Trăieşte în posibil (ar fi spus Noica), coboară în trecut, reconstituie migălos atmosfera unui târg de odinioară (Bacăul, evident), suportă provincia ingrată, lacomă de a culege zvonistica, răutăţile
Dacă putem vorbi despre „o spectaculoasă reabilitare” a lui Bacovia, devenit un mare reper canonic, cum susţinea Ion Pop (v. Bacovieni, desigur…, în Ateneu, nr. 8/2001), numele lui Constantin Călin, cel care, cu plăcerile acribiei, rătăceşte de o viaţă în Ţara Bacovia, trebuie aşezat la loc de cinste. Ins curios, scormonitor de arhive, iubind nuanţele, amator (autor) de „zigzaguri”, aparent distant, chiar morocănos, devotatul exeget consemnează şi problematizează „în jurul lui Bacovia” cu o răbdare benedictină, propunând accente, filiaţii, corective; trăindu-l, de fapt, pe Bacovia. Cu program cazon, afişând „o
sobrietate ţepoasă”, zicea amicul Constantin Trandafir, elegant în maliţie, moralizator, grav, el pare un autor „leneş”, demodat. Trudnic este, însă, negreşit, „trezind” unele texte şi scoţându-l pe derutantul Bacovia de sub lespedea unor etichete/ sentinţe abuzive, inadecvate. Un „arheolog”, putem zice, cercetând fenomenul Bacovia „cu ajutorul lupei” (cf. Gheorghe Grigurcu), având cultul documentului. Legându-şi definitiv numele de cazul Bacovia, temeinicul exeget băcăuan, un bucovinean fără „mistica Bucovinei” (cum, spăşit, recunoaşte), trăgându-se din Udeşti, ne propune şi preţioase „însemnări diaristice”. Sunt notaţii „la cald”, purtând „sigiliul zilei”, fără cosmetizări ulterioare, confirmând gustul său pentru fragment, figurină etc. şi indiscutabilul har de moralist/ portretist, încondeind – ca fin observator – fauna politică şi cultural-administrativă a urbei, îndeosebi. „Preţăluitor” de cuvinte, repugnându-i prisosul de vorbe, autorul aduna în Provinciale (1975-1989), de pildă, însemnări laconice despre acei ani „defuncţi”, recuperând atmosfera terifiantă, bruiajul ideologic, tipologia activistului (devenit „arendaş de partid”) şi, nu în ultimul rând, figurile „ateneenilor” băcăuani, apăsând asupra divorţului (frecvent întâlnit) dintre inteligenţă şi caracter. Cum anii postdecembrişti i-au „ruşinat aşteptările”, cum speranţele curate s-au volatilizat, refugiat în bibliotecă, el contemplă detaşat, cu o seninătate melancolică, acei ani, aducând la lumină impresiile clipei. Adică „zoaiele actualităţii”. Ştie că astfel de însemnări, denunţând spiritul provincial, vor trebui „apărate”; dar mai ştie că provincialismul e anulat de/ prin cultură. Sunt puţini scriitorii cu care, sufleteşte, Constantin Călin „se potriveşte”, iubind acel „superb sedentarism interior” (caracterul, adică); iar ceilalţi, ipochimeni zgomotoşi şi agresivi, vor reacţiona. De unde tonul amar, deceptiv, al unui ins scrupulos („peste marginile admise”, nota Theodor Codreanu), care se încăpăţânează să rămână un observator (pertinent, ponderat), nicidecum un actor implicat pasional.
Dar, înainte de toate, Constantin Călin (profesor, critic, gazetar) este un infatigabil cercetător. Ştie că un articol e o fereastră şi aglutinând note, adunând fişe, ramificându-şi investigaţiile livrează ritmic tomuri groase, gospodăreşte stivuite, scotocind arhivele, pescuind detaliul revelator, răsfoind colecţii de ziare şi reviste cu un vizibil deliciu acribios. Lucrează aici, credem, chiar „lecţia” lui Bacovia. Poet fundamental, Bacovia impune, reamintim, şi prin economismul mijloacelor. El manevrează un fond lexical restrâns, dezvoltând clase sinonimice. Universul său inventariază o listă minimală de obiecte, cu valoare obsesivă; din funcţionarea fixaţiilor, a motivelor „metabolizate”, poetul scoate efecte remarcabile, stăpânind cu virtuozitate un registru limitat.
