Andrei Marga: „Convorbirile ultime” ale lui Benedict al XVI-lea
Acest traseu a debutat imediat după al doilea război mondial, într-o Germanie prăbuşită. Nazismul denunţase creştinismul, căci „era catolic şi de origine evreiască”, şi voia să-l înlocuiască cu „mitul germanităţii”, dar o nouă generaţie, din care Joseph Ratzinger făcea parte, îşi asuma să găsească viitorul în cadrul Bisericii.
Cel mai influent teolog din anii şaizeci încoace şi primul papă emerit din istorie, Benedict al XVI-lea, a publicat un nou volum, sub titlul Letzte Gespräche. Mit Peter Seewald (Droemer – Knaur, Munchen, 2016, 286 p.). Deja titlul este tulburător, fiind trei accepţiuni la dispoziţie. Poate fi ultimul volum din seria de convorbiri ample şi sistematice ( Salz der Erde, 1996; Gott und die Welt, 2000; Licht der Welt,
2010) pe care Joseph Ratzinger le-a realizat cu ilustrul jurnalist. Poate fi vorba, la fel de plauzibil, de ultima, cronologic vorbind, din seria de convorbiri ale celebrului teolog. Dar poate fi vorba, ca a treia variantă, de convorbirile ultime pe care le realizează pe Pământ o personalitate care a marcat Biserica, teologia, filosofia şi gândirea publică a timpului său. Avem de a face cu personalitatea care a fost, cum spunea papa Francisc, „mintea teologică” a lungului pontificat al lui Ioan Paul al II-lea şi cel mai teolog dintre papi.
În orice accepţiune, volumul Convorbiri ultime este edificator cu privire la vederile suveranului pontif al anilor 2005-2013, mai ales că Peter Seewald a urmărit, prin întrebări, să-şi completeze datele în vederea biografiei exhaustive a lui Benedict al XVI-lea. Având în vedere ponderea neobişnuită a interlocutorului, interviul este, cu siguranţă, un eveniment istoric. În volum se luminează multe aspecte ale biografiei lui Joseph Ratzinger şi desigur ale celor opt ani de pontificat încheiat, în premieră istorică, printr-o retragere neaşteptată.
Interviul luat în mănăstirea Mater Ecclesiae din Grădina Vaticanului, în care s-a retras fostul papă, începe, de altfel, cu o scurtă trecere în revistă a noii vieţi a lui Benedict al XVI-lea. Papa emerit spune că demisia l-a făcut „liber, pentru ca, smerit, să păşesc cu Dumnezeu zilnic, să trăiesc între prieteni şi să fiu vizitat de prieteni”. Mărturisirea sa este că nu puterea asupra celorlalţi, pe care o dă scaunul papal, a fost sentimentul său. Dimpotrivă, „am resimţit «puterea» nu ca şi cum eu aş fi mai tare, ci totdeauna ca răspundere, ca ceva greu şi care te copleşeşte. Ca ceva care te obligă să te întrebi în fiecare zi: sunt eu pe măsură?”. Iar atunci când la această întrebare răspunsul său a fost negativ, a intervenit, onest, retragerea. O altă mărturisire, că „pentru mine partea politică a oficiului a fost cea mai solicitantă”, spune, de fapt, totul.
De altfel, fostul suveran pontif a infirmat mereu, prin ceea ce a făcut, supoziţia hazardată că ar fi fost condus de vreo voinţă de putere. Joseph Ratzinger a ezitat să treacă de la profesură la arhiepiscopia de München-Freissing. Abia dispoziţia expresă a lui Paul al VI-lea l-a trecut din universitate în cariera eclezială. Fiind cardinal, a declinat prima propunere a papei Ioan Paul al II-lea de a se muta la Roma ca prefect al educaţiei, motivînd că misiunea sa în capitala Bavariei nu s-a încheiat. Devenit prefect al Congregaţiei Doctrinei (Sanctum Officium), cardinalul Joseph Ratzinger i-a prezentat papei Ioan Paul al II-lea de trei ori cererea de eliberare din funcţie (p.203), spre a lucra la desăvârşirea operei teologice. Apoi s-a rugat lui Dumnezeu să nu-i pună pe umeri pontificatul şi a sperat zadarnic ca în conclavul din aprilie 2005 altcineva, mai tânăr, să preia scaunul pontifical, încât să revină la Regensburg, unde îşi cumpărase o casă pentru a lucra nestingherit şi îşi transferase deja o parte a bibliotecii personale.
