. Ceea ce, iată, se întâmplă. Nemulţumirile Sandei Cordoş vizau, corect, construcţia cărţii ca „edificiu în lucru”. Daniel Cristea Enache sesizează şi el probleme de construcţie, dar de pe poziţia nihilistului; el socoteşte că autorul nu este istoric, ci critic literar şi se urcă pe baricada contestării: Manolescu nu ar fi realizat un ansamblu organic, ci a asamblat cvasi‑mecanic scrierile sale critice anterioare. O altă remarcă, cu adevărat discutabilă, se referă la lipsa de încredere în „vitalitatea critică a autorului” căreia i se adaugă un reproş, anume că N. Manolescu nu a avut, precum Călinescu, studii monografice pe care – sau de la care – să pornească „asamblarea”. Tânărul uita – sau nu vrea să ţină cont – că Manolescu publicase deja volume consacrate lui Maiorescu, Odobescu, Sadoveanu, poeziei şi prozei româneşti (Teme). Asprimea lui Daniel Cristea Enache din suita de comentarii, mă refer la cele trei publicate în 2009 în revista Idei în dialog, lasă impresia unei alinieri grăbite într‑un curent non‑literar.
De unde vine, totuşi, nevoia de revizuire a acestei Istorii critice construită după criterii imune la influenţe exogene? Se schimbă preferinţele? O re‑lectură a unui editorial din România literară nr. 29/ 2009, Timpul „şifonat” al istoriei literaturii, confirmă faptul că autorul vede evoluţia în literatură într‑o mişcare lentă şi, pe termen scurt, imperceptibilă. Scrisă în două decenii şi publicată în 2008, Istoria critică… a parcurs, probabil, respectiva perioadă. După trei decenii, o nouă vedere panoramică ar fi necesară. Rămâne chestiunea revizuirii. Cine îl cunoaşte, ştie că Manolescu nu are disponibilitate pentru aliniere. Din câte constatăm din revizuirea unor capitole, publicate deja în România literară, ideea de eliminare a „injustiţiilor” este luată în seamă, dar nu în sensul unor concesii. Capitolele noi despre Slavici şi Macedonski restabilesc reputaţia celor doi scriitori şifonată printr‑un plus ipocrit de acuze de care aceştia au suferit. Dacă în noua ediţie fondul va rămâne neatins – ceea ce cred că se va întâmpla –, nu este exclus ca unii dintre cei care se aşteaptă la corectarea tirului să rămână, în continuare, dezamăgiţi. S‑a spus: criticul este, în unele cazuri, nedrept. Dar, să observăm, nici istoricul nu pare să‑şi fi propus să facă justiţie literară. Este istoria literaturii un tratat de norme? Este – merită să fie – o carte de învăţătură. Aşa încât rămâne de discutat chestiunea preferinţelor. N. Manolescu ne lasă monografia unei jumătăţi de mileniu de literatură română. Chiar precizarea din titlu, cinci secole de literatură, sugerează nevoia de repere istorice. Parcă ar fi ascultat de gândul lui Paul Valéry, care spunea că intrăm în viitor de‑a‑ndăratelea. Adică purtând trecutul cu noi.
În istoria literară revizuirea presupune reveniri asupra unor opţiuni sau judecăţi. Vom asista, oare, la schimbări spectaculoase în ediţia viitoare a Istoriei critice a literaturii române? O lectură atentă a primei ediţii ne convinge că pe Nicolae Manolescu nu‑l interesează o istorie didactică, nici corectă politic, ci una critică. Una văzută din jilţul divanului înţelepţilor. Împărţirea pe etape, după stil: doric (clasicii), ionic (modernii) şi corintic (postmodernii) conferă o perspectivă particulară de abordare. Autorul vede perioade, ritmuri, curente, şcoli, mode şi le plasează riguros într‑un sistem. Unul care i‑a fost sugerat, ne spune chiar el, de o litografie a lui Escher, Mâini care desenează. Imaginea i‑a întărit ideea abordării polemice: „O adevărată istorie literară este totdeauna o istorie critică a literaturii. Adică una scrisă la două mâini”. Aşa se face că examinarea, în partea fundamentală a materiei, a trebuit să beneficieze de un al treilea ochi, cel critic.
