Cel omagiat a reprezentat multă vreme România la Berna, Berlin şi la Vatican şi a fost delegatul permanent al ţării noastre la Liga Naţiunilor de la Geneva. El a fost cel care a intervenit, în timpul războiului, pe lângă oficialii germani să scutească de distrugere oraşul Florenţa pentru valorile artistice pe care le adăposteşte, iar ulterior municipalitatea urbei i-a apreciat gestul conferindu-i titlul de cetăţean de onoare al oraşului.
Insensibili cum am fost în vremea ideologiei totalitare, dar meteahna se continuă, din nefericire şi după ce au dispărut condiţiile care au alimentat-o, n-am arătat prea multă receptivitate la zbaterile cărturarilor români din exil, obligaţi de istoria atroce să-şi poarte destinul printre străini, în afara
graniţelor ţării, unde, de multe ori, s-au bucurat de recunoaşteri refuzate în propria lor ţară. Sigur, constrângerile ideologice au dispărut, ţara putem spune că a intrat într-un fel de normalitate, dar actul reparator încă întârzie, iar exilul nu este adus acasă şi nu este integrat organic în matricea spirituală din care a descins.
Am recuperat vârfurile (Mircea Eliade şi Emil Cioran), dar au rămas în afara actului valorificator încă multe nume care nu şi-au găsit editorii aşteptaţi. Constantin Amăruiţei, C. Micu-Stavilă, Ştefan Lupaşcu şi încă mulţi cărturari români obligaţi la pribegie. Vintilă Horia face şi el parte din această pleiadă de pribegi încă nerecuperat integral în cultura românească. I s-a publicat romanul care i-a conferit celebritate, Dumnezeu s-a născut în exil, câteva studii de istorie a filosofiei româneşti, dar au rămas încă multe de recuperat şi de integrat în ansamblul spiritualităţii româneşti.
Cum să nu mă bucur de apariţia recentului volum Eseistica lui Vintilă Horia – deschidere către transdisciplinaritate (Editura Aius, Craiova, 2015) semnat de Mihaela Albu şi Dan Anghelescu, care recuperează în mare parte eseistica autorului – cea din perioada românească, dar şi cea risipită prin revistele diasporei româneşti, în anii când ţara pe care o părăsise era dominată de un dogmatism inclement. Vintilă Horia, ca şi alţi cărturari români risipiţi prin lume, complinea prin scrisul său neputinţele confraţilor rămaşi în ţară şi obligaţi la o înrolare ideologică năprasnică şi lozincardă, clişeică.
Mulţi dintre noi, care l-am cunoscut pe Vintilă Horia în ipostază de poet şi de romancier, avem acum ocazia să-l cunoaştem şi în ipostsză de eseist, care nu este de fel o dimensiune subsidiară, ci una esenţială care vascularizează întreaga sa creaţie şi dă măsura multiplelor sale posibilităţi cărturăreşti. Stăpânea atât de perfect funcţiile verbului românesc că putea să-i optimizeze dispunerea în orice partitură l-ar fi expus. „Scriitorul, eseistul, poetul şi gânditorul Vintilă Horia, se subliniază apăsat şi în prefaţa acestei cărţi, ne apare astăzi ca o fiinţă ce s-a dăruit tuturor depărtărilor ce s-au lăsat întrezărite din iluminările acestui trans-limbaj”.
File măsluite dintr-un dosar controversat. N-ar fi drept să vorbim despre eseistica lui Vintilă Horia fără o episodică trecere în revistă a dosarului său politic, care a generat atâtea reacţii şi contra-reacţii şi l-a propulsat, la un moment dat, în prim-planul diasporei româneşti şi-n atenţia intelectualităţii europene. A fost Vintilă Horia un legionar recunoscut şi un apropiat al Căpitanului, care, ştim bine, obişnuia să-i ţină aproape şi-n atenţie privilegiată pe cei cu notorietate recunoscută? Azi, când se cunosc bine subteranele scandalului în centrul cărora a fost târât scriitorul român, putem răspunde fără echivoc că n-a fost, iar atunci, în 1960, când a fost propus pentru decernarea Premiului Gongourt, campania potrivnică i-a fost administrată de guvernul obedient de la Bucureşti, care opera cu o scară de valori diferită de ceea ce se omologa în Occident.
