Ca în poezia medievală, poeta urcă scara sensului literal-alegoric-moral-anagogic, ipostaziindu-se ca mediu de revelare a divinului (Schimbarea la faţă), ca instrument redemptiv al divinităţii (de care e nevoie când totul e putred în lume, cum spune Hamlet), ca personaj al unui univers magic cu coincidenţe şi cifre simbolice
Pierdut la orizont în Munţii Vrancei, aureolat de apropierea unor ţinuturi edenice imortalizate în „Pseudokinegheticos” şi „România Pitorească”, satul casei mele de vacanţă îmi aminteşte din când în când că este traversat de o apă al cărei nume, Peceneaga, îşi are sorgintea în istoria ceva mai întunecată a barbarilor migratori. Greu de crezut, dar s-a întâmplat în acest secol şi într-o ţară europeană ca un sătean să-şi uite vaca priponită pe o pajişte, care a murit de foame şi sete, şi a fost lăsată să putrezească în soarele dogoritor al verii tocmai încheiate, fără ca nimeni să se gândească să meargă s-o îngroape. 
Proprietarul a lucrat cândva în Bucureşti, la Casa Poporului, dar schimbarea de regim şi politici l-a întors la obârşie. Cazul nu este singular, apatia, lipsa de iniţiativă, de proiect, refuzul de a munci (din experienţa călătoriilor în străinătate, nu mai cunosc ţară cu imense suprafaţe nelucrate, ci doar cu eforturi disperate de a inventa surogate de sol pentru culturi) fiind semnele eşecului politicii comuniste de urbanizare. Populaţiei rurale dezrădăcinate i s-au oferit confortul traiului la bloc, acces la coafor şi frizerie, siguranţa unui venit lunar, dar nu i s-au dezvoltat nevoi şi satisfacţii ale traiului civilizat, nu i-a fost creat un suflet. În absenţa lustrului superficial al civilizaţiei, au revenit la primitivism. La sfârşitul ultimei vizite, mi-a fost dat să mai întâlnesc un exemplar neanderthalic. Un ins cu faţa întunecată asemeni cugetului (cuvânt folosit aici abuziv) a stârnit înspre roţile maşinii noastre doi amărâţi de căţeluşi aurii, grozav de speriaţi. I-am depăşit la distanţă de centimetri, evitând o traumă care m-ar fi urmărit tot restul vieţii. Nu, cartea de poezie pe care aveam privilegiul să o citesc în manuscris la revenirea în Bucureşti nu putea face nimic pentru cei doi săteni. Dar nici ca să scap cât mai grabnic de amintirea lor nu aveam leac mai bun…
Subintitulată Cartea iluminărilor mele. Roman în versuri, cea mai recentă carte în manuscris a Aurei Christi, Geniul inimii, trimite dintru început la Iluminările lui Rimbaud, o altă carte a acestuia, Une saison en enfer, fiind evocată de Cartea Întâi: Povestea subteranei. Există aici, ca şi la poetul francez, confruntarea cu o criză existenţială, tonul naiv-confesional şi peisajele feerice alături de sarcasmul stârnit de o civilizaţie cinică, vidată de valori. Marea realizare a poetei în noua sa ipostază intertextuală e însă suprapunerea universului poetic al lui Rimbaud peste un corelativ estic: subteranele conştiinţei explorate de geniul lui Dostoievski, procesul intentat conştiinţei lui Raskolnikov de maieutica reparatoare a aparent cinicului Porfiri Petrovici, dar al cărui nume aminteşte de anticul filosof menţionat ca alchimist. În centrul doctrinei alchimice stau purificarea materiei şi revelaţiei spiritului. Cartea Aurei Christi este astfel un opus alchemicum, o lepădare de trupul pe care boala îl duce în pragul nefiinţei, şi o resurecţie a poetei asemănătoare revelaţiei pietrei filosofale (lapis philosophorum). Încheiată de ziua Sfântului Ioan Botezătorul (29 august), cartea este fructul unei minţi eliberate de trup, asemeni Atenei născute din capul tatălui ei, Zeus, asemeni capodoperei stilistice a lui Oscar Wilde despre profetul desprins de trup graţie virtuozităţii lui Salome. Estetica simbolistă se mai face prezentă şi prin asociaţiile cu jurnalul lui Baudelaire, Mon coeur mis à nu, unde acesta îşi construieşte masca de dandy în opoziţie cu femeia robită de sexualitate şi nevoi trupeşti, primare, imaginarul morbid al trupului în descompunere fiind la acesta premisa revelaţiei spiritului. Aurul alchimic este sugerat de o poreclă a poetei, din adolescenţă, când performanţele şcolare îi câştigă reputaţia de „Goldy”. Aura, pseudonimul de mai târziu, adaugă un nou tuşeu portretului unei eterne adolescente, destinată iubirii platonice, neconsumate. Spre deosebire de Afrodita Pandemos, erosul plotinian sau Afroditei Urania semnifică la Plotin, magistrul lui Porfiri, tiparele eterne ale spiritului. Prin infuzia de patos slav, poeta îmblânzeşte estetismul auster şi cumva convenţional al esteticii decadente occidentale, rescriind şi arta poetică a acestora: creaţia este asociată iubirii, lui Iisus prin care a fost creat şi răscumpărat universul materiei, trupul lumii, mai curând decât unui cult abstract al artei.
Este interesant că acest topos al estetismului decadent dominat de principiul „à rebours” (contra naturii) al lui Huysmans coexistă la Aura Christi cu toposul romantic al geniului-fântână („Eul nu-i decât mască/ sau nu mai mult/ decât o fântână”). Ambele exilează trupul „la ani-lumină distanţă”, poeta părând să aspire la o poetică universală: „Acelaşi scenariu,/ în esenţă, neschimbat”.