Drumul parcurs de literatura noastră, de la işlicul lui Conachi la borsalina lui Marin Preda, nu este numai unul al nevoii de recuperare, ci şi unul dictat de capacitatea şi potenţialul de creaţie. Este, în final, unul reclamat de refacerea spiritului latin, european pe fond, de care aveam nevoie să ieşim din Bizanţ fără a‑i nega influenţa sau contribuţia istorică. În unele etape, întârzierea în Orient începuse să statornicească un conservatorism greu compatibil cu progresul. Privită la rândul ei de sus, Istoria critică… relevă acest parcurs. Autorul precizează în eseul de deschidere că istoriile literare – deci, inclusiv a lui – „visează să fie pure prin definiţie şi sunt impure prin natură”. O precauţie pentru eventualele rezerve? De ce nu! Criticul a fost continuu imun la reacţiile altora şi orgolios peste măsură. El recunoaşte că sunt destule impurităţi în istoria lui, dar nu le‑a eliminat „fiindcă nu am vrut să scriu o operă perfectă (din acest punct de vedere) şi stearpă, ci una vie şi chiar contradictorie, în măsura în care nu exprimă un autor abstract, intemporal (cu sensul francezului intemporel = care scapă timpului, n.n.), ci pe mine cel de acum şi de aici, cu lecturile, competenţa, temperamentul, gustul şi capriciile mele”. Competenţa criticului literar o pun la îndoială doar adversarii lui, ceea ce nu înseamnă că unele capricii sunt neapărat fără urmări. Gândul că trebuie făcut un pas, încă unul, pentru a ajunge la o istorie – critică este opţiunea lui Manolescu – ţine de ceea ce acesta indica prin trimiterea la „impurităţi”. Vom vedea câte dintre acestea vor dispărea în ediţia promisă. Deocamdată, să recunoaştem, autoritatea deja câştigată de Istoria sa critică… o plasează alături de modelul uşor de descoperit: Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu.
Prefaţa la ediţia I, Istoria literaturii la două mâini, este o incursiune în evoluţiile genului şi se dovedeşte o addenda utilă în corpul cărţii. Aceasta, împreună cu postfaţa, Nostalgia esteticului, alcătuiesc un fel de tratat de teorie literară. Referinţele la istoriile literare, vechi şi noi, abundă, de la Ovid Densuşianu, G. Călinescu, N. Iorga la contemporanii Florin Manolescu şi Mihai Zamfir, pe care autorul îi preţuieşte. În multe situaţii, face critica criticii, întârziind asupra opiniilor confraţilor: istoria literară are şi ea istoria ei. Sunt separate trei etape din evoluţia acestui gen; utilă este sesizarea lipsei de interes pentru istoria literară în anumite condiţii şi situaţii. Trei sunt cauzele: jdanovismul ideologic din primii ani ai comunismului, apoi, după 10‑15 ani, spiritul ştiinţific care a respins diacronismul (structuralismul, apoi semiotica generalizată – Franţa, SUA) şi, în fine, „americanizarea” culturală. Celor care au urmărit evoluţiile din ultima jumătate de secol în literatura română nu le scapă faptul că am avut – vom mai avea – curente, şcoli, direcţii, canoane, în lunga (sau scurta) istorie a literaturii noastre. Un istoric literar este chemat să facă nu o radiografie, ci un RMN al evoluţiilor. Să aibă, repet, un al treilea ochi.
