Cu siguranţă, clivajul continentului nostru, început încă în veacul al IV‑lea cu divizarea administrativă a Imperiului Roman în pars Orientis şi pars Occidentis, constituie un capitol esenţial al istoriografiei civilizaţiei europene.
Eşecul unei restauratio Imperii Romanorum încercate de Justinian avea să fie confirmat de separarea unui Bizanţ iconoclast de un Occident iconodul, apoi de marea schismă din iulie 1054, când cardinalul elenizant Humbertus de Silva Candida excomunica în Sfânta Sofia din Constantinopol, în numele papei Leon al IX‑lea, pe patriarhul Mihail Cerularius, câteva decenii înainte de debutul primei cruciade predicate la Clermont de Urban al II‑lea (Odon de Chãtillon) în 1095, urmată de încă şapte cruciade care i‑au dus pe cavalerii apuseni până la Ierusalim, Antiohia, Edessa şi Tripoli, dar mai ales pe seniorii veneţieni şi francezi într‑un strălucitor Bizanţ, în trist – celebra devastatio constantinopolitana din 13 aprilie 1204, pecetluind ruptura dintre ortodocşii graikoi şi romanii catolici. A urmat şirul lung de încercări de apropiere a celor două Biserici: cea apuseană, afirmând sonor aşa‑numitul ministerium petrinum de sorginte evanghelică (Matei 16. 18), în timp ce aceea răsăriteană căuta o salvare în faţa