Deplângând „birjărirea” limbii, Constantin Călin invocă în Zigzagurile sale, mereu delicioase, de rază culturală (culese în Acolada), o lecţie uitată, cea a „economiei de limbaj” (cazul Bibliei); şi cheamă în sprijin spusele Apostolului Pavel, repudiind cuvintele „putrede”, dorind doar ceea ce „e bun pentru întremătură”. Or, epoca noastră, în deculturalizare freatică, confiscată de verbiaj şi literatură hormonală, sedusă de ideologia divertismentului, oferă cotidian năvala cuvintelor „putrede”. Din nou, insidiosul Bacovia poate fi convocat la apel. Devot al lui Bacovia, devenit „subiect perpetuu”, el practică – ca arheolog literar – exerciţii de fidelitate în Ţara Bacovia. Şi nu vrea să treacă o zi fără să citească/ să scrie din/ despre Bacovia; altminteri, ziua cu pricina, aflăm, va fi dies perdida. O seriozitate greu de aflat la meridianul nostru, caz rar, s-a spus, de „şerbie literară”. Iar Constantin Călin recunoaşte cu mândrie: „aservindu-mă, Bacovia mă evidenţiază”. Să reamintim apoi că interesat, deopotrivă, de operă şi epocă, întocmind un voluminos şi „mozaicat” Dosar, vidând bibliografia, cu un Bacovia „livrat” en detail, Constantin Călin ne anunţa că, poetic şi biografic, putem vorbi de doi Bacovia. Dar „al doilea Bacovia”, regenerat, echilibrat, devine un „pensionar al propriului talent” (v. Dosarul Bacovia, II, Ed. Agora, Bacău, 2004, p. 243). În amurgul vieţii, poetul „se contractă”, se afundă în tăcere, culege „derizorii ecouri”. Schimbarea de regim i-a priit, totuşi, intrarea în „zodia nouă” oferindu-i satisfacţia de a fi fost sărbătorit în „castelul nababilor” (decembrie 1956, la împlinirea celor 75 de ani), sfidând şirul de umilinţe. Marginalizat, onorat, răsplătit (pentru a fi poetizat „munca eroică proletară”, bănuia poetul), Bacovia – precizează Constantin Călin – făcea atunci figură de exponat, perceput muzeal. Ulterior, redescoperit ca „uimitor existenţialist”, făcând din existenţă o experienţă scripturală, Bacovia a impus bacovianismul ca modus vivendi. Dar tot Bacovia se lamenta, în 1929, că „n-a prea avut noroc”. Putem invoca „blestemul nepopularităţii” (cf. N. Davidescu) al unui poète maudit, „teama de existenţă”, situaţia de marginal, „munca de visător” etc. Altfel spus, un deficit existenţial, livrat, însă, sub un titlu norocos (Plumb, individualizând o carieră) şi beneficiind de serviciile unui exeget scrupulos, explorând opera fostului George Andone Vasiliu, metamorfozat, devenit – pentru totdeauna – Bacovia. Pot fi pensate, aşadar, similitudini. Printre atâţia belferi guralivi, navigând prin „spuma de zvonuri”, Constantin Călin, mereu ponderat şi temeinic, mobil, divagând inteligent, erudit, câteodată „şuetist”, făcând „comerţ cu idei şi impresii”, îndeamnă la austeritate. Adnotările sale aparţin unui ins dezamăgit, moralizator, persiflant. Au un ton sfătos şi îşi dezvăluie, uneori, fiorul liric, demonstrând mâna prozatorului (care, regretabil, se ignoră). Omul, trecut prin funcţii administrative, ţinut apoi în „bucătăria” revistei, acuză neputinţa de a fi „caloric” (cum i-ar fi cerut Radu Cârneci). Este, spuneam, scrupulos, „tabietliu”, meteosensibil; trăieşte cu teama de excese, vrea un trai sobru, liniştit, în limitele decenţei. Rămâne o fire dificilă, analitică, cu oscilaţii umorale, uneori „trist ca o monadă”. Aplicat, sincer, afabil, imparţial, rigid, se dovedeşte un intelectual ineficient. În consecinţă, într-o