Unii au reclamat subiectivismul excesiv al autorului în privinţa selecţiei sau, în unele cazuri, a tratamentului. Este bine să ţinem cont de formula carte de autor şi, în plus, critică, ceea ce vrea să spună că nu înlătură meritele, dar nici nu anulează subiectivitatea. Trimiterea lui N. Manolescu la disputele din jurul romanului lui Flaubert Doamna Bovary (percepţia conservatoare şi cea liberală, n.n.) nu este întâmplătoare: „În fond, ceea ce contează este tot opera, aşa cum a venit ea pe lume şi aşa cum a fost şi este citită”. Obiectiv/ subiectiv? Se poate discuta, desigur, dar concluziile îl favorizează în multe situaţii pe N. Manolescu.
*
Multe dintre poncifele instalate în privinţa teatrului lui Caragiale, chiar când aparţin unor critici autoritari – Eugen Lovinescu, Paul Zarifopol, Pompiliu Eliade – care au considerat posibilă perimarea fondului comediilor şi Momentelor, sunt spulberate. Manolescu porneşte de la constatarea că, în acel stadiu de înţelegere, comicul era perceput ca gen minor. „O sechelă clasică (comicul ar fi inferior clasicului) stăruie până târziu în comentariile moderne. Într‑un fel, aceasta este şi explicaţia actualizării forţate… A părut singurul mod de a face din Caragiale contemporanul nostru”. Pedalarea pe actualitatea politică echivalează cu a‑i minimaliza valoarea estetică. Interpretarea aberantă a pornit de la opinia unora că este posibilă o lectură „esopică sau polemică”. Eugen Ionescu se află în eroare când se revendică din Caragiale. Şi mai aberante sunt exagerările forţate în care este implicată „experienţa noastră istorică din comunism… Pristanda întrupa ideea cea mai pură de represiune, amărâtul de Spiridon lua înfăţişarea de securist”. Manolescu atrage atenţia: „Toată această tencuială stridentă trebuie înlăturată, dacă vrem să regăsim zidăria originară. Acest Caragiale «de serie neagră» trebuie curăţat precum au fost clădirile pariziene în urma deciziei lui Malraux. Vom avea surpriza să constatăm că, neactualizat forţat, Caragiale nu pierde din actualitate. Socotit ca un clasic, ni se va părea cu atât mai reconfortant. N‑are absolut nicio nevoie de o falsă modernitate, pe care el, cel dintâi, a refuzat‑o, dorindu‑se «vechi»”.
Corectare sau nuanţarea unor evaluări găsim la tot pasul. Manolescu socoteşte că romanul lui Bolintineanu Elena (1862) „este cel mai bun roman românesc de dinainte de Viaţa la ţară al lui Duiliu Zamfirescu”. Mitul romanului modern românesc, spune autorul în altă parte, s‑a născut cu doi ctitori, L. Rebreanu şi H.P.‑Bengescu. Liviu Rebreanu este „creatorul romanului nostru realist şi obiectiv în deplinătatea lui”. Este altceva decât ştiam de la predecesori despre romanul românesc. G. Călinescu socotea Ciocoii vechi şi noi al lui N. Filimon „un mic roman stendhalian şi pe Dinu Păturică un Julien Sorel valah”. Pentru Lucian Blaga sunt reluate rezervele lui G. Călinescu care vorbea de stângăciile consideraţiilor filosofice din volumul de debut, Poemele luminii (1919). Şase decenii mai târziu, Manolescu potoleşte şi el entuziasmul pentru adâncimile meditative ale poeziei blagiene socotind că, după În marea trecere (1924), acele stângăcii „vor perfecţiona maniera până la sterilizare”. Rezervele se extind serios la epoca modernă, istoricul devine sceptic. El proiectează o privelişte neliniştitoare pentru cei care au strigat victorie!, când s‑au văzut în interiorul unui curent la modă: canonul modernist care a dominat secolul trecut nu mai are perspectivă.
