Recunosc că, de ani buni, mă uit cu atenţie la ceea ce face Kocsis şi‑l admir pentru rezistenţa senină, neagresivă de care dă dovadă ca răspuns. E omul operei durabile, nu al psihologiei fluctuante…
Fiinţă în esenţă discretă, muncitoare, nerăzbătătoare, târgumureşeanul Kocsis Francisko a fost omul bun de toate al revistei Vatra cât timp a lucrat acolo, fiind un intelectual aşezat, preponderent retractil şi melancolic, plămădit din vechea stirpe rafinată a literaţilor ardeleni tradiţionali, crescuţi în spiritul unui ethos imperial marginal, întors cu faţa înspre centrul continentului, adică înspre Viena. Nimic grotesc, levantin sau dispersiv nu i se poate ataşa de CV, cu excepţia repulsiei instinctive faţă de anarhie. Spiritual, Kocsis e un reformat pragmatic (cred), atras declarativ de numinos („Universul e prea mare pentru ceea ce putem înţelege”) şi de cultul autoconstructiv, weberian, al muncii („Proiectul meu de viaţă este propria‑mi calificare. Temeinică, urmând pilda de rigoare a maeştrilor de odinioară.”). Trăind într‑o urbe în care graniţa de suspiciune dintre etnii funcţionează mai abitir decât Zidul Berlinului, el a ales să scrie în româneşte şi să joace rolul mult‑hulitului „om‑punte” între culturi ai căror reprezentanţi nu mai au de mult nevoie unii de ceilalţi, trăind schizofrenic, ca într‑un univers cu planuri paralele. Povesteşte Kocsis Francisko în volumul sapienţial Ceea ce nu se amână (Ed. Ardealul, Tg. Mureş, 2019) că, publicând în Vatra, în traducere proprie, trei mici proze ale unui lit
erat maghiar concitadin, i‑a transmis acestuia printr‑un intermediar rugămintea de a trece pe la redacţie pentru a‑i fi înmânat numărul respectiv de revistă. Reacţia a fost mai degrabă defavorabilă, pe considerentul că traducerea într‑o limbă de mare circulaţie ar fi fost de preferat celei, socotite inutile, în română.
Psihologic, aceste tracasări, atunci când se adună, nu fac decât să te distrugă. Recunosc că, de ani buni, mă uit cu atenţie la ceea ce face Kocsis şi‑l admir pentru rezistenţa senină, neagresivă de care dă dovadă ca răspuns. E omul operei durabile, nu al psihologiei fluctuante: scrie poezie, mai rar proză („…e mai greu să scrii proză decât poezie. În poezie poţi să tulburi apele, în proză trebuie să le limpezeşti”), traduce susţinut din maghiară, inclusiv doctoratul despre avangardă al lui Balázs Imre József sau o antologie de specialitate extrem de utilă (Avangarda maghiară în texte şi portrete, 2008), şi, deşi Al. Cistelecan – citat evlavios în Ceea ce nu se amână – crede că e mai realizat în poezie, dar mai bine înţeles prin intermediul prozei, personal sunt de părere că domeniile în care excelează Kocsis Francisko se armonizează întregitor, dând la iveală fizionomia unui transilvanism flexibil, seniorial, destul de greu de găsit în spaţiul nostru cultural de azi.
Mi‑a fost dat, atunci când am venit la Cluj, să cunosc un numismat modest şi muncitor, care exprima, de unul singur în tagma sa profesională, foarte locvace şi zgomotoasă de altfel, paradigma superlativă a istoricului ardelean, fiindcă ştia română, maghiară, latină, germană, ebraică şi slavă veche, putând citi sau traduce, cu uşurinţă, orice inscripţie i se punea în faţă. Era folosit de către colegi (care nu se pricepeau) la toate corvezile posibile, fără ca vreodată să se plângă. Practica modest perfecţionismul, eliberându‑l de orice ostentaţie, aşa cum făceau meşteşugarii de odinioară, care erau în stare să migălească la un şurub până când el se potrivea perfect în mecanismul pe care urma să‑l slujească. Kocsis face parte din această categorie de orfevri melancolizaţi de tradiţie, chiar şi atunci când – în mod surprinzător, dar neconcesiv – mărturiseşte că e elitist („Dacă scopul acestei lumi n‑ar fi să desăvârşească dominaţia celui puternic, ci să‑l elimine, atunci tot acest edificiu ar trebui dărâmat. Pentru că cei slabi provoacă mai mult haos decât ceilalţi”), când propovăduieşte „spiritul segregar”, opus celui gregar, lipicios, şi când proclamă la tot pasul necesitatea terapeutică a singurătăţii: „Exilul interior este, în primul rând, o formă de protecţie. Fuga în propria tăcere e apărare.” De altminteri, sindromul meterezei îl urmăreşte, în mod stenic, peste tot, asigurându‑i atât spaţiul vital, cât şi răgazul nestingherit pentru lucru: „Singura mea viaţă trebuie s‑o apăr de prădători.”
Culegerea sapienţială Ceea ce nu se amână propune, adesea, formule sclipitoare, semn că autorul gândeşte profund şi cizelează fiecare cuvânt până la strălucire. Voi da doar două exemple: „Cei mai mulţi dintre urmaşii lui Cain seamănă cu Abel. Nu sunt fratricizi”; „Numai omul moare, celelalte fiinţe încetează să mai existe…”. Devine inevitabil că, într‑un asemenea mediu de rafinament stilistic comprimat, autorul să încerce să‑şi definească propria sa creaţie. „Lucrez rezumate vizuale”, precizează el la un moment dat, formula ducându‑ne în mod direct la substanţa volumului de proză scurtă Un roman într‑o gară mică, publicat în 2018 de către Editura Polirom din Iaşi. Contrar titlului, cartea nu ne oferă nici măcar un roman hibrid, fragmentar, termenul referindu‑se cu precădere la universul înţeles ca succesiune de impresii şi evenimente dotate, mai mult sau mai puţin, cu tâlc.