casă devenită „depozit de cărţi” suportă „aria reproşurilor” (lesne de bănuit!). Ca farmacist „ratat” se refugiază în lecturi; altminteri, zilele ar curge „fără rost”. Scrie greu, lenos, acuză uzura, sufletul „divizat”, caută motive de amânare. Paginile „coapte” se nasc căznit, la „flacăra micului (meu) talent”, zice (răsfăţându-se). În toate caută măsura. Ştie că „pentru fiecare lucru există o măsură”. Şi aflând gustul vieţii îşi impune, ca o a 11-a poruncă, tocmai cucerirea măsurii. Ar vrea, într-o Românie isterizată, polarizată, defazată etc., să domine norma stăpânirii de sine. Cultivat, deferent, distant, interesat de problemele breslei, ciocnindu-se de inşi agitaţi, veleitari, pasionali, polemici, megalomani, râvnind vizibilitatea etc., pledează pentru reeducarea prin lectură. Cu ce şanse?, ne întrebăm; după anii „rezistenţei prin cultură” (şi ea aproximativă, în contextul terorismului ideologic), azi – observaţia e la îndemână – ne confruntăm, vai, cu „rezistenţa la cultură”. Încât colecţia sa de efemeride, închipuind un fragmentarium (de citit cu evident profit intelectual), elogiază, previzibil, stăpânirea de sine, „eroismul” profesorului Ciopraga, de pildă, cadenţele lente (priincioase), refuzul exhibării în vitrină. Constantin Călin are, din acest punct de vedere, o bună relaţie cu timpul; pedant, milităros, iubind rigoarea într-o epocă vitezistă zăboveşte grijuliu, confruntând şi corectând manuscrisele. Trăieşte în posibil (ar fi spus Noica), coboară în trecut, reconstituie migălos atmosfera unui târg de odinioară (Bacăul, evident), suportă provincia ingrată, lacomă de a culege zvonistica, răutăţile. Acest localism bârfitor reverberează, îl afectează, negreşit, dar Constantin Călin rămâne, spunea memorabil C. Stănescu, un aristocrat provincial. Un martor direct şi, deopotrivă, un raisonneur, un moralist interesat de „latura umană”, cercetând un bogat material „ofertat”, îmbibat cu vanităţi, foiala „lăcustelor literare”, denunţând hibele intelectualilor, plutind în „sosul epocii” (cf. G. Bălăiţă).
Om cu o singură faţă, Constantin Călin depune mărturie. Cert, depoziţiile sale, developând climatul de la „hanul” Ateneului, „piaţa de vorbe”, relaţiile (degradate) cu G. (un „satrap”, un „balon”), refuzând a se îmbarca în „căruţa” lui ş.a., au deranjat. Dar Constantin Călin, o vreme redactor-şef acolo, „a făcut autori” (ca re-writer), a avut necazuri cu dosarul (fiind „nepot de american”), a suportat umilinţe (de la teroarea reducerilor de personal la deplasări inutile, cronofage, pe placul chefliilor oportunişti). A rămas, însă, om de bibliotecă, om „vechi”, informat, deplângând mistica obiectelor, tabloidizarea, fără relaţii cu high-life-ul. Un sedentar, aşadar, refuzând răsfoiala, blogăreala, „presa de futilităţi”, „spuma imundă”, derizoriul ca stil de viaţă. Un ins liber, curios, de o „curiozitate multiplă”, luând notiţe, iubind nuanţele, risipind observaţii, reflecţii, nedumeriri. Făcând, cu ochi de moralist intratabil, ca „vieţist”, şi lectura vieţii. Şi lansând propuneri. Dăm doar un exemplu: constatând că Eminescu („vast, complex, divers”, scria în Gustul vieţii) este „un cult în părăsire” va cere „reevanghelizarea literaturii”, cu obligativitatea de a citi, zilnic, câte un poem eminescian. Experiment benefic şi, bineînţeles, ignorat de teleintelectualii zilelor noastre, într-o epocă pragmatică, „evanghelizând” banul.