*
Unul dintre cele mai grele examene pentru un critic sau istoric literar îl oferă gazetăria politică a lui Eminescu. Adversarii acestuia, chiar şi cei care îl contestă ca poet (vezi Dilema din 1999), se manifestă pe un teren exploatabil pentru manipulări. Manolescu nu cade în capcană, aş spune că îşi foloseşte autoritatea pentru a pune ordine în înţelegere şi interpretare. „Un Eminescu examinat politically correct ar fi ultima măciucă la carul cu oale. Problema este de a‑i raporta ideile la acelea ale epocii sale şi de a le judeca cu onestitate intelectuală”. (Nu este singurul care cere acest lucru!). Naţionalismul, xenofobia, rasismul sunt luminate mai bine de critic: „Nu oportunismul caracteriza, s‑ar zice, vigilenţa naţională a gazetarului”, „problemele suveranităţii naţionale ni‑l arată pe Eminescu prudent şi în idei, şi în limbaj”. „Alogenii care au deturnat un proces organic în folos propriu nu sunt numaidecât vinovaţi că ţin de altă religie… ori de altă rasă, nici că şi‑ar fi amestecat sângele lor tulbure cu al urmaşilor vechilor daci, dar fiindcă au perturbat naturala dezvoltare istorică a poporului nostru”. Problema este a „păturilor suprapuse deasupra unui popor”, cum zicea chiar Eminescu. Ca şi G. Călinescu, N. Manolescu socoteşte că teza xenofobiei poetului este exagerată şi, amintind că Monica Spiridon pune pe seama lui Iorga vina acestei erori, scrie: „Gestul lui Iorga l‑ar fi scos pe gazetar din literatură ca să‑l aşeze, până azi, în ideologie”. Un istoric literar sesizează nu numai mediocritatea, ci şi detestabilul, iar lui Manolescu nu‑i scapă, nici nu putea, aberaţiile folosirii lui Eminescu în tehnicile de manipulare. Spiritul de justiţie literară este manifest, gazetarul Eminescu nu mai este lăsat singur în bătaia puştii pentru antisemitism, ci îi aduce lângă el pe Alecsandri şi Hasdeu. Ar fi trebuit să fi fost aduşi mai toţi junimiştii. În plus, tabloul merita completat cu efectele deciziilor Congresului de la Berlin (1878) privind schimbarea art. 7 din Constituţia de la 1866 referitor la naturalizarea străinilor. La drept vorbind, problema nu este a lui Eminescu, ci a reacţiei clasei politice a acelui moment, junimiştii având doar mai multă vizibilitate. Aşa s‑ar înţelege mai bine de ce extrema dreaptă a putut să confişte ideile din gazetăria lui Eminescu, cum au făcut‑o Nae Ionescu şi, între alţii, o parte dintre discipolii lui până azi. Noroc că nu ne‑am împotmolit în aberaţii!
Unele studii ale noilor eminescologi sunt pe placul lui Manolescu, ca cele ale Ioanei Em. Petrescu (Eminescu, modele cosmologice şi viziune poetică, (1978) şi Dan C. Mihăilescu (Perspective eminesciene, (1982). După 1989, Ioana Bot cu Eminescu – poet naţional român (2001) şi Monica Spiridon cu Eminescu, proza jurnalistică, 2003, aduc „interpretări inconturnabile”. Dacă aici nu putem avea rezerve, ele sunt de rigoare în unele cazuri. Caius Dobrescu, scrie Manolescu, „a analizat cel mai bine lunga şi greoaia poemă (Împărat şi proletar – n.n.), fără merite literare remarcabile”; C.D. este gratulat cu isprava de a nu‑i mai atribui poetului discursul anarhist. În afară de proletcultişti, nu ştiu să fi fost exploatată această pistă de criticii serioşi. Lui Zoe Dumitrescu‑Buşulenga i se reproşează „fastidioasa paralelă” dintre Eminescu şi Hölderlin „fără proba că poetul german i‑ar fi fost cunoscut”; numai că proba că îi era necunoscut Manolescu nu o face. Să amintim că prima apropiere Eminescu‑Hölderlin îi aparţine lui D. Caracostea, germanist, comparatist cu studii la Viena. Zoe Dumitrescu‑Buşulenga a avansat precaut ideea posibilei paralele, cerând să fie „încurajată cercetarea mai adâncă” (Eminescu şi romantismul german). Impresia primă lăsată de interpretarea studiilor vechi de eminescologie este, pe alocuri, de chirurgie fără anestezie.
