Cu o lecţie asimilată din ramificata dezbatere a corectitudinii politice şi a tot ceea ce înseamnă astăzi „cancel culture” (cu un precedent cinematografic nelipsit de consecinţe legale), Marea e frumoasă ca tine, romanul lui Andrea H. Hedeş apărut în 2023 la Editura Neuma din Cluj‑Napoca, se deschide cu o precizare: „Aceasta este o operă de ficţiune şi trebuie tratată ca atare. Orice asemănare cu evenimente reale sau cu persoane în viaţă sau decedate este pur întâmplătoare şi nu reprezintă o încercare de a discrimina sau de prezenta într‑o lumină defavorabilă nicio comunitate etnică, religioasă, culturală sau de orice fel”. Însă, lăsând coregrafia circumspecţiilor la o parte, descoperim o carte în care infinit mai folositor ar fi fost un cu totul alt avertisment, interzis gurmanzilor!, profund ancorat în luxuriantul spectacol al simţurilor orchestrat de către autoare de‑a lungul traseului destinal al lui Leander Weiß, protagonistul romanului. În compania lui asistăm la un adevărat festin culinar, care începe cu turta dulce cu oglindă, familiară spaţiului central european (a făcut parte şi din copilăria mea), şi se dezvoltă într‑o adevărată paradă orientală: Com Rang Salat Vit (raţă crocantă cu orez prăjit şi salată de varză), pacheţelele de primăvară cu mango şi carne de porc, supa de pui Pho, clătitele din orez Banh Cuon cu sos de peşte condimentat, scoici Ngan, stridii, calamar la grătar etc.
Închisă circular într‑un Graz dominat de ritmurile viorii lui Dragić, saga lui Leander se scrie în trena actului său final – descoperirea unui presupus automaton pierdut, construit de Pierre Jaquet‑Droz, faimos maestru ceasornicar, creator, printre altele, al Scriitorului, un automaton păstrat la Muzeul de Artă şi Istorie din Neuchâtel –, o reiterare a fascinaţiei romanticilor pentru supranatural, schimburile de energie şi pentru transferul vital dintre organic şi anorganic, din care a explodat literatura gotică. Deloc accidental, tot un scriitor se dovedeşte a fi şi noua descoperire atribuită lui Jaquet‑Droz. Poreclit de presă Fratele mai mare, obiectul mecanic are înfăţişarea unui tânăr melancolic, subiect al unui portret migălos: „…un bărbat în mărime naturală, desăvârşit lucrat, cu mare atenţie la detalii. Capul îi era acoperit cu o căciuliţă de blană de samur, împodobită cu un panaş din pene de struţ, fixate cu un rubin cât oul de prepeliţă. Părul castaniu, din fire naturale, încadra o figură palidă, cu ochi frumoşi, deschişi larg, cu o privire pierdută în depărtări. Artistul reuşise să redea pe acest chip, altfel plăcut, o melancolie desăvârşită […] Şedea pe un scaun în faţa unui credenţ din lemn de nuc, o mobilă atât de simplă, de o eleganţă severă, contrastând cu bogăţia veşmintelor. Aşezat astfel, fusese găsit scriind!”.
Canonic, totul începe cu o călătorie iniţiatică, derulată sub auspiciile unei ritualistici personale postmoderne – de la hibernarea salvatoare din aeroporturi, la timpul consumat pe NETFLIX. Aflat la a cincea sa călătorie la Hanoi, spaţiu în care trăieşte o „bucurie incandescentă”, austriacul Leander Weiß (simbolistica albului din nume nu este deloc întâmplătoare) îşi respectă cu sfinţenie ritualul, indiferent că este vorba de cazarea sa în mereu aceeaşi cameră de hotel, de gesturile atent controlate, de cântecul aceleiaşi păsări misterioase, de vizita la Templul Literaturii şi imersiunea în învăţăturile lui Confucius (prilejul unui elogiu adus meritocraţiei) sau de conversaţiile cu Bao, corespondentul său academic. Tot acest ritual caligrafiază o realitate în care binomul identitate‑alteritate îşi etalează labilitatea, „ce înseamnă acasă şi ce înseamnă străin” devenind subiect virtual de meditaţie poetică pentru doi universitari din culturi diferite.