Literat şcolit fiind, adică trecut prin biblioteci rafinate înainte de a se apuca să scrie, Kocsis nu produce proză destructurată, experimentală, ci e un miniaturist exigent şi rafinat, care „iubeşte cuvintele vechi, zemoase şi dulci” (fotoghin, acăţ, boactăr, rezeş, vihorloampă etc.), adoră intertextualitatea intrinsecă, adică scenariile narative în ramă (descrieri, poveşti, scrisori), dar cei care cred că toate aceste observaţii duc înspre un ruralism filosofic regresiv se înşală, fiindcă esenţa volumul e dată de capacitatea povestitorului de a aştepta şi de a consemna micile epifanii ale existenţei: „Intuiesc peisaje tainice, ascunse, pe care le poate vedea doar câte un om, cel mult doi, peisaje stranii care au numai rostul de a fi fundal pentru întâmplări, de a ascunde golul imens de dincolo de ele. Ochiul meu descoperă imperfecţiunile: îndărătul unei frunze ori al unei crengi mişcate brusc apare un spaţiu întunecat, în urma banalei stăncuţe în zbor rămâne o dâră de întuneric ce se închide încet, de parcă s‑ar trage un fermoar care ascunde bezna copleşitoare.”
Structurat în trei secţiuni tematice nu neapărat concatenate între ele (Secvenţe rurale; Secvenţe urbane; Alte secvenţe), „romanul dintr‑o gară mică” foloseşte – era inevitabil ca acest impuls livresc să nu se manifeste la un autor care e convins că „orice carte e o uşă deschisă către altele”) câteva reţetare literare acreditate (ochiul de Bildungsroman al copilului atent la propriul destin, rătăcitorul enigmatic, geometria fluidă, variabilă a dimensiunilor alternative, uneori secrete, care comunică între ele etc.), din dorinţa de a reliefa o dihotomie clasică pentru acest tip de proză, în care personajele se împart în două categorii: a celor „selectate” de o epifanie sau revelaţie majoră şi a celor pe care Dumnezeu, în generozitatea sa infinită, le ignoră.
„Selecţia” se poate realiza pe mai multe căi. Prin contact direct, ca în Hameg, soldatul armatei imperiale, unde un copil descoperă rezonanţele lăuntrice ale vocii sale asistând la monologul în somn al unui bătrân straniu. Prin textul unei scrisori, pe care protagonistul o descoperă printre şine (Un roman într‑o gară mică), prin apariţia, pe uliţele satului, a unui câine uriaş, feroce, despre care nimeni nu ştie de unde vine (Dulăul alb) sau printr‑o apariţie fantasmatică, de o posibilă provenienţă evanghelică (Matei, omul cu chip de biserică), unde totul sfârşeşte thanatic. În Copiii lui Pridanis, teancul de manuscrise şi dactilograme primit de către autor de la unul dintre prietenii săi care goleşte podul casei pe care tocmai o cumpărase îi schimbă celui dintâi viaţa. În Strada Salcâmilor…, sulul cu texte apare dintr‑o scorbură, după ce, în prealabil, găsitorul este „selectat” să îl descopere prin intermediul unor mesaje stranii. Vizitatorul reia motivul epifaniei thanatice, într‑un registru tematic similar celui expresionist: un bătrân primeşte, la periferia unui oraş (majoritatea textelor au acţiuni care se desfăşoară în spaţii liminale, nici natură, nici oraş), vizita unui necunoscut, pe care îl recunoaşte ca fiind fostul său camarad de arme din timpul războiului, mort la datorie.
Sunt şi texte care nu se supun canonului tematic al stranietăţii epifanice, cum este, de pildă, Toată lumea îi zicea Lina, în centrul căruia se află o sărmană care câştigă un bănuţ invitându‑i pe oameni să se cântărească, şi care intră subit în euforie erotică atunci când un necunoscut îi oferă o sumă mai consistentă, sau Drumul spre celebritate, reconstrucţie epică frumos făcută a unui caz real din Tg. Mureş, centrat pe figura unui modest psihopat de provincie care a încercat să‑şi compenseze frustrarea anonimităţii înţepând pe ascuns femeile pe stradă.
Toate povestirile sunt impecabil lucrate, cizelate superb, capodopera volumul rămânând O plimbare cu Freud, în care un tânăr de 23 de ani, manierat şi plurilingv (aşa cum sunt toţi imperialii…) suferă o amnezie totală în gara din Viena, devenind pacientul părintelui psihanalizei. Freud nu reuşeşte să‑l vindece, fiindcă tânărul nu avea vise, dorinţe sexuale sau interioritate (deci nici subconştient), şi nu‑mi rămâne decât să‑i recomand cu modestie bunului cititor să parcurgă atent acest impecabil text „de manual”, pentru a înţelege de ce lucrurile stau aşa şi nu altfel. E de datoria mea, totuşi, să‑i şoptesc un posibil motiv: s‑ar putea ca tânărul Peter Halmer să nu provină din lumea noastră…
Ştefan Borbély