*
Să punem sub lupă un caz de revizuire, cel al capitolului consacrat lui Cornel Regman. Manolescu îl lăuda în prima ediţie pentru interpretarea clasicilor, pe de o parte, şi socotea, pe de alta, că opiniile lui ideologice din perioada proletcultistă sunt banale. Iată cum arată „revăzută” această opinie într‑o cronică din România literară nr. 33/ 2019: „În anii 1950, activitatea criticului se răreşte vizibil, ceea ce nu‑l opreşte a publica unele lucruri compromiţătoare, uitate, din fericire, mai târziu, când li s‑a cerut altora socoteală pentru contribuţia la dogmatism, adevăraţii tenori ai criticii realist‑socialiste. Reapariţia, Regman şi‑o face la momentul oportun, după mijlocul deceniului 7, când critica e aproape pe deplin liberalizată (trimitere blândă la oportunismul lui C.R. – n.n.). Volumele succesive, după acela de debut, Confluenţe literare, din 1966, vor fi culegeri de cronici. La cărţi de critică îndeosebi. Ele sunt, de obicei, necruţătoare (astfel, rezervele sunt anulate – n.n.). În Regman, criticii par a‑şi fi găsit naşul. Maliţioasă şi chiar «rea» (sic!) este, de exemplu, aceea despre compendiul de Istoria literaturii române al lui Al. Piru. I se caută cărţii nod în papură mai la fiecare pagină. Sunt şi numeroase observaţii juste, exprimate de regulă memorabil: «Punga cu elogii, bine strânsă la gură în cazul altor scriitori, se preface într‑un veritabil corn al abundenţei înaintea proteguiţilor, aproape toţi prea mari pentru astfel de favoruri». Acesta e stilul caracteristic: o maliţie, dacă pot spune aşa, elocventă, o limbuţie caustică şi familiară, o plăcere a şuetei fără interlocutor”. Verva lui Manolescu îl face simpatic pe Regman. Era cazul?
Capitolul dedicat generaţiei optzeciste indică o selecţie parcimonioasă. De aşteptat. Să intuieşti de la început valoarea este o performanţă greu de atins. Maiorescu, cu Eminescu, este la temelia descoperitorilor de valori, dar şi el s‑a înşelat în selecţie. Manolescu este sentenţios – am văzut – atunci când radiografiază postmodernismul românesc. Ca profesor universitar îl cunoştea bine de la născare, din Cenaclul de luni pe care l‑a creat şi condus la Facultatea de Litere. Scriitorii lansaţi aici, cu unele excepţii, sunt, în general, lăudaţi: Liviu Ioan Stoiciu este un poet autentic, Alexandru Muşina este nu doar poet, ci şi eseist, Ion Stratan este un ermetic aparent; apar rezervele: Florin Iaru este un histrion, Nichita Danilov ilustrează cazul rar întâlnit al incapacităţii de fixare, Elena Ştefoi este furios‑orgolioasă, Magda Cârneci îl decepţionează. Cel care îi provoacă o întârziere în sesizarea valorii este Mircea Cărtărescu, până în momentul când, odată depăşită răbdarea de a‑l asculta recitind monoton un poem lung, crede că îi apare poezia. Atunci criticul se trezeşte: „De la Nichita Stănescu, nici un poet nu a mai dat o impresie la fel de ameţitoare că reconstruieşte prin cuvintele sale lumea”. Ceva asemănător s‑a întâmplat cu revelaţia lui Maiorescu atunci când l‑a descoperit, prin Venere şi Madonă, pe Eminescu, dar cu mult mai convingător în analiză: „Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum aşa de puţin format încât ne vine greu să‑l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului, este d. Mihail Eminescu” (Direcţia nouă în poezia şi proza română,1872),
