Acum exact cinci secole, în 1523, se publica la Wittenberg traducerea în germană, făcută de Martin Luther, a Pentateuhului (adică a primelor cinci cărţi din Vechiul Testament). Traducerea Bibliei într‑o limbă vernaculară era un act temerar, în condiţiile în care, până atunci, întreg Occidentul accepta textele sfinte doar în latină, limba sacră a regiunii. Evenimentul se petrecea la cinci ani de la faimoasa afişare (în 1517) pe poarta catedralei din Wittenberg a celor 95 de propoziţii (teze) ale lui Martin Luther, prin care s‑a marcat începutul Reformei protestante. Pomenitul călugăr nu voia atunci ieşirea sa din sânul catolicismului ori întemeierea unei noi confesiuni creştine, ci pur şi simplu reformarea din temelii a credinţei apusene existente. S‑a văzut, însă, repede că acest lucru nu era posibil, mai ales după ce acţiunea lui Luther a fost calificată de oficialii Bisericii Catolice drept „erezie”.
Şi aşa a început drumul Reformei în istorie, ca un mănunchi de noi credinţe creştine. Mişcarea a atins repede şi Transilvania, mai întâi prin mijlocirea saşilor, care aveau strânse legături culturale, politico‑diplomatice şi economice cu Germania, călătoreau des în ţările Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, duceau şi aduceau mărfuri, veşti, cărţi, idei. Treptat, toate „stările” (grupurile privilegiate) Transilvaniei, pe parcursul câtorva decenii – nu fără aprige dispute şi chiar ciocniri violente – au trecut la Reformă, mai exact la diferite variante ale sale. Iniţial, trecerile păreau întâmplătoare şi haotice, dar, în scurt timp, lucrurile s‑au aşezat: luterani au devenit şi au rămas în cea mai mare măsură saşii (aflaţi demult în conflict cu episcopia catolică a Transilvaniei din Alba Iulia); calvini au ajuns să fie mai ales ungurii şi o parte dintre secui (alt grup de limbă maghiară): unitarieni au devenit păturile mai sărace dintre maghiari şi secui. Unitarianismul (numit şi credinţa antitrinitară, fiindcă respingea Sfânta Treime) – cea mai radicală dintre confesiunile protestante oficializate – după o perioadă de apogeu, mai ales la Cluj, s‑a restrâns mult. Fireşte, credinţele născute prin Reformă nu s‑au pliat perfect după „stări” sau „naţiuni”, dar au ajuns să devină treptat simboluri naţionale: luteranismul sau „religia de Sibiu” pentru saşi (germani), iar calvinismul sau „religia de Cluj” pentru maghiari. Aceste noi credinţe au fost recunoscute sau oficializate în Principatul Transilvaniei (fostul Voivodat, Crişana, Maramureş, Satu Mare, părţile din Banat rămase neocupate de otomani), până prin 1572. Mulţi martori străini au remarcat uşurinţa prin care s‑a făcut totul, fără războaie religioase (precum se întâmplase în alte părţi) şi au dat Transilvania ca exemplu de „toleranţă”. Aici este, însă, nevoie stringentă de două observaţii. Pe de o parte, „uşurinţa” aceasta – privită de aproape – are o explicaţie foarte simplă: foştii catolici, deveniţi în proporţie covârşitoare (de circa 90%) protestanţi, s‑au aprobat ei pe sine, adică şi‑au legalizat în dieta ţării (un fel de parlament al privilegiaţilor) propria abdicare de la catolicism. Nu este aici nimic neobişnuit. Este clar – ca să facem şi istorie contrafactuală – că, dacă ar fi rămas măcar jumătate dintre „naţiunile” recunoscute catolice, procesul ar fi fost mult mai anevoios şi ar fi dus cu siguranţă la ciocniri sângeroase. Aşa se întâmplase, de exemplu, în Franţa. Astfel, „toleranţa” transilvăneană este o realitate sui generis, fiindcă „naţiunile” recunoscute (ungurii, saşii, secuii) – elita conducătoare, reprezentând circa o treime din toată populaţia ţării – compact catolice până în secolul al XVI‑lea, şi‑au mai adăugat pentru sine încă trei credinţe protestante sau reformate (adică apărute în urma Reformei). Nu a fost un act dificil, din moment ce s‑au oficializat, în noile condiţii, tot ei pe ei şi au rămas pe mai departe stăpâni.
