De la primele pagini ale acestui roman, înfăţişându‑l pe Ovidiu, exilat la Tomis, folosind o clepsidră cu apă, nu cu nisip, şi abia văzând, cu ochii „obosiţi de nesomn şi de plâns”, firicelul ce începe să se scurgă, lectorul care i‑a mai citit prozele lui Mirel Taloş va observa noul pariu ambiţios al scriitorului. Acest pariu e unul pe mai multe „trepte”, prima constând în diferenţierea autorului de la o carte la alta prin tematică, prin problematică şi prin stil. Faţă de Strania poveste a unui pian, Clepsidra lui Ovidiu este atât de diferit ca structură, compoziţie, ritm şi atmosferă epică, încât realizăm că nota de originalitate a lui Taloş nu trebuie căutată numai în raport cu alţi scriitori din generaţia lui, ci şi cu… el însuşi. Ambiţia vădită a romancierului este aceea de a nu rămâne într‑o formulă, ci de a face din fiecare carte nouă un teren de explorare a propriilor resurse prozastice.
Este apoi personajul istoric, marele poet exilat (din carte se vede încă o dată că a fost un exil mai „blând”, o relegare, cu păstrarea averii şi poziţiei sociale pentru familia rămasă acasă), din care autorul face protagonistul romanului său, riscând astfel compararea versiunii sale ficţionale cu atâtea şi atâtea mărturii istorice ori general‑culturale despre unul dintre cei mai importanţi poeţi latini. Un personaj istoric transformat într‑unul central, într‑o proză, aduce cu sine un halou de reprezentări anterioare ce activează imediat memoria noastră culturală — spre deosebire de un personaj creat de un prozator, numai „al lui”, fără prototip sau corespondent în realitate, şi pe care prozatorul l‑a construit fără alte îngrădiri decât acelea „interne”, caracterologice.
Libertatea auctorială, în prima situaţie, este incomparabil mai mică decât aceea a creării unor personaje pur ficţionale, acolo unde arta romancierului va însufleţi un tip, fără a porni de la realitatea istorică. Taloş a reuşit să construiască un protagonist ficţional memorabil, păstrând totodată respectul pentru această realitate istorică şi istoricizată, documentându‑se impecabil, traducând personal versuri din Ovidiu, folosind izvoare, mărturii, documente într‑o muncă de arheologie literară ce se simte pe sub scenele şi situaţiile din roman.
Pariul, pe noua „treaptă”, a fost deci acela de a satisface, pe de o parte, exigenţele documentare, de a nu improviza şi fabula în afara conturului real; şi, pe de altă parte, de a nu sufoca romanul sub o multitudine de aspecte bibliografice. Lectura devine, curând, pasionantă şi stimulativă nu fiindcă nu am cunoaşte coordonatele şi circumstanţele exilului la Tomis al lui Ovidiu, nu fiindcă am fi neştiutori asupra dramei, tristeţii şi prăbuşirii lui după răscrucea biografică, ci pentru că prozatorul reuşeşte să facă din personajul istoric un protagonist romanesc credibil şi viu.
Fără nicio atingere cu genul biografiilor romanţate, care îl exaspera pe G. Călinescu, romanul acesta îmbină rigoarea istoriografică şi „arheologică”, cercetarea întinsă şi aprofundată a subiectului, cu plăcerea autorului de a‑şi urmări şi analiza ilustrul personaj, de a‑i studia gesturile, mimica, intonaţia, stările schimbătoare de spirit (dar mai toate în gama tristeţii), de a‑l vedea în dialog cu „barbarul” Davos, getul cel bun, ori amorezându‑se intelectual şi poeticesc, dacă nu trupeşte, de tânăra grecoaică Aikaterini, în fine, de a merge pe firul gândurilor şi amintirilor, introspecţiilor şi proiecţiilor exilatului „de lux”. Al doilea pariu câştigat de autor prin romanul acesta — şi încă într‑o manieră eclatantă — este ficţionalizarea absolut remarcabilă a unui personaj istoric: situaţie epică şi narativă în care destui romancieri români şi străini au fost prinşi ca într‑un fel de capcană, rezultatul artistic fiind departe de aşteptările lor iniţiale.
Iar o a treia performanţă a scriitorului, dând măsura ambiţiei sale „în trepte”, cum spuneam, o văd în efectul de realitate şi de verosimilitate obţinut de Taloş în Clepsidra lui Ovidiu. Scriitorul reuşeşte să contureze, pe lângă personajul istoric ficţionalizat, o întreagă lume exterioară exilatului, şi care se compune dintr‑o istorie autonomă, o geografie specifică, o societate (fie ea şi primitivă în raport cu cea romană) alcătuită din negustori greci, geţi paşnici intra muros, geţi sălbatici şi violenţi extra muros, romani din garnizoana tomitană sau ocupându‑se tot cu negoţul (Marcus), un personaj feminin foarte bine realizat artistic (grecoaica Aikaterini), un arhonte grec, un centurion roman…
Tomisul însuşi, vechea colonie grecească apărată de romani, tot mai greu, de asalturile şi săgeţile otrăvite ale „barbarilor” geţi, sciţi ş.a.m.d. (lista completă a „sălbaticilor” apare de vreo două ori în carte, ocupând un rând şi jumătate de text), este un spaţiu conturat memorabil de către autor, efectul de realitate fiind atât de puternic încât pare că vezi Tomisul de la malul mării întunecate şi auzi glasurile pe care le‑a auzit, cu două mii de ani în urmă, nefericitul exilat Ovidiu.