*
De ce, la urma‑urmei, N. Manolescu nu ar fi îndreptăţit să‑şi revizuiască opiniile pentru, să luăm un exemplu, Sadoveanu, pe care îl răstigneşte, el, cel care ne dăduse în 1976 echilibrata Sadoveanu sau Utopia cărţii? „Puţinul publicat de Sadoveanu după al Doilea Război, cu excepţia parţială a romanului Nicoară Potcoavă, este lamentabil literar şi moral”. Chiar şi Nada florilor? Manolescu este conciliant când scrie că „romanele şi nuvelele (lui Mihail Sebastian – n.n.) nu sunt foarte interesante” (să remarcăm mierea din superlativ!), dar pune pe taler greutăţi diferite în cântărirea prozei lui Eliade: are vorbe apăsate în cazul romanelor Isabel, Huliganii, spre deosebire de Nunta în cer sau Maitreyi, prima simpatică, a doua excepţională. Criteriul reuşitei/ nereuşitei este aplicat şi în cazul nuvelisticii lui Eliade. Protocronismul, gândit de Edgar Papu, în oglindă cu sincronismul lui Lovinescu, este taxat drastic pentru lipsa de nuanţare, de viziune critică, suspectat că a urmărit să acrediteze un fals: sincronizarea literaturii române cu Occidentul înainte de 1800. Drastic se arată autorul şi cu moda, cu mimetismul, cu formele fără fond care îl agasau pe Maiorescu. Nici postmodernismul nu‑l seduce necondiţionat pe istoricul literar. „Un lucru este sigur: postmodernismul optzecist îşi trăieşte ultimele ceasuri: prezenteismul, aşa zicând, al generaţiei 2000, pune punct viziunii retro a postmodernilor… e şi el o formă de globalizare, dar în timp, nu în spaţiu, şi va crea o standardizare a bunurilor culturale asemănătoare cu aceea a produselor de consum”. Sunt veştejite alinierea mediocră la canon a postmoderniştilor şi ravagiile făcute de aceşti îngeri năbădăioşi în şcoală. În perspectivă, este nevoie de discernământ şi responsabilitate. „Scriitorii postbelici sunt la fel de afectaţi ca şi cei interbelici sau clasici. E greu de presupus din acest motiv că vom avea prea curând un acord sau măcar un armistiţiu între scriitorii şi cititorii tineri, pe de o parte, critică şi şcoală, pe de alta. Mai probabil e că se va găsi un compromis”. Cine să înceapă „tratativele” pentru acord nu ni se spune, pentru că autorul, de data asta, nu vrea să arate cu degetul a cui este vina.
*
Pe alt plan, luăm cu îngăduinţă cadourile făcute cuiva care „întreţine un raport discret cu literatura” (adică nu este scriitor), altuia pentru „portretele în acva‑forte” (nici acesta scriitor) prin care îşi execută adversarii, chiar şi unui prozator care recunoaşte el însuşi, onest, că reevaluarea lui s‑a făcut „din nevoia criticii de a‑i recupera pe exilaţi”. Mai greu este să fim convinşi de idiosincraziile strecurate în comentariile la unii dintre scriitorii mari, reprezentativi, contemporani: un romancier, crede Manolescu, „nu‑şi găseşte totdeauna cuvintele, nici tonul, se exprimă greoi…”; pentru altul aluzia la pastişă este străvezie: „variatele lui lecturi devin de nerecunoscut când le «restituie»”; unui confrate în critică îi contestă caritatea („n‑a propus un autor, nici n‑a demolat vreunul”) şi îl culpabilizează pentru un exagerat simţ de auto‑protecţie, demolând tot eşafodajul pozitiv al consideraţiilor anterioare: „Un critic care nu‑şi dă niciodată în petic, probabil din cauza unui self control perfect, e tot aşa de puţin simpatic ca o femeie splendidă, dar frigidă”.