Decantate mai ales din sfera domeniilor lor de cercetare, dialogurile celor doi alunecă înspre lateralele mai puţin rigide ale scrisului, convertindu‑se într‑o dezbatere interesantă pe marginea poeziei. Graţie ei, descoperim că, dacă pentru Leander, aceasta reprezintă o îmbinare între artă şi intelect, în timp ce pentru Bao poezia este eminamente iubire, finalul (mai cu seamă prin poemul care dă titlul mai puţin inspirat al romanului) dându‑i dreptate acestuia din urmă. Însă, până la lecţia finală, preeminenţă pare a avea rigoarea impusă de cercetarea academică a lui Leander, dedicată spectacolelor tradiţionale de marionete pe apă, prilej de fascinante incursiuni documentate în geografia şi istoria fenomenului, acompaniate de o radiografie a teatrului de păpuşi de pe glob, cu mărcile specifice fiecărei culturi (de la tholu bommalata din Tamil Nadu la wayang din Indonezia etc). După o experienţă intensă la Teatrul Thang Long, cei doi explorează Hạ Long, Golful Dragonilor, o lume alcătuită din sate plutitoare (aproape două mii) şi peşteri fabuloase, al căror univers e permeat de legende. Adăpostindu‑se, în urma unei ciudate furtuni, într‑una dintre acestea (Tien Cung, Peştera Palatului Ceresc), Leander îl întâlneşte pe Chú Rong, straniul paznic al peşterii, care, impresionat de amploarea cercetării efectuate de către vizitator, îi dăruieşte acestuia o veche păpuşă folosită cândva în teatrul tradiţional de marionete. De o senzualitate rafinată, translată în fiecare detaliu fizionomic şi vestimentar, păpuşa atipică măsoară 1 metru şi 40 de centimentri şi se numeşte Nguyen.
Întors la Graz, în Austria, Leander reintră într‑un alt perimetru intens ritualizat – cel al universităţii dominate de personalitatea Doctorului Franz Joseph Melchior von Gerte, apărător intransigent al unei conduite impregnate de valorile catolicismului – şi îşi reia rolul de cercetător tolerat (e poreclit homelessul), refugiat în identitatea sa de colecţionar de amintiri (inclusiv cele legate de trecerea familiei sale prin Haferland‑ul transilvan). Multe dintre acestea au un corespondent real, precum credenţul moştenit de la mama sa, transformat inteligent în obiectul unei extensive analize lingvistice, reflex al condiţionării academice a protagonistului (şi, cred, al pasiunii documentare a romancierei). De un asemenea tratament analitic se bucură numai anumite cuvinte, mai precis cele care „sunt precum o ghindă: ascund în ele o pădure întreagă, cu poteci de sensuri pe care gândul poate să se plimbe. Grăbit, uniformizat şi obosit, omul le va pierde, fără măcar să ştie că în el moare o pădure”.
Un alt fel de refugiu pentru Leander se dovedeşte a fi păpuşa vietnameză, pe care el o restaurează meticulos, ajutat de materialele trimise de Bao şi de un poet chinez, dar şi de cercetările lui Artyom Potemkin asupra efectelor implantării firelor de aur sub epidermă. Treptat, restaurarea (şi animarea) păpuşii se converteşte într‑o obsesie, alimentată de tratatul de secol XII al învăţatului Al‑Jazari, Cartea cunoaşterii dispozitivelor ingenioase, care‑l îndepărtează pe protagonist de orice preocupare academică, el abadonându‑şi inclusiv teza de doctorat, consacrată teatrului de păpuşi pe apă. Inspirat de o fotografie trimisă de către Bao, el desăvârşeşte schimbarea identitară a păpuşii botezând‑o Hoa Lê, adică Floare de Păr (simbol al frumuseţii şi purităţii), şi dăruindu‑i hainele mamei sale.