Dacă ne gândim bine, autorul ar fi avut posibilitatea de a se fixa şi axa pe drama lui Ovidiu fără toate aceste elemente de atmosferă, decor, situaţie romanescă. Reflecţiile exilatului şi versurile lui, amintirile şi proiecţiile la care mă refeream anterior ar fi format un material epic suficient de bogat, în regimul unui roman de (auto)analiză. Însă Taloş a ales calea mai complicată şi mai dificilă, ambiţionând să scrie un roman despre Ovidiu, fireşte, dar şi un roman în jurul personajului său istoric faimos. Avem aici, prin urmare, nişte cercuri concentrice, punctul central fiind Ovidiu, dar proza fiind interesantă până la a fi captivantă pe toată suprafaţa celui mai larg cerc.
Mobilitatea aceasta a perspectivei, deplasarea cursorului pe câte o „felie” de viaţă şi de realitate excelent descrisă şi uşor de vizualizat sunt posibile şi prin exploatarea literară a atuurilor oferite de drama lui Ovidiu. Un romancier adevărat este într‑un anumit sens o fiinţă „cinică”, ştiind să folosească în ficţiune, ca avantaje şi resurse textuale, asemenea elemente şi aspecte de real. De pildă, faptul că Ovidiu era, într‑un mod absolut firesc, mai mereu cu gândul la Sulmona şi la Roma lui îi oferă romancierului posibilitatea de a descrie oraşele romane; dar mai ales de a le pune într‑un contrast izbitor cu Tomisul penibil‑oribil prin comparaţie.
Ovidiu ca personaj al lui Taloş gândeşte mereu pe două planuri şi în două timpuri diferite, întrucât autorul a sesizat impactul şi portanţa epică a punerii în relaţie a lumilor. Un plan este cel al civilizaţiei romane, al rafinamentului sofisticat, al manierelor elegante, al eroticii în care Ovidiu era expert, al veşmintelor, muzicii, teatrului, politicii complexe, al sentimentului atât de puternic şi reconfortant că Roma este Centrul Lumii. Iar celălalt plan este cel al Tomisului de pe malul unei mări ostile, cu negustori greci vorbind o greacă mai puţin prestigioasă decât a lui Ovidiu (milesiană), „barbari” cu înfăţişări înspăimântătoare, condiţii de locuit execrabile, un crivăţ şi un ger care îl terorizează iarna pe sensibilul exilat, praful de pe drumul chipurile „central”, clădirile meschine, ridicole faţă de cele romane, teatrul ce pare comic prin dimensiuni, toate acestea asociate în modul cel mai concret cu sentimentul că aici, la Tomis, este Capătul Lumii.
Cele două timpuri se asociază celor două planuri. Trecutul lui Ovidiu, rememorat de el cu jale adâncă, este timpul fericit dinaintea exilării, timpul minunat al existenţei lui în Centrul Lumii; iar prezentul, trăit de el şi înfăţişat realist de către prozator, este timpul dezolant, dezesperant, dramatic şi tragic al unui sfârşit la Capătul Lumii. Personajul pendulează între trecutul luminos şi cald, rememorat, şi prezentul rece şi întunecat, mortificant, autorul făcându‑l să compare totul şi toate pentru ca la fiecare „capitol” să‑i dea cu minus. Nici măcar apa nu i se pare bietului Ovidiu precum aceea de la Sulmona… Dincolo însă de drama personajului şi de percepţiile lui, să notăm ştiinţa prozatorului de a‑şi organiza romanul în lumina acestei permanente comparaţii, prin care deznădejdea exilatului se adânceşte şi va deveni cronică.
Romanul pe care veţi începe acum să‑l citiţi cu încântare (şi din a cărui intrigă nu am dezvăluit nimic, pentru a nu intra în categoria antipatică a aşa‑numiţilor spoilers) a fost literalmente muncit de un prozator deja versat şi el însuşi sofisticat, care a reuşit aici ceva ce numai literatura veritabilă poate obţine: să facă dintr‑o dramă omenească, a unui personaj ilustru, un prilej şi un parcurs al delectării noastre estetice.
Prefaţa romanului Clepsidra lui Ovidiu de Mirel Taloş, în curs de apariţie la Editura RAO
■ Critic şi istoric literar, profesor
Daniel Cristea‑Enache