Pe de altă parte, în mai toate analizele care se fac Reformei transilvane, este pusă între paranteze majoritatea populaţiei Transilvaniei, adică românii. Fireşte, pentru acel final de Ev Mediu şi început de Epocă Modernă, contau, după lege, doar privilegiaţii, adică „cele trei naţiuni şi patru religii”. Românii, nefiind acceptaţi ca naţiune şi nici credinţa lor primită ca una oficială, erau cumva în afara societăţii „legale”. Dintr‑un anumit punct de vedere, se poate să nu se ţină seama de ei, dispreţuiţi ca „schismatici” şi ca „iobagi ai ungurilor”, cum scria în acelaşi secol al XVI‑lea umanistul maghiar de origine croată Anton Verancsicis (Antonius Verancius). Totuşi, privilegiaţii sub aspect etnic şi confesional, adică naţiunile (ungară, săsească, secuiască) şi „religiile” (calvină, luterană, unitariană şi romano‑catolică) „recepte” (oficiale) au trebuit să ţină seamă până la urmă de români. Ce se putea face cu aceşti valahi, foarte mulţi şi „schismatici”? Aceasta mai ales că începuse să crească şi printre ei – inculţi şi dispreţuiţi cum erau – un duh al libertăţii, al egalităţii cu naţiunile şi confesiunile acceptate. În ciuda acestui fapt, nici nu încăpea în minţile privilegiaţilor recunoaşterea „schismei” ca „religie” oficială şi nici acceptarea naţiunii române între stări. Ideea era de „stârpire” a ortodoxiei. Se mai preconizase atragerea românilor la catolicism, dar, în ciuda campaniilor insistente petrecute cu precădere în secolele al XIV‑lea şi al XV‑lea, totul eşuase. Atragerea lor la Reformă părea oarecum contra naturii. Reforma fusese gândită ca o reacţie la catolicism, nu la ortodoxie. Cui îi păsa în Europa Occidentală şi Centrală de ortodoxie, o credinţă aproape ignorată şi strâmtorată, mai ales după ce, la 1453, Noua Romă (Constantinopolul), capitala creştinismului oriental, căzuse în captivitate musulmană? Şi chiar dacă unora le‑ar fi păsat, învăţăturile reformate/ protestante nu aveau sens, în cea mai mare parte, pentru ortodocşi. Suprimarea primatului papal şi a infailibilităţii papei, abolirea zeciuielii şi a indulgenţelor, eliminarea fastului din biserici, renunţarea la bogăţiile clerului şi la calitatea „prinţi ai Bisericii” pe care o aveau, de fapt, marii prelaţi, acordarea funcţiilor bisericeşti pe baza meritelor personale şi nu prin cumpărare (corupţie), interzicerea traficului cu lucruri considerate sfinte etc. nu însemnau nimic pentru ortodocşii transilvăneni, fiindcă la ei nu existau astfel de fenomene. Ei nu credeau în papă, nu cumpărau bilele de iertare a păcatelor, nu dădeau zeciuială, aveau biserici modeste, majoritatea de lemn, preoţii lor erau iobagi, ca ţăranii, funcţiile în Biserică nu se cumpărau şi nici nu existau mijloace pentru aşa ceva. Alte prevederi, precum căsătoria preoţilor, nu erau ademenitoare fiindcă preoţii de mir se căsătoreau de când lumea în mediile răsăritene.
