În cultură nu se intră de pe teren viran. Şi nu intră fiecare prin strunga proprie. Individualismul, societatea segmentată în conştiinţe izolate (Niklas Luhmann) nu sunt factori de civilizaţie. E probabil mai mult în stereotipul ardeleanului decât obişnuinţa lucrului făcut temeinic. E poate o filosofie de genul: Est modus in rebus. Lucrul de valoare îşi are calea lui, „numai moartea/ nu are niciuna,/ ea singură stă/ la capătul tuturor căilor.”
Între Eminescu, cel care dorea să le arate românilor viitorul sub forma ideilor europene, şi Caragiale, care se amuza pe tema Europei „cu ochii pe noi”, cel puţin românii cărora le-am fost contemporană l-au preferat întotdeauna pe cel din urmă. Mai ales după Revoluţie, când „stand-up comedy”, lansată, mai ales, de „Vacanţa Mare” s-a extins ca un pojar la toate posturile de televiziune, demonul persiflant care nu cruţă nici familiile îndoliate a redus la simplă ipoteză spiritul constructivist.
Cu adevărat păguboase sunt demolările atunci când vizează, nu persoane ci chiar imaginile, reprezentările ce servesc unui popor de naraţiuni identitare.
Un show matinal recent, de exemplu, i-a atribuit domnitorului Ştefan al Moldovei un rol cârpit din reprezentări literare: o ridiculă „Mumă”, un personaj hilar care s-a recomandat drept „Fraţii Jderi”, un citat reprodus frecvent despre domnitorul „vărsătoriu de sânge nevinovat”, alte câteva ecouri la fel de populare din Apus de Soare…
Nu ne ocupăm de subiect din perspectiva istoricului, pentru a evalua un principe care a învăţat ce e respectul un suveran asiatic şi
altul european, care a clădit Voroneţul şi care acorda titluri de proprietate dincolo de Nistru. Un eikonoklast care se războieşte cu imagini devenite obiect de cult trezeşte însă suspiciuni. Să fi avut dreptate filosoful Rădulescu-Motru atunci când le refuza românilor un suflet instituţional, atribuindu-le un interes exclusiv pentru natură?
Cărţile vieţuirii, o antologie de poeme aparţinând lui Horia Bădescu, apărută anul acesta în Col. Echinox a Editurii Eikon, se deschide cu un portret al poetului încă tributar naturii copilăriei, evoluând însă treptat către un recital de motive literare, de peisaje generice şi de citate prin care sunt acroşate câteva mari tradiţii estice şi vestice. Recuzita la care apelează e indubitabil marcată de stiluri de viaţă, valori şi coduri de comportament ce vor fi aparţinut cândva unei provincii imperiale legate de circuitul culturii occidentale: tinerii grupaţi în jurul revistei Echinox mimau, poate inconştient, pe cărturarii nomazi ai Evului Mediu târziu, antiscolastici şi proleptic umanişti, tradiţia goliardică sau hedonismul elevat al unui Omar Khayyam care l-a impus pe acesta Occidentului în perioada estetismului decadent (sfârşitul secolului al XIX-lea).
Cărţile vieţuirii, în număr de trei, sunt o antologie a poeziei lui Horia Bădescu de la debut la prăbuşirea regimului comunist, perceput ca un exerciţiu de degradare şi umilire, nu personală ci colectivă. Prinşi în Furcile caudine (titlul unuia dintre grupaje), captivi, siliţi să negocieze totul, de la un pachet de unt la viaţă, compatrioţii săi păreau înturnaţi în ere geologice: E-n toate o-ncordare de eră terţiară,/ va să ne facem păsări sau să rămânem peşti./ Ce trudnic trebuie prin noi să treacă/ un neam bizar cu glasuri omeneşti.
Poezia dizidenţei nu ia formă politică, ci existenţialist-etică. Poetul rescrie scena justificării lui Socrate în faţa soţiei sale, Xantipa: înţelepciunea care nu reuşeşte să schimbe condiţia umană e o frumoasă inutilitate. Spre deoebire de istoricul Socrate, mândru de legile Atenei, alegând să moară decât să fugă în ţinuturile barbare, avatarul lui din Scrisori socratiene întreabă retoric: Cum vreţi să mă tem de exil,/ dacă nu m-am temut să stau/ atâţia ani printre voi?/ Cum să-mi fie frică de moarte/ dacă nu m-am înspăimântat să trăiesc?