Vintilă Horia era o doxă şi trecea drept un cărturar luminat, un făclier al cărui nume era cotat ca o garanţie de seriozitate pentru publicaţia care-i consemna numele în caseta redacţională. Avea convingeri de dreapta, asemeni multor intelectuali din Europa acelor vremi, dar nu cred că trebuie culpabilizat pentru această orientare. Ca intelectual cu iubire de ţară, de popor, nu putea rîmâne indiferent la bâlbâielile politicii româneşti, care o îndepărta de Europa şi-o plasa în apropierea Rusiei. Că avea dreptate se va dovedi repede, când s-a văzut că nici o putere europeană n-a luat apărarea României când s-a semnat Pactul Ribbentrop-Molotov sau nesăbuitul Diktat de la Viena. Târziu, într-un articol publicat în nr.6 din martie 1971 al revistei Limite – o revistă care apărea în Franţa sub direcţia lui Virgil Ierunca – va reconstitui situaţia României la acel moment de cumpănă a istoriei. „România, în acel moment, e în afara marelui joc. Cu excepţia câtorva nume din trecut – Iorga, Enescu, Brâncuşi – şi a câtorva exilaţi trecuţi la altă naţionalitate, România e prezentă azi în conştiinţa universală ca un fel de vagă situaţie nefericită plasată în apropiere de Rusia. Nimeni nu mai ştie nimic de ea. Centrele nu au contact cu nici un fel de realitate românească”.
Vintilă Horia nu era singurul intelectual român îngrijorat de soarta României, la acel ceas de istorie devălmăşită, la fel de îngrijoraţi se arătau şi Cioran, Mircea Eliade şi alţi tineri, cei mai mulţi trecuţi prin seminariile lui Nae Ionescu, care stăteau cu diplomele în buzunar şi nu-şi găseau utilitatea în acea societate bolnavă, condusă de politicieni obtuzi şi incapabili de spirit vizionar. Politique d’abord, proclamase Mircea Eliade şi cei mai mulţi dintre tinerii năbădăioşi ai acelui timp derutant care au înţeles că prima urgenţă resimţită de ţară era nevoia unui suflu nou şi, fireşte, primenirea clasei politice.
Mai era o problemă asupra căreia nu cred că istoricii s-au aplecat cu toată luarea-aminte; în timp ce partidele mari, aşa-zis istorice – PNL şi PNŢ – se arătau reticente în ceea ce priveşte primirea tinerilor şi ţineau uşile mai mult închise pentru a nu spori competiţia în partid, formaţiunea lui Codreanu avea uşile date de perete şi arăta o generozitate nerestrictivă faţă de tinerii dornici de a se înrola în viaţa politică. Noul val nu concepea ca sub privirile lor neputincioase să se prăbuşească ţara, graniţele, dar şi marile idealuri induse cu patos şi cu ardoare în cadrul studiilor universitare. Cu conducerile lor obediente şi gerontocrate, partidele istorice aveau mai mult un caracter de castă închisă şi nu erau dispuse să împartă competiţia cu noile eşaloane de tineri, mult mai activi, mai competenţi, mai practici şi mai dispuşi să-şi pună energia şi priceperea şi în slujba interesului naţional.
Vintilă Horia făcea parte din această generaţie de răzvrătiţi, dar insurgenţele sale nu l-au drenat spre legiunea Arhanghelului Mihail. Mai mult, intrat în diplomaţie va fi destituit din postul său de la Viena la venirea legionarilor la putere. Convingerile lui de dreapta pot fi decelate din articolele sale publicate în revistele Sfarmă piatră şi Meşterul Manole, nicidecum din vreo participare la zgomotoasele manifestări politice insurgente. A fost, desigur, un om cu convingeri, cu încredinţări, dar acestea nu trebuie privite ca nişte culpe. În cadrul diasporei româneşti din Italia şi mai apoi din Spania trecea drept un intelectual rafinat şi se bucura de respectul co-naţionalilor săi risipiţi prin Occident după bolşevizarea României.