Totuşi, din raţiuni politice, învăţăturile Reformei au fost adaptate şi pentru ortodocşi. Oricare dintre „religiile recepte” care i‑ar fi putut atrage pe români ar fi devenit dominantă în Transilvania, ar fi dobândit puterea supremă. Totuşi, pe lângă acest evident avantaj, ar fi apărut şi o mare primejdie: trecerea românilor, cu toată masa lor substanţială, la una dintre confesiunile protestante ar fi putut duce la „românizarea” acelei confesiuni, ceea ce nu era deloc de dorit pentru stări („naţiuni”). Astfel, liderii naţiunii maghiare, de exemplu, devenite în majoritate calvină în secolul al XVII‑lea, ar fi dorit trecerea românilor la calvinism, dar şi maghiarizarea lor treptată. Calvinizarea lor ca români şi recunoaşterea lor apoi ca naţiune română nu avea niciun haz pentru cei aflaţi la putere. Astfel, cu grijă, cu suişuri şi coborâşuri, calvinii au creat, încă din secolul al XVI‑lea, o ierarhie specifică pentru români, formată dintr‑un fel de episcopi numiţi „superintendenţi”. Puţini români s‑au lăsat ademeniţi, iar între aceştia au fost mai ales grupuri mărunte de mici nobili români catolicizaţi anterior. În secolul al XVII‑lea, tactica s‑a adaptat vremurilor, dar scopurile au rămas aceleaşi: atragerea românilor la calvinism (toţi principii Transilvaniei, până la venirea austriecilor, au fost maghiari şi calvini), dar fără recunoaşterea lor ca naţiune.
În acest scop, sunt grăitoare câteva dintre inovaţiile pe care le voia introduse superintendentul calvinilor, la 1640, în bisericile românilor: la împărtăşanie, pâinea şi vinul să se dea separat, adică pâinea în mână şi vinul în potir; credincioşii să fie îndemnaţi ferm să înţeleagă folosul învăţăturilor calvine; preoţii să nu împărtăşească copii nevârstnici, ci numai bătrâni care pot şti ce înseamnă sfinţenia tainei; botezul să fie făcut în formă simplă, numai cu apă curată, fără lumânări, fără ungerea cu mir şi fără alte „adausuri papistăşeşti”; să se elimine liturghisirile, afumatul cu cădelniţa, sunarea clopoţeilor şi „alte superstiţii rămase de la papistaşi”; să se elimine din biserici rezematul de cârje; credincioşii să stea aşezaţi (pe bănci, scaune) în biserică, iar în cursul rugăciunilor să îngenuncheze; se va elimina cultul sfinţilor şi al icoanelor, fiindcă alt mijlocitor între Dumnezeu şi om nu este decât Iisus Hristos; morţii să fie îngropaţi fără bocete, predică, tămâiere şi alte „superstiţii”; să nu se mai pună în sicriu „ban pentru drum”, alimente şi altele; sătenilor, caracterizaţi drept „proşti”, li se va interzice să mai aşeze lumânări pe morminte şi să‑şi plângă (bocească) morţii; credincioşii vor fi opriţi să se închine şi să sărute crucile de la intersecţiile drumurilor; aceştia vor trebui învăţaţi să nu mai aştepte mântuirea prin post, să nu postească pentru iertarea păcatelor, să nu creadă că ar fi mai puţin curată carnea decât alte alimente, ci să se roage doar; să se părăsească „obiceiul românesc” de a sărbători Vinerea (Sfânta Vineri); să nu se mai facă jurăminte decât în numele lui Dumnezeu; să nu se mai aleagă regina Rusaliilor şi să nu se mai facă ospeţe cu acest prilej; să se elimine obiceiul de a da mirilor miere la cununie; preotul să nu mai despartă căsătoriile, redând doar libertatea soţului părăsit cu necredinţă; preoţii vor depinde de episcopul calvin; preoţii români care vor cununa, despărţi, boteza ori înmormânta maghiari vor fi destituiţi fără nicio cruţare. Câteva puncte iniţiale ale acestei adevărate direcţii programatice calvine faţă de biserica românilor transilvani se referă la întemeierea unei şcoli româneşti, la o tipografie românească, la folosirea limbii române în biserică, la predicile ţinute în româneşte, la traduceri şi tipărituri româneşti, la cântările bisericeşti, la educaţia religioasă a copiilor şi tinerilor, fireşte, toate făcute în spiritul învăţăturilor „adevărate”, recte calvine şi cu scopul impunerii calvinismului. Cele mai multe sunt, însă, ademeniri şi nu pot atenua aspectul radical al celorlalte prevederi, care ţinteau la dizolvarea esenţei tradiţiilor bisericii răsăritene. Cei mai mulţi dintre mitropoliţii români ai secolului al XVII‑lea au rezistat, făcând scut în jurul preoţilor şi credincioşilor lor, dar unii au fost siliţi să facă şi compromisuri. Cu toate acestea, acţiunea de „reformare” a bisericii românilor – după câteva răzleţe şi vagi succese în rândul elitei – s‑a lovit de rezistenţa surdă, calmă, dar sigură a poporului de jos, rămas în vechea credinţă. Răspunsul românilor a fost la fel ca acela dat ulterior, când s‑a făcut unirea cu Biserica Romei: ne unim, dar aşa ca „obiceiul Bisericii noastre a Răsăritului să nu ne clătească”. Este clar că noua biserică „reformată” (cum o numeau maghiarii), mai exact calvină, aducea anumite avantaje, anumite schimbări printre români. Acestea tindeau să‑i apropie pe români de lumea avansată a Occidentului, de modelul unei societăţi prospere. Dar oare acesta să fi fost scopul susţinătorilor campaniei de calvinizare? Mă îndoiesc.