Vocabularul este pe placul galeriei mediocrilor.
*
În anul centenar al Marii Uniri, Nicolae Manolescu a testat în revista pe care o conduce interesul pentru istoria literară: a cerut opinii pentru 100 de cărţi de poezie, proză, critică şi istorie literară, dramaturgie, eseuri apărute în 100 de ani. Ancheta a fost utilă fie şi pentru că a fost constatată… lipsa entuziasmului pentru istoriile literare. O fi de vină „americanizarea” de care vorbea, căci întoarcerea la „jdanovism” este exclusă! Judecăţile de valoare nu pot fi lăsate pe seama salvelor encomiastice care nu au lipsit din puţinele răspunsuri primite la ancheta amintită. Ceea ce l‑a indispus pe directorul României literare şi i‑a adus aminte de risipirea gratuită de elogii la care recurgea Nichita Stănescu: „E meseria criticilor de a judeca valoarea literară. Dacă sunt consideraţi mai obiectivi decât scriitorii, este pentru că sunt judecaţi, la rândul lor, nu pentru valoarea sau nonvaloarea cărţilor despre care scriu, ci pentru valoarea sau nonvaloarea propriilor judecăţi. Nichita Stănescu putea spune orice‑i trecea prin cap despre prietenii lui poeţi; ceea ce istoria literară reţine nu sunt simpaticele lui trăznăi amicale, ci 11 elegii şi celelalte. Un critic care îşi bate cordial pe umăr toţi confraţii scriitori, fără alegere, este, el, pierdut”.
*
Călinescu a refăcut unele texte din Istoria literaturii române în forma ei din 1941; intervenţiile lui sunt o mărturie a responsabilităţii faţă de posteritate. Unii socotesc că sunt îndreptăţite aşteptările în privinţa revizuirii Istoriei critice a lui N. Manolescu. Care ar fi, să ne întrebăm, nivelul subiectivismului acceptabil, de la ce punct „personalizarea” poate să fie orientată după unele aşteptări? Este greu de spus. Manolescu deschide câmpul de observaţie, dar nu invită pe nimeni să‑l urmeze. Infidelitatea, acolo unde există, nu‑l tulbură. Trimiterea la temperament şi capricii o înţeleg ca o conştientizare a nevoii de concluzii personalizate. Numai că atunci când tuşele groase capătă alură, scriitorii suferă injustiţii, iar istoria are de intervenit. Despre aceste „particularităţi” s‑a mai scris. Dar, trecând peste ele, Istoria critică… rămâne o carte solid aşezată la temelia culturii româneşti încă de la prima ediţie. Este firesc ca un critic să vadă mai bine şi mai departe decât cititorul obişnuit, că, încă şi mai mult, are chemarea deloc comună de a sesiza nu doar inefabilul, adică excepţionalitatea şi particularitatea literaturii, ci şi fermenţii de care istoria literară are atâta nevoie în trăirea ei firească. Cercetarea – iscodirea textului adică – face parte din tehnica relevării sufletului scrisului. O istorie literară nu impune o religie. Este seducătoare experienţa călinesciană de subiectivism şi autoritarism. Istoria critică… a lui N. Manolescu seduce şi ea. Aşteptăm ediţia revizuită şi adăugită încurajaţi de raţionamentul francezului Hippolyte Taine, care credea că nici o idee nu‑l satisface dacă nu i se pare riguroasă şi necesară.
George Apostoiu