În 1960 a publicat romanul Dieu este né en exil, prefaţat de Daniel Ropos (Editura Fayard, Paris), care avea să-l propulseze în prim-planul unui scandal fără precedent în capitala Franţei. Nominalizarea lui pentru Premiul Goncourt a declanşat o adevărată nebunie şi-a antrenat atâtea spirite încrâncenate de a trebuit bietul român să renunţe la această recunoaştere. Într-adevăr, n-a mai ridicat Premiul, dar nici comisia care l-a desemnat nu şi-a retras niciodată propunerea.
Primul semnal a fost dat în ţară, când revista Glasul patriei nr. 23 din 10 august 1960 l-a denunţat ca fost colaborator al revistelor legionare Porunca Vremii şi Sfarmă Piatră. Ideologii de la Bucureşti s-au pus în mişcare şi l-au delegat pe Mihai Ralea să alimenteze presa franceză cu dovezile prefabricate ale legionarismului lui Vintilă Horia. Degeaba a încercat diaspora românească, în frunte cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, să stăvilească rostogolirea bulgărelui de zăpadă, nu s-a mai putut face nimic. De la procesul intentat lui Victor Andreievich Kravchenco, autorul acelei fulminante cărţi despre Gulagul sovietic, când stânga franceză l-a acuzat de inducere în eroare a cititorilor prin vituperarea unui ideal de organizare socială, Parisul nu mai cunoscuse atitudini aşa de ferme şi decise în apărarea celor acuzaţi pe nedrept. Din nefericire, n-a avut nici un efect practic. Prea antrenase copios intelectualitatea franceză, prin tradiţie de stânga, ca să se facă loc şi altor opinii. Şi, pentru a nu se dezminţi adagiul românesc cu capra vecinului, s-au prins în această sarabandă nevolnică şi câţiva intelectuali români, precum Constantin Virgil Gheorghiu, acest Smerdeakov (expresia aparţine lui Cioran) român care se bucura de ceva trecere în cadrul exilului românesc.
A rămas un nostalgic al perioadei bucureştene din vremea când edita revista Meşterul Manole şi făcea parte dintr-o grupare de tineri frumoşi şi inteligenţi, care, în multe privinţe, dădeau tonul şi direcţia în cultura românească. Regăsim în această alcătuire livrescă şi o parte din corespondenţa purtată cu prietenii rămaşi în ţară, în bătaia tuturor izbeliştilor, pentru ca în cele din urmă să-şi continue destinul prin prăpăstiile Gulagului comunist.
Sub foc încrucişat. Asemeni lui Cioran, Vintilă Horia a fost supus şi el unei duble acuzaţii. Partea cea mai consistentă a tratamentului critic la care era supus autorul provenea, cum am mai spus, din cadrul intelectualităţii franceze de stânga, rămasă în general sub captivitatea influienţei comuniste. Să nu pierdem din vedere că la acea vreme Partidul Comunist Francez se profila ca o forţă politică extrem de puternică, iar ideea unui regim socialist în Franţa se bucura de o audienţă neaşteptată în mediul muncitoresc. Oficiosul Partidului Comunist Franez, L’Humanité din 29 noiembrie 1960 a publicat pagini întregi, în facsimil, din dosarul întocmit de autorităţile de la Bucureşti pentru a demonstra convingerile de dreapta ale autorului în publicistica sa din ţară. Am amintit de publicaţia Glasul patriei, destinată românilor din exil care şi-a continuat atacurile şi după ce a început nebunia denunţurilor în Occident. În nr.35 din decembrie 1960 a publicat, sub semnătura lui Gavrilă Măgurean, articolul Caftangioglu a încasat caftanul în care se arăta că în 1933 Vintilă Horia a făcut parte din cuibul Dorul – agentură a imperialismului german în România.