Astăzi sunt la modă două interpretări ale Reformei printre români. Una privilegiază rolul Reformei în trecerea la Europa prosperă, concurenţială şi competiţională, la Europa capitalului, a finanţelor întruchipate de bănci, a comerţului aducător de profit şi deplânge faptul că românii au rămas închistaţi în ortodoxia lor, în isihasm, în rugăciuni smerite şi în resemnare ancestrală. Ca urmare, românii ar fi avut o şansă să iasă din înapoiere şi ar fi ratat‑o. A doua interpretare, sub haina europenismului, defineşte Reforma printre români ca pe „un fenomen de transfer cultural” dezinteresat, venit de la popoare mai avansate spre popoare mai înapoiate, ca pe un „fenomen transcultural”, dezvoltat într‑un „mediu multicultural şi bilingv”, distrus până la urmă de „un imperiu puternic şi pragmatic” (Imperiul Habsburgic), şi de „curentele naţionaliste etnico‑lingvistice”. Se subînţelege aici şi mişcarea de emancipare naţională a românilor a jucat un rol important, dacă nu decisiv, în întărirea identităţii româneşti prin credinţa bizantină. Pentru aceşti interpreţi, Reforma a avut „un rol catalizator în occidentalizarea culturii româneşti”, în „modernizarea gândirii româneşti”, în „dezvoltarea limbii şi literaturii române, în introducerea limbii române în discursul religios”.
Toate acestea sunt bune şi frumoase, dar oare ce va fi fost atunci în sufletul românilor? Cu de dădeau ei cu piciorul unor avantaje aşa de mari şi de generoase? Dacă vreun istoric îndrăzneşte totuşi să sondeze asemenea realităţi, desprinse din sursele de epocă, este repede acuzat de „naţionalism”. De ce oare, pe la 1500‑1600, numai Occidentul catolic şi, mai ales, protestant trebuia să asigure binele românilor şi cum putea el să o facă într‑o ţară în care discriminarea se afla la ordinea zilei? Cum puteau românii să fie atraşi sincer la „progresul” asigurat de Reformă dacă rânduielile lor nu erau bune, dacă felul lor de a se închina era greşit, dacă icoanele, lumânările, pomenile, posturile, cutumele lor erau toate demne de ocară? Atragerea la o nouă credinţă se face, de regulă, prin ademenire şi amăgire. Aşa a fost de când este lumea. Or, românii vedeau în felul lor de a se ruga şi de a se raporta la Dumnezeu, la Iisus Hristos şi la sfinţi chiar esenţa credinţei lor. Ei nu erau capabili decât în mică măsură să citească textele sfinte şi, în şi mai mică măsură, să le interpreteze savant, dar ştiau tradiţia şi cutuma, ştiau că „aşa apucaseră din moşi‑strămoşi” şi nu vedeau cale de abatere. Ei trăiau cu „popii” lor inculţi (după scala de valori occidentală), dar apropiaţi de sufletul lor, cu lumânări şi prescuri, cu icoane şi posturi, cu smerenie şi gust de închinare, cu cântece şi descântece, cu pomeni şi cultul morţilor lor. Nu dogma era esenţa pentru ei, ci aceste obiceiuri tradiţionale care îmbrăcau credinţa şi îi dădeau formă palpabilă. Ni se sugerează că Reforma ar fi dăinuit dacă românii ar fi fost mai puţin îndărătnici, mai puţin înapoiaţi, mai deschişi noului, dacă nu ar fi venit austriecii cu a lor Reconquistă şi Contrareformă, dacă nu s‑ar fi pornit