Epuizat, bolnav şi complet absorbit de relaţia cu Hoa Lê, Leander reacţionează totuşi la discursul catedratic al lui Constantin Jäger (opţiunea pentru acest nume – Vânătorul – este, fireşte, premeditată), fostul său coleg de la seminarul teologic şi contraponderea sa academică: în vreme ce Leander a optat pentru antropologie în tentativa sa de a cunoaşte omul, Constantin Jäger a urmat calea totalei devoţiuni, intrând în Ordinul Iezuit şi predând tezele creaţionismului. Dezacordul tacit dintre realitatea antropologului, respectiv a păpuşii sale şi ideile promovate de teologul intransigent – inclusiv privind conceptul de persoană, aşa cum este el definit în creştinism, şi noul context al mefienţei iscate de provocările inteligenţei artificiale – se consumă în scene alternative, în care Andrea H. Hedeş descrie cu o precizie aproape clinică evoluţia anxiogenă a comportamentelor celor doi (conduita duplicitară a lui Leander, compartimentalizată între un ritual diurn, academic, care duce inclusiv la finalizarea tezei sale de doctorat, şi unul nocturn, rezervat lui Hoa Lê, dar şi disciplina iezuită, autoflagelantă a lui Constantin Jäger, tot mai intens practicată pe măsură ce suspiciunile lui legate de partenera fostului său coleg de seminar prind contur), sugerând o escaladă generată de proximitatea unor inamici impliciţi, nemărturisiţi. Derulat paralel, conflictul se acutizează pe măsură ce Leander simte cum „Constantin Jäger se apropia tot mai mult”, ameninţându‑i utopia intimă.
Descoperind în peretele încăperii sale un text bizar, marcat de un pătrat magic şi redactat într‑un amestec de caractere chirilice şi latine (altfel spus, un text cu un potenţial misteric seducător), Leander ajunge la concluzia că se află în faţa sintezei cercetărilor spirituale şi alchimice ale lui Nikola Tesla, „în care fizica şi metafizica îşi găseau locul în marele ansamblu al legilor sacre, oculte, ale Creatorului”. Integrate consecutiv într‑un experiment consumat cât se poate de gotic pe fundalul unei furtuni cu fulgere uriaşe (ce asigură impulsul energetic necesar transferului de fluid vital între fiinţa vie şi păpuşă), hârtiile misterioase se aprind, fumul argintiu degajat pătrunzând şi animând lemnul din care este făcută Hoa Lê. Însă, pe măsură ce aceasta prinde viaţă, Leander se rigidizează, devine obiect – „Şi, în timp ce devenea obiect, învelişul onoră spiritul care l‑a locuit reflectându‑i calităţile nobile” – , transformându‑se într‑un automaton care scrie pe o foaie de hârtie velină un sfâşietor poem de dragoste, aceasta fiind ipostaza în care el este descoperit de către Jäger, angrenat în vânătoarea lui obsesivă.
Reflectând asupra misteriosului text al lui Tesla, ficţionalul Leander Weiß constată că „orice text îi părea o poveste, nu doar prin ceea ce spune, ci prin istoria lui, prin tot ce aducea cu el, de la primul semn pus pe hârtie până la întâlnirea cu un cititor”. De la primul semn pus pe hârtie la (re)lectura lui, interesantul roman al lui Andrea H. Hedeş configurează o naraţiune complexă, intricată, în care documentarea scrupuloasă, meditaţia profundă asupra câtorva probleme majore ale societăţii postmoderne şi instinctul de miniaturist al scriitoarei, exersat nu numai în spectacolul culinar pomenit mai sus, ci şi în bogăţia texturilor, nuanţelor sau a mirosurilor decantate cu desfătare pe zeci de pagini, dau naştere unei stranii poveşti de iubire cu inflexiuni orientale, dublată de o incursiune soft în tropii literaturii gotice.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific
Constantina Raveca Buleu