Se-nţelege că nici diaspora românească de dreapta n-a rămas impasibilă. Mulţi dintre emigranţii români din Franţa, din Spania sau Germania au luat apărarea scriitorului român, dar au fost şi voci care i-au imputat lipsa de virulenţă şi incisivitate în apărarea mişcării legionare şi a valorilor ei. Lingvistul şi istoricul literar Eugen Lozovan, bunăoară, îl acuza în Stindardul – o publicaţie a diasporei româneşti care apărea la München – că autorul s-a folosit în romanul său de volumul Ovidiana – volum omagial editat de N.I. Herescu în 1958, cu prilejul aniversării a 2000 de ani de la naşterea poetului exilat la Tomis, ceea ce Vintilă Horia n-a tăgăduit niciodată. „Mi-ar fi plăcut, mărturisea într-o notă finală a ediţiei în limba spaniolă a romanului, să închin aceste pagini amintirii profesorului şi prietenului N.I. Herescu, dacă n-ar fi fost închinate unor fiinţe mai apropiate. În convorbirile avute cu profesorul Herescu la Madrid, în timp ce terminam romanul meu, şi apoi având la îndemână materialul din Ovidiana mi-am lămurit anumite îndoieli şi mi-am completat anumite lipsuri”. Nu ne-am propus să reconstituim în aceste rânduri întreaga paletă a reacţiilor dinspre stânga şi dinspre dreapta la romanul lui Vintilă Horia, dar e sigur că autorul a resimţit dureros disconfortul acelui foc încrucişat la care a fost supus în acele zile învolburate, când toate revistele de cultură europene erau conectate la scandalul pus la cale de guvernul comunist de la Bucureşti şi-a antrenat în iureşul ei o întreagă pleiadă de cărturari.
Succesul de librărie al romanului. Toată această învolburare de reacţii împătimite a avut însă şi o latură pozitivă. A asigurat romanului un succes de librărie cum rar s-a mai întâmplat în Euro
pa contemporană. Numai în 1960 ediţia franceză s-a tipărit în 150 000 de exemplare, iar până în 1990 s-a tradus în 14 limbi. Şi mai notăm, măcar fugitiv, telegrafic, că traducerea în limba spaniolă a cunoscut 4 ediţii – ultima dintre ele a fost în 1988 în Chile. Traducerea în limba română poartă semnătura lui Al. Casting, fratele lui Vintilă Horia, şi s-a tras într-un tiraj de 750 de exemplare.
Vintilă Horia – eseistul. Am făcut această generoasă introducere în destinul şi în universul scriitorului Vintilă Horia în ideea de a furniza cititorilor o imagine cât mai completă despre turpitudinile la care a fost supus autorul, despre ceea ce a însemnat în cadrul emigraţiei româneşti din Occident şi cât de întinsă era plaja problemelor pe care le putea aborda. A fost o conştiinţă in nuce şi se implica sporitor în multe probleme care traversau veacul şi lumea europeană, după cele două conflagraţii mapamondice. Vintilă Horia, conchid şi autorii acestei pletorice alcătuiri livreşti, este unul dintre marii făptuitori de cultură românească din cadrul exilului românesc – constituit după bolşevizarea ţării – şi una din marile personalităţi ale culturii noastre naţionale, de care românii au luat cunoştinţă prin intermediul postului de radio Europa liberă sau direct după decembrie 1989.