mişcările etnico‑lingvistice naţionale. Este o viziune strâmbă, născută din mentalitatea de stăpân, care priveşte cu milă spre servitorul său, dar nu‑şi poate reprima dispreţul faţă de acest sărman înapoiat. Cum să fie românii încrezători, din moment ce articolul 28 al dietei de la Târgu Mureş din 1552 – în plină epocă de afirmare a Reformei – spune: „Românul să nu poată denunţa (sau extrăda) pe ungur sau pe sas, dar ungurul sau sasul să poată denunţa pe român”? La fel, dieta din 1554 zice că ţăranul ungur poate să fie condamnat numai după mărturia a şapte „oameni de bună credinţă”, românul însă prin mărturia a doar trei. Sau dieta din 1555: „ţăranul creştin” să poată fi extrădat prin jurământul a şapte „creştini”, pe când „românul” prin jurământul a trei „creştini” sau şapte „români”. După cum se vede, românii nici nu sunt consideraţi creştini, iar mărturia lor valorează mai puţin de jumătate din mărturia stăpânilor. Aici se vede, alături de multe alte surse, cum credinţa dispreţuită a românilor se confundă cu etnicitatea lor. Termenul de român devenise în trecut sinonim cu „schismatic”, iar acum ajunge să fie sinonim cu „necreştin”. Cum să‑i atragi pe români, dacă declari credinţa lor „schismatică”, purtătoare de superstiţii, de idolatrie, cu „păstori orbi” care „conduc orbi” (sublinierea lui David Prodan). Pentru stăpâni, „religia” românilor nu există ca credinţă creştină, ci ca formă de „idolatrie” şi ea trebuie să fie stârpită. Această formă vehementă de condamnare a vieţii spirituale a românilor nu avea cum să conducă la convertire.
Şi oare cine garanta la 1500 că progresul universal va aparţine Occidentului şi spiritului protestant? Românii erau la cumpăna celor două jumătăţi ale Europei: pe de o parte, erau, prin nume, origine, formă de creştinare, prin latinitatea lor, occidentali, iar pe de altă parte, erau, prin slavonism, prin organizarea Bisericii în haină bizantino‑slavă, prin alfabetul chirilic (conservat până în secolul al XIX‑lea), orientali. Acesta a fost destinul românilor şi nu înţelegem de ce este unul de ruşine. Până atunci vieţuiseră cumva sau mai mult supravieţuiseră. Se străduiseră să existe, să trăiască în această parte de lume, după cum le‑a fost destinul. Cât despre Reformă, este bine să constatăm faptele, să le reconstituim bine şi să nu venim cu pretenţii de „învăţători” înţelepţi şi prosperi faţă de „elevi” slabi şi nevolnici, discreditaţi şi discriminaţi. Reforma nu a fost deloc un „transfer cultural” pentru români, ci un mod de dominare prin cea mai delicată formă a conştiinţei de‑atunci, conştiinţa religioasă. Şi, cum era firesc, toată strădania a dat greş, românii rămânând cantonaţi în credinţa lor ancestrală, primită în limba latină prin înaintaşii lor şi organizată în formă bizantino‑slavă, după tipicul Noii Rome. După 1500, se conturează tot mai clar, pas cu pas, „naţiunea română” modernă, care, chiar şi aşa cum era ea, nerecunoscută, îşi va face tot mai mult simţită prezenţa în viaţa politică a Transilvaniei.
■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia
Ioan‑Aurel Pop