Benedict al XVI-lea spune acum, în Convorbiri ultime, că se bucură că are „libertate interioară” destulă pentru a fi permanent în legătură cu „ceea ce este divin şi spiritual”, dar şi cu lumea din jur. Rugăciunea vestită a lui Franz Xaver – „te iubesc, Doamne, nu pentru că mă poţi trimite în iad sau în ceruri, ci pentru că tu eşti tu” – omiliile duminicale pentru mănăstirea de lângă basilica San Pietro, în care este însoţit de doi secretari şi de patru călugăriţe, şi însemnările pentru istorie dau conţinut vieţii sale actuale.
Nu se putea ocoli întrebarea privind raţiunile retragerii papei Benedict al XVI-lea – prima demisie a unui papă în ultima o mie de ani, a doua în istoria papalităţii. Întrebarea era de neocolit din cel puţin două motive.
Pe de o parte, se ştie de mult (în mod exact din secolul al XVI-lea, de la cardinalul Reginald Pole) că cine îşi asumă scaunul Sfântului Petru trebuie să fie gata să fie martir, oricând. În faţa acestui argument, Benedict al XVI-lea a reiterat ceea ce spusese ca profesor de teologie când a apărat primatul pontifical: papa trebuie să fie gata de martiriul fiinţei proprii.
Într-adevăr răspunderea pontifului, spune Benedict al XVI-lea, în Convorbiri ultime, este extraordinară „în sensul că suferinţa lumii şi problemele ei sunt ale sale…. Dacă un papă ar primi doar aplauze, ar trebui să se întrebe dacă nu cumva a făcut ceva ce nu este corect” (p.44). Dar de aici nu rezultă că trebuie repetat ceea ce au făcut unii antecesori, care au rămas pe scaunul petrin vizibil marcaţi de suferinţă fizică şi practic puşi în imposibilitate de a-şi exercita plenar misiunea. Benedict al XVI-lea nu a dorit să repete asemenea situaţie continuând pontificatul în pofida stării de sănătate. Argumentul său este că „însărcinarea din partea lui Petru” nu se poate satisface în orice condiţii de putere fizică a omului. „Papa nu este supraom”. Într-adevăr, „episcopul este purtătorul unei misiuni sacramentale”, dar oficiul papal este o funcţie. „Dacă se retrage, papa rămâne într-un sens lăuntric în răspunderea pe care a preluat-o, dar nu în funcţie. În această privinţă se va înţelege încet că oficiul papal nu a pierdut din grandoarea sa, chiar în situaţia în care caracterul omenesc al ocupării funcţiei intră mai clar în relief” (p.48). Benedict al XVI-lea spune că a demisionat deoarece simţea că puterile fizice nu îi mai sunt de ajuns pentru a fi la înălţimea misiunii, cu tot ceea ce aceasta implică.
Pe de altă parte, s-a speculat îndelung în legătură cu faptul că unul dintre cameriştii papei a făcut publice documente confidenţiale, încât papa ar fi fost constrâns la demisie. Benedict al XVI-lea dezminte energic, în Convorbirile ultime, această speculaţie. Nu numai că nu era nimic ameninţător pentru pontif în dezvăluirea respectivă, nu numai că l-a iertat pe camerist, dar decizia de retragere din funcţie era deja în preocupările sale. „Desigur, nu trebuie nimeni să se încline în faţa imperativelor formulate de cineva. De aceea am accentuat în cuvântul meu (de retragere NM) că o fac în mod liber. Nu-ţi permiţi să pleci când cineva ţi-o cere. Nu-ţi permiţi să cedezi presiunilor. Îţi permiţi să pleci numai când nimeni nu ţi-o cere. Nimeni nu mi-a cerut să o fac. Nimeni”. Benedict al XVI-lea s-a retras din funcţie din considerente de sănătate fizică, în deplină libertate, sub imperiul considerentelor amintite.
Mai rămâne astfel valabilă legătura cu crucea, pe care orice creştin are a o purta cu sine? „Nu m-am distanţat de cruce (ich gehe nicht weg vom Kreuz)”, spune Benedict al XVI-lea. Ne amintim că atunci când cardinalul Joseph Ratzinger i-a cerut la un moment dat papei Ioan Paul al II-lea să-l elibereze din funcţia de prefect la Sanctum Officium, papa i-a răspuns: nici pe Isus nu l-a coborât nimeni de pe cruce în această lume, astfel că mergem mai departe! Acum Benedict al XVI-lea explică faptul că prin retragerea din pontificat nu s-a dat jos de pe cruce pentru a-i fi mai „comod”. „Nu a fost o fugă lăuntrică în faţa pretenţiei credinţei, ce conduce oamenii înspre cruce. Ci numai un alt fel de a rămâne legat de Domnul suferind, în liniştea credinţei, în măreţia şi intensitatea rugăciunii pentru întreaga Biserică. Pasul făcut de mine nu este fugă, ci mai curând alt fel de a rămâne credincios serviciului meu”. De aceea, despărţirea papei Benedict al XVI-lea de Palatul Pontifical s-a şi făcut nu prin vreo festivitate, care ar ţine de lumea dată şi este semn al acesteia (Verweltlichung), ci printr-o liturghie şi întâlnirea cu credincioşii în piaţa Sfântul Petru. Infinit mai importantă decât orice festivitate, spune el, este bucuria şi reflecţia împreună cu ceilalţi.
Relaţia papei emerit Benedict al XVI-lea cu succesorul său este, desigur, un punct de interes major. Preţuirea în termeni înalţi este reciprocă şi caracteristică. Papa Francisc a vrut să-i telefoneze imediat după alegerea în conclavul cardinalilor din 2013 şi a mărturisit că s-a rugat de îndată pentru înaintaşul său. Înainte de a da cunoscutul şi crucialul interviu al începutului de pontificat, în revista „Civilta Cattolica”, papa Francisc i-a adresat câteva întrebări predecesorului. Opinia sa despre Benedict al XVI-lea o exprimă concentrat formula „un mare papă (ein grosser Papst)”: un papă „mare fiind vorba de forţa şi capacitatea de penetrare a inteligenţei sale, mare fiind vorba de contribuţia sa importantă la teologie, mare fiind vorba de iubirea sa pentru Biserică şi pentru oameni, mare fiind vorba de virtutea şi religiozitatea sa”. Odată papa Francisc a spus şi mai mult, anume că Joseph Ratzinger a fost cea mai mare personalitate teologică dintre papi.
Benedict al XVI-lea mărturiseşte în Convorbirile ultime că nu a intervenit în nici un fel în alegerea succesorului şi că a fost o surpriză alegerea cardinalului Jorge Bergolio ca pontif. El explică alegerea cardinalului de Buenos Aires şi prin faptul că „în Europa credinţa slăbeşte”, iar continentul nostru „nu mai este centrul de la sine înţeles al Bisericii”, în vreme ce America de Sus este „cel mai mare continent catolic”. Benedict al XVI-lea admiră la papa Francisc din prima clipă felul de „a vorbi cu Dumnezeu” şi „adresarea directă către oameni (die direkte Zuwendung zu den Menschen)”. El a lăudat faptul că „Francisc este un om al reformei practice” (p.221) a Bisericii.
În joc, inclusiv în relaţia dintre papi, mai ales după Conciliul Vatican II, convocat de Ioan al XXIII-lea şi încheiat sub Paul al VI-lea, este, cum se ştie, modernizarea Bisericii, mult discutatul aggiornamento, cum s-a spus atunci. În Convorbirile ultime Benedict al XVI-lea afirmă foarte clar coordonatele viziunii sale pe acest plan. El spune că „trebuie făcut ceea ce astăzi este posibil de făcut” în materie de „schimbări” şi adaugă: „importantă este păstrarea credinţei, în ziua de astăzi. În aceasta văd sarcina centrală. Toate celelalte sunt chestiuni administrative, care nu se impuneau rezolvate în timpul meu” (p.250). Chestiunea hotărâtoare este cu totul alta: „Important este în fapt ca noi să propovăduim credinţa nu doar în forme veritabile şi bune, ci şi să o înţelegem în mod nou pentru prezent şi să învăţăm să o exprimăm în mod nou – şi astfel să se constituie şi un nou stil de viaţă”.
Se dovedeşte încă o dată cât de eronată este confundarea lui Joseph Ratzinger cu un teolog retractil la modernizare. În definitiv, el este autorul mereu răscolitoarei Introduceri în creştinism (1969) şi unul dintre actorii de prim plan ai mişcării care a înnoit creştinismul după 1960.
Convingerea adâncă a lui Benedict al XVI-lea este că în cultura actuală „decreştinarea înaintează’, iar „forma creştină fundamentală nu mai este determinantă” pentru modernitate, după ce modernizarea a avut origini religioase. „Astăzi trăim într-o cultură pozitivistă şi agnostică, care se arată mereu mai intolerantă faţă de creştinism. Societatea occidentală, în orice caz în Europa, nu va fi astfel, în mod simplu, o societate creştină. Cu atât mai mult credincioşii vor trebui să se străduiască să formeze şi să ducă mai departe conştiinţa valorilor şi conştiinţa vieţii. Importantă devine credinţa mai hotărâtă a fiecărei comunităţi şi a bisericilor locale”. Situaţia actuală face, în orice caz, ca pentru creştini „răspunderea să devină mai mare”. În ceea ce a spus Curiei Romane la despărţire – „credinţa nu este altceva decât atingerea mâinii lui Dumnezeu în noaptea lumii şi astfel – în linişte – ascultarea Cuvântului, sesizarea Iubirii” – este cuprinsă de fapt concepţia lui Benedict al XVI-lea pe acest plan.