Cartea nu este numai o exegeză, deşi tratamentului exegetic i se conferă un spaţiu destul de generos, ci conţine, ca anexe, şi multe din eseurile scriitorului, prin care reconstituie, altfel spus, traseul evoluţiei eseistice a lui Vintilă Horia cu drum cu tot, cum ar fi spus Hegel. Ponderea o constituie eseurile publicate în timpul pribegiei şi publicate prin diferite publicaţii străine sau prin cele editate de diaspora românească, dar se fac referinţe copioase şi despre eseurile publicate în ţară, înainte de a lua drumul pribegiei. Câteva din eseurile perioadei româneşti, dar şi din vremea pribegiei, îl au ca pretext pe Eminescu şi trebuie să precizăm că observaţiile sale îl consacră ca pe unul dintre cei mai percutanţi eminescologi din cultura românească. „Pentru Vintilă Horia, ca şi pentru alţi scriitori români din exil, Eminescu devenise mai mult ca oricând prototipul treptei celei mai înalte a literaturii noastre, iar revendicarea din personalitatea lui creatoare o firească marcă identitară.” Nu poţi fi român cu adevărat decât purtându-l pe Eminescu la butonieră, ca pe un talisman dătător de sens, de direcţie şi de consistenţă firii româneşti. Vintilă Horia a înţeles perfect acest aspect când a proclamat, aproape insurgent, că ne vom întoarce acasă cu Eminescu de mână. Era o idee legitimă, dacă avem în vedere că la acea vreme Eminescu era asimilat proletcultist şi că se bătea monedă doar pe îmbufnările unui proletar oţărât, pe critica vechii societăţi burghezo-moşiereşti şi pe imaginea rotundului egumen cu foalele-ncinse, cu obrazul rumen. Era evident că Eminescu, adevăratul Eminescu, cel prohibit o vreme culturii româneşti, poetul cu lărgimile sale de gând şi cu înălţimea la care ridicase poezia românească, trebuia adus acasă în toată măreţia lui neviciată de năimiţii noului regim.
Trecem peste eseurile sale privind filosofia românească, despre care am vorbit cu altă ocazie, la apariţia lor într-o ediţie românească, şi mă opresc asupra celorlalte eseuri, care privesc aspecte esenţiale ale lumii pe care o traversa. De fapt, toate au o bătaie metafizică, dar multe răspund unor probleme exacte ale lumii postbelice. Unul dintre ele, bunăoară, este consacrat poetului şi diplomatului de carieră Nicolae Petrescu Comnen şi-a fost prilejuit de moartea sa neaşteptată, la 8 decembrie 1958, la scurtă vreme după împlinirea vârstei de 77 de ani.
Cel omagiat a reprezentat multă vreme România la Berna, Berlin şi la Vatican şi a fost delegatul permanent al ţării noastre la Liga Naţiunilor de la Geneva. El a fost cel care a intervenit, în timpul războiului, pe lângă oficialii germani să scutească de distrugere oraşul Florenţa pentru valorile artistice pe care le adăposteşte, iar ulterior municipalitatea urbei i-a apreciat gestul, conferindu-i titlul de cetăţean de onoare al oraşului.
Vintilă Horia l-a cunoscut mai bine după război, când a hotărât să nu se mai întoarcă în ţara ocupată de ciuma roşie, sub forma regimului comunist de la Bucureşti, care l-a şi demis din postul său de la Viena. „L-am revăzut la Madrid în 1955. Neostenit vorbitor, mă rugase din timp, deşi se afla în Spania cu alte scopuri, să-i organizez câteva conferinţe. A vorbit la Ateneu, la Facultatea de Litere şi la radio, un mare ziar din Madrid i-a luat un interviu. Când profesorul care-l prezenta ascultătorilor, de pe catedra care-i oferise ospitalitate, a pronunţat numele României, studenţimea care umplea sala s-a ridicat în picioare şi 
a aclamat timp de lungi şi neuitate minute, acea imagine a dreptăţii călcate în picioare, a libertăţii siluite, a speranţelor în viitor. Chipul lui Comnen oglindea emoţia puţinilor Români care veniseră să-l asculte şi care plângeau de emoţie în mijlocul tunetelor de aplauze”. Frumoasă şi emoţionantă evocare.