Trupul este, de fapt, trupul de semne al poemului, deoarece soarele ce priveghează descinderea spiritului în el e „soarele apocaliptic” al unui nou pământ, ivit „între ape”, unde pluteşte Sfântul Duh al unei noi Geneze (Povestea subteranei). Această geneză artificială aminteşte însă şi de Porfiri cu a sa Peşteră a nimfelor, amestecul de mituri tinzând către un imaginar colectiv al arhetipurilor. Poeta pare dornică să-şi etaleze puterile, exersând metrul antic, imnic, într-un poem despre marea trecere („nectarul tiparului de mit, unde sub aripa lui […] veacul un timp ne-a adăpostit”), dar şi registrul ludic, jucăuş, în vreme ce continuă să vorbească despre teme grave, în stilul lui Laforgue, Prevert, Sorescu. De exemplu, poemul România e raiul aici, pe pământ… parodiază jargonul patriotard, cuvintele mari rostogolite în gol care caracterizează superficialitatea românului când e vorba de a judeca trecutul şi de a-şi răscumpăra destinul istoric ce se risipeşte astfel în starea la sine, nediferenţiată, pasivă a naturii: „În rai nu există autostrăzi. Şi România/ e raiul, e raiul aici, pe pământ. Din acest motiv, după bătălii cumplite, au venit romanii/ şi… În sfârşit, passons… Au venit turcii şi nu/ mai plecau. Au venit tătarii şi nu/ mai plecau… Ai venit tancurile sovietice/ şi nu mai plecau… Au venit ungurii/ şi nu mai plecau… Au venit barbarii,/ care au racolat – de printre fraţii noştri –/ mercenari, pardon, ‘ntelectuali aşa-zis/ publici, cum ar veni, intelectuali de curte […] / Străinii ăştia, vezi bine,/se îndrăgostesc de ţara noastră,/ care e raiul pe pământ. Şi uită să plece/ acasă. Şi-atunci… Se ridică morţii şi/martirii, se ridică sfinţii şi eroii,/ bărbaţii noştri se ridică şi-i trimit/ acasă, la ei, direct acasă… Până se ridică,/ însă, şi ţăranii noştri, sfinţii, fruntea ţării, iartă,/ iartă, iartă, cum iarba iartă talpa piciorului,/ cum apa iartă peştii, cum văzduhul/ iartă păsările, cum pământul/ iartă ploaia, şi pruncul abia născut/ îşi iartă Mama, cum… Vrei nişte goji?/ Mersi, mai târziu. Cică conţine/ interferon. În sfârşit… În sfârşit…”
Tarele sufletului naţional, degradarea stării spirituale a societăţii sunt consemnate de o minte care ar putea spune precum Caragiale: „Simt enorm şi văd monstruos”. Pastişa limbajului colocvial, inventivitatea verbală, umorul stârnit de incapacitatea vorbitorilor de a-şi sesiza ridicolul sunt un registru retoric nou în poezia Aurei Christi, pe care îl exploatează însă în alternaţă cu poemul meditativ asupra condiţiei omului şi artistului, definiţi prin contrast cu fixaţia naturalistă, specifică epocii, asupra trupului. Interogaţia porneşte uneori de la un pretext livresc – îndrăzneala Tatianei de a-i declara lui Oneghin iubirea –, afirmă apoi cu tărie principiul libertăţii faţă de convenţiile sociale încălcate de eroina lui Puşkin, îndeamnă la imitaţia firescului naturii, a limbajului florilor, numai pentru a răsturna toată demonstraţia prin întrebarea retorică din final care-l prezintă pe om alienat în natura incomprehensibilă şi îl reîntoarce în cultură: „De azi înainte ca florile voi iubi./ Da, ca florile. Dar cum iubesc florile?!” (Şi totuşi…).
Iluminarea are dublu obiect în aceste poeme: pe de o parte, ca la Rimbaud, poezia face ca lucrurile, lumea, să apară în deschisul fiinţei. Pe de alta, poeta însăşi se construieşte pe sine într-un portret iluminat din ce în ce mai intens. Confesiunea e dublată de o voce care i se adresează la persoana a doua, aparent a mamei, născând-o a doua oară în carte, şi care îi linişteşte temerile şi îndoielile cu privire la sine, prezentând-o în ipostazele purităţii, ale scrupulelor de conştiinţă extreme, ale generozităţii şi înfruntării eroice a destinului. Poemele cu Eveline, din grupajul dedicat familiei (inclusiv familia literară din jurul revistei Contemporanul şi inclusiv rottweilerul şi motanul Bagheera, într-o tapiserie totalitară a viului) excelează prin diafaneitatea dialogului cu copila de şapte ani care pune în dificultate partenera adultă de dialog, dar care reuşeşte să „pareze” întrebările incomode şi complicaţiile vieţii adulte, antrenând-o într-un zbor ascensional al imaginaţiei.
Ca în poezia medievală, poeta urcă scara sensului literal-alegoric-moral-anagogic, ipostaziindu-se ca mediu de revelare a divinului (Schimbarea la faţă), ca instrument redemptiv al divinităţii (de care e nevoie când totul e putred în lume, cum spune Hamlet), ca personaj al unui univers magic cu coincidenţe şi cifre simbolice. Geniul inimii aduce în faţa publicului o Aura Christi care a atins un înalt rafinament în structurarea şi şlefuirea universului său poetic.