Convorbirile ultime lămuresc mai departe rolul avut de tânărul profesor de teologie din Bonn în formularea rezoluţiilor deschizătoare de epocă ale istoricului Conciliu Vatican II. Joseph Ratzinger a fost însoţitorul ales de cardinalul Frings (a cărui vedere slăbise dramatic), care a condus acţiunea de înnoire dinăuntrul Bisericii catolice, într-o dispută cu apărătorii statu quo-ului, conduşi de cardinalul Ottaviani. Relativ tânăr, Joseph Ratzinger a fost numit expert teolog (peritus) al Conciliului Vatican II (în 1962). El a şi publicat în contextul Conciliului patru cărţi de comentarii şi reacţii la punctele de vedere exprimate de conciliari. Acum, în Convorbiri ultime, se dezvăluie până la capăt faptul că vestitul cardinal de Köln a prezentat papei Ioan al XXIII-lea, la cererea acestuia, un proiect de abordare teologică pentru Conciliul ce se convoca, iar papa a fost entuziasmat şi a declarat că nu se putea exprima mai bine proiectul său. Cardinalul Frings i-a mărturisit imediat papei cine este autorul (p.144 şi urm.) de facto al textului şi a comunicat discuţia însuşi acestuia, profesorului Joseph Ratzinger, şi celor din anturaj.
Oricum, ca peritus, Joseph Ratzinger a cooperat, cum mărturiseşte, cu francezii Congar şi de Lubac, cu Karl Rahner (extrordinar pregătit în scolastică!), cu von Balthasar, dintre cei mai notorii teologi conciliari, cu cardinalul Montini (viitorul papă Paul al VI-lea) pentru a concepe în detalii proiectul lansat de Ioan al XXIII-lea. Se lămureşte totodată, în Convorbiri ultime, faptul, exploatat în orice direcţie ulterior, că Hans Küng, celălalt teolog de mare notorietate astăzi, a influenţat elaborarea documentelor în calitate de consilier al cardinalului de Viena, König, dar nu a participat la redactarea documentelor Vatican II (p.160). În ceea ce priveşte anularea vestitei missio canonica, care antrena revocarea din rolul de profesor de teologie catolică, în cazul lui Hans Küng, fostul său coleg la universitatea din Tübingen, Joseph Ratzinger reafirmă, în Convorbirile ultime, că nu a avut tangenţă cu decizia, aceasta fiind luată direct de papa Ioan Paul al II-lea.
Este limpede că în urma acestor precizări se vor extinde cercetările de arhivă – de natura celor pe care de câţiva ani le realizează „Institutul Benedict al XVI-lea” din Regensburg – pentru a stabili cu exactitate rolul şi contribuţia conceptuală a teologului de atunci, venit de la Bonn, la redactarea rezoluţiilor Vatican II. După toate indiciile existente, Joseph Ratzinger a contribuit substanţial, cu erudiţia şi concepţia sa, foarte probabil cel mai mult dintre teologii conciliari, la redactarea documentelor şi la schimbarea teologiei şi viziunilor din lume.
Aceleaşi Convorbiri ultime ne permit să surprindem mai exact traiectul formării unei personalităţi care, din familia unui jandarm din provincia bavareză, s-a ridicat printre vârfurile dătătoare de direcţie în cultura mondială. Ioan al XXIII-lea fusese primul copil de ţăran care a devenit suveran pontif. Ioan Paul al II-lea primul neitalian. Benedict al XVI-lea nu numai că urcă pe scaunul pontifical venind dintr-o familie modestă, dar urcă pe acest scaun ca unul dintre teologii determinanţi ai epocii. Traseul formării sale teologice este luminat sub multe aspecte cu noile interviuri luate de Peter Seewald.