Fie dezgustul existenţial, fie o structură de tip baroc l-a determinat pe poet să compenseze sărăcia unei vieţi sociale asimilate în grad cu neantul prin renunţarea la adevăr şi valoare printr-un stil… inflaţionist. „Nestatornicia e statornicia mea”, spune un virtuoz poet baroc, care a ales la rându-i ciudata asociere dintre extrema eterogenitate a stilurilor şi genurilor practicate şi o filosofie a comunităţii de destin a tuturor oamenilor. „Pentru cine bate clopotul?” întrebarea asupra căreia meditează John Done într-o predică, are ca răspuns: „Pentru tine”, deoarece nici un individ nu este o insulă izolată, şi tot ceea ce suferă unul se răsfrânge asupra tuturor.
Poezia de început a lui Horia Bădescu, turnată în tiparul sonetului şi evocând mistica eleusiană a întrupării sufletelor în trupurile ţesute de nimfe, are un sunet solemn, oscilând între spaima golului din care apare de fiecare dată viaţa şi în care se întoarnă şi ceremonioasa rostire la intrarea într-un locaş unde se conjugă existenţa: „Eu sunt, tu eşti, noi suntem, toate sunt.” Oeola, numele jocului secund prin care poetul inversează alfabetul creaţiei divine (de la alfa la omega), e trup de sunete în care rodeşte omătul celui care altminteri ar rămâne „neguros şi mut”. Un arghezian elan ascensional îl ridică pe poet, prin nomos şi prin logos, deasupra teluricului, a existenţei animalice, nereflexive („purtând pe buze spaima/ rămânerii-n genunchi”).
Poza orfică e însă curând abandonată în favoarea ipostazei baroce a limbajului conştient de sine, îndrăgostit narcisistic de disponibilităţile şi jocurile sale formale. Poemul e în primul rând un contract de asociere a unui stil şi a unui anume conţinut. Folclorul, de exemplu, nu e doar Anonim, dar şi depozitar al unei anume viziuni despre lume, cum ar fi continuitatea om/natură ce ar părea să contrazică oroarea de existenţă nemijlocită, fizică, mărturisită până acum. Ne aflăm în prezenţa unui caz de mimetism generic, cum ar fi invocarea magică: „Unde-ţi lepezi seara brâul,/ dimineaţa creşte grâul// unde-ţi lepezi seara ia,/ dimineaţa creşte via (…)”.
Poetul îşi demonstrează talentul, adoptând măşti retorice extrem de eterogene, cum sunt hieratismul bizantin, cântecul de pahar, baladescul sau licenţiozitatea sexuală. Se remarcă de fiecare dată erudiţia reputatei şcoli filologice clujene, poetul asociind corect tema, sunetul şi scenariul caracteristic fiecărui gen. Rafinamentul bizantin dar şi sentimentul de damnare şi melancolic decadentism sunt parcă modulate de un ventriloc într-un apel ce aminteşte de o altă perioadă decadentă şi de Bacovia: „Soseşte diligenţa de seară,/ vremea-i apusă, ceasul târziu;/ doamnă, mai lasă lampa să moară,/ poate ne uită cel surugiu.// Soseşte diligenţa de seară/ sărută-mă pe ochi, doamna mea!/ Ah, surugiul roşu la scară/ uşa de umbră o deschidea!”