Eseistul nu uită să amintească de cartea lui Comnen, O primă experienţă comunistă în Ungaria – Amintiri şi Documente inedite, Madrid, colecţia Destin, 1957, 133 de pagini – în care năruie pretenţia amiralului Horthy că ar fi înlăturat singur comuniştii lui Bela Kuhn din Budapesta. În documentarul său, complinit cu mărturii şi acte oficiale demonstrează că în realitate „ungurii prin oamenii politici reprezentativi, făceau apel la România ca să alunge pe Bela Kuhn şi se bizuia pe prezenţa românească în Budapesta ca să poată organiza un nou început de viaţă politică într-o Ungarie distrusă de război şi consumată de comunism. Nu numai atât: Ungurii sperau în realizarea unei formule de cooperare cu România într-o confederaţie danubiană, ca să poată face faţă evenimentelor şi că alături de o altă ţară neslavă să poată constitui în centrul Europei o forţă capabilă să se opună panslavismului. Se ajungea până la a se oferi Regelui Ferdinand coroana Ungariei, în cadrul acestei cooperări care, dacă s-ar fi realizat, ar fi dat istoriei europene un alt aspect, (Florin Manolescu, Enciclopedia exilului românesc, Editura Compania, Bucureşti, 2003, p.187).
Un eseu mai desfăşurat este cel consacrat interpretării ciclice a istoriei în care Vintilă Horia se dovedeşte un combativ destul de abil şi bine acomodat cu marile curente şi tendinţe filosofice universale. Nu se inhibă de voga gânditorilor cu care se confruntă, ci, la curent cu ceea ce se procesează în gândirea mapamondică, nu ezită să încrucişeze floreta cu gânditorii aflaţi pe val şi-n mare audienţă receptivă.
Oswald Spengler (1880-1936) este unul dintre ei. Lucrarea sa Declinul Occidentului a intrigat serios lumea gânditorilor din Occident şi chiar la noi, în revistele de cultură interbelice a generat destule reacţii adezive sau potrivnice. În principiu, gânditorul german crede că în linii generale, istoria se sedimentează în cicluri istorice, care se repetă cam la fiecare mie de ani. Vintilă Horia nu împărtăşeşte ideea ciclică a lui Oswald Spengler, dar demersul său, motivaţia şi toată arhitectura argumentaţiei este trecută prin filtrul mai multor gânditori europeni, la care apelează ca la nişte repere propedeutice ale problemei. Unul dintre gânditorii cu dispuneri în problemă, apelat de Vintilă Horia este Andre Varagnac, autorul lucrării Civilisation traditionelle et genes de vie (1948), în care distinge o anumită tipologie a raporturilor omului cu lumea în funcţie de specificul fiecărei epoci traversată de om în devenirea lui istorică. Dacă epoca neolitică se caracterizează prin raportul direct dintre om şi mediul vegetal, iar cea paleolitică prin raportul omului cu mediul animal, epoca modernă, prin explorările geologice şi prin interesul arătat ecologiei conservă şi radicalizează aceste raporturi în cadrul aşa-ziselor societăţi tradiţionale. Este vorba, conchide Vintilă Horia, tot de o viziune ciclică asupra istoriei, o ciclitate diferită, fireşte de cea propusă de Oswald Spengler.
Cum arată şi titlul, eseistul român porneşte de la teza ciclităţii istoriei propusă de Oswald Spengler şi de alţi gânditori, dar, de fapt, face o incursiune generoasă prin diluvica istorie a filosofiei universale. În discursul său se regăsesc şi converg spre o anumită concluzie Berdiaev, Mircea Eliade cu mitul veşnicei întoarceri, Ortega, Karl Jaspers, şi misticii medievali – o pleiadă robustă de gânditori şi de paradigme filosofice, de parcă şi-ar fi propus să rescrie istoria filosofiei universale din perspectiva interpretării ciclice a istoriei. Oricum, eseul său este o dovadă peremptorie a lărgimii de orizont şi a lejerităţii cu care eseistul circula prin sistemele şi prin doctrinele filosofiei universale. Era o doxă.