Acest traseu a debutat imediat după al doilea război mondial, într-o Germanie prăbuşită. Nazismul denunţase creştinismul, căci „era catolic şi de origine evreiască”, şi voia să-l înlocuiască cu „mitul germanităţii”, dar o nouă generaţie, din care Joseph Ratzinger făcea parte, îşi asuma să găsească viitorul în cadrul Bisericii. Profesorii care i-au marcat traseul au fost Söhngen, Schmaus, Pascher – cunoscuţi în epocă pentru căutări neconvenţionale. Trei întrebări, aminteşte Benedict al XVI-lea, îşi punea generaţia sa: „Unde suntem astăzi? Cum va evolua Biserica? Cum va evolua societatea?” (p.96). Ele au fost fundalul interogaţiilor concrete de viaţă ale acelor ani şi ale anilor ce au urmat. „Voiam să înnoim teologia din fundament şi, cu aceasta, să dăm o nouă şi viguroasă formă Bisericii” prin „depăşirea strâmtei şi cumva kitchoasei cuvioşenii şi suprasentimentalităţi”. În fapt, „voiam o nouă fază a cuvioşeniei (Frommigkeit), ce ia formă tocmai din liturgie şi prozaismul şi măreţia ei, care revine la ceea ce este originar – dar chiar prin aceasta era nouă şi modernă”.
Henri de Lubac arătase (Catolicisme: les aspects sociaux du dogme, Paris, 1938) că trebuie ieşit din înţelegerea „îngustată, individualistă şi moralizatoare, a credinţei” spre „considerarea iubirii aproapelui ca ceva important şi asumarea credinţei ca întreg”, iar noii teologi l-au urmat. „Eu voiam – scrie Benedict al XVI-lea – să ies din tomismul clasic, iar Augustin mi-a fost un ajutor şi o călăuză. În acest fel am intrat, de asemenea, într-o convorbire vie cu noile filosofii. Cu siguranţă, existenţialist nu am fost niciodată”. A găsit mereu la Augustin un stimulent pentru a gândi lumea trăită a vieţii, în vreme ce Toma oferă „cărţi de şcoală”, oarecum „impersonale” (p.102). Frecventarea asiduă a teatrului (Paul Claudel, Zuckmayer etc.), a operei lirice (Poulenc, Mozart mai ales) şi a muzeelor (Rembrandt şi olandezii, mai cu seamă) la München l-au făcut să se apropie de cultura largă. Romano Guardini (p.107), Martin Buber – cu relaţia eu-tu şi reflecţiile asupra iudaismului, Blaise Pascal – cu reflecţia asupra relaţiei dintre Dumnezeul credinţei şi Dumnezeul filosofilor, i-au alimentat interogaţiile. „Eram crescuţi, desigur, într-o filosofie modernă. Anumiţi porofesori ne-au adus în atenţie ceea ce este nou şi ne-au deschis noul. Acest ton l-am preluat în interiorul meu şi am încercat să-l duc mai departe, după posibilităţi”.
Epoca formării lui Joseph Ratzinger şi de mai târziu a fost una de efervescenţă teologică, pe care acesta o recunoaşte. Şcolile teologice au fost termeinice, dotate cu profesori „calificaţi”. Se trăia însă o situaţie aparte. „Era conştiinţa că noi trăim într-un timp în care avem ceva de spus”. Benedict al XVI-lea pune această conştiinţă şi în seama politicii reconstrucţiei Germaniei.
El aminteşte, în Convorbirile ultime, că în confruntarea dintre Adenauer, care apăra „prioritatea libertăţii”, şi Schumacher, care apăra „prioritatea unităţii”, a fost un avantaj că s-a părăsit ideea statului ce venea de la Bismarck şi s-a îmbrăţişat soluţia lui Adenauer – „unitatea se poate realiza numai în libertate”, prin care Germania a fost legată de Occident. „Aveam sentimentul că Germania ca stat german trebuie construită din nou după eşuarea ideii bismarckiene, că astfel noi, de asemenea, ne aflăm în această privinţă la un nou început. De aceasta ţine împrejurarea că aici creştinismul a avut un rol de susţinere”. Chiar dacă personal nu a intrat în politică, Benedict al XVI-lea spune că a manifestat totdeauna un „mare interes” pentru politică şi filosofia ce o alimenta. „Eu sunt ca şi înainte un convins adenauerian – spune în Convorbirile ultime. Faptul că trăim într-o pace lungă îl datorăm mai departe lui Adenauer. Căci prioritatea unităţii ar fi însemnat că la un moment dat s-ar fi produs, poate, un război”. Se observă din nou că Benedict al XVI-lea este nu numai teologul ce şi-a asumat cu deplină cunoaştere a teologiei înnoirea acesteia, dar şi o conştiinţă trează a nevoilor ţării sale într-o epocă de reconstrucţie din temelii.
■ Fragment din vol. Absolutul astăzi.
Teologia şi filosofia lui Joseph Ratzinger,
în curs de apariţie