Aducând figuri din diverse epoci şi spaţii, poetul produce un recul al istoriei şi o afirmare 
a artei, deoarece evenimentele celei dintâi contează doar ca temă, motiv, subiect de meditaţie. Scena poemului se luminează, arătându-l pe regele Ioan Fără Ţară călare pe un pod ca şi cum ar trece din viaţă în cronică, prin marea judecată. Responsabilitatea împăraţilor bizantini pentru căderea imperiului este şi vina sa: „Pe geamăt de fiară,/ pe-a sângelui boare,/ începe sălbatica lui/ vânătoare/ prinţul Ioan în armură/ de amurg şi de zgură/ de amurg şi de zgură// Şi-n ochiul străpuns/ îşi holbează-n afară/ căzuta adâncului/ stranie ţară (…)” Balada voievodului, în terţine, aşează în galeria cu portrete bizantine pe Neagoe şi soaţa lui, Despina, mari iubitori de artă, dar al căror melancolic destin e sugerat de un imaginar al frigului, somnului, recilor stele, sau al antropomorficei cămăşi de răcoare a lunii…
Stilul se schimbă brusc în baladele „Crâşmei lui Mongolu”, unde se aduna elita boemă a „zvăpăiaţilor filologi din Cluj”. Roşcate, cochete, sosii ale Domnişoarei Hus îşi exercită seducţia alături de „galeşele poloboace”, nu ştim cât în spaţiul unei crâşme adevărate şi cât în peisajul generic al cântecului de pahar al cultivaţilor şi pervers licenţioşilor goliarzi, care au ajuns într-adevăr până în Transilvania, dar cărora le e aici atribuit mai curând un „spectacol de sunet şi imagine” în tradiţia valahă, antonpannescă: „La Mongolu în chilie,/ când bătea către chindie,/ ne strângeam să nu ne ştie/ potera de la agie.”
Pe nepregătite intrăm din ereziile nopţii în Starea de veghe – o secţiune de poeme meditative care dobândesc adesea accentele violente ale unei exhortaţii asupra bunei vieţuiri în cetate. Poetul care predică în pustiu, „liniştea de laşi” a conformiştilor burghezi sunt preludii la istoria teribilului secol încheiat, în care s-a murit în masă, fără ca nimeni să mai simtă nevoia de a reflecta asupra supremei tragedii.
Contrapunctul licenţiozităţii erudite pare să aibă acelaşi rol ca în Evul Mediu, când carnavalul nebunilor servea detensionării psihice după expunerea la un subiect prea dogmatic sau moralizator.
Amestecul de licenţiozitate, univers cărturăresc şi dificultate formală din poezia lui Villon i-a fascinat, se pare, pe poeţii români, dar spiritul de generaţie e evident în mutaţiile poetice: în vreme ce Romulus Vulpescu sau Aurel Rău au văzut în Villon o provocare căreia i-au răspuns prin exerciţi de admiraţie şi fidelitate, Horia Bădescu îl interpelează pe ilustrul baladist pe un ton familiar, complice şi ludic, cu un fel de „hypocrite lecteur”, dar într-un fermecător limbaj sunând firesc, familiar: „Magistre, îţi întorc măsura!/ La naştere picai mai prost,/ aşa că geaba toată gura/ când eşti în urmă la ce-a fost./ Altminterea pe-acelaşi rost/ se mântuie învăţătura,/ că nici mai buchisit ori prost/ nu se arat-a fi-n făptură/ chelbosul veac; mâncăm de post/ că toate sunt precum au fost!”
În mod paradoxal, logica lui „pe-acelaşi rost” poate servi, fie scepticismului lui Montaigne, pentru care existenţa e flux nediferenţiat, fie arhitecturii unei culturi care îşi construieşte în timp propriul chip inconfundabil. Horia Bădescu aparţine acestei din urmă conştiinţe a lucrurilor importante mai presus de destinul individual. Arhetipala lui spune, ca şi Hamlet, că de-ar fi să fim spălaţi de „cuvintele toate/ Ce mai rămâne e pasul / în moarte!” Ceea ce face însă din el un discipol al lui Rădulescu-Motru e conştiinţa existenţei structurilor de autoritate ale culturii: „Orice lucru/ are calea lui.” În cultură nu se intră de pe teren viran. Şi nu intră fiecare prin strunga proprie. Individualismul, societatea segmentată în conştiinţe izolate (Niklas Luhmann) nu sunt factori de civilizaţie. E probabil mai mult în stereotipul ardeleanului decât obişnuinţa lucrului făcut temeinic. E poate o filosofie de genul: Est modus in rebus. Lucrul de valoare îşi are calea lui, „numai moartea/ nu are niciuna,/ ea singură stă/ la capătul tuturor căilor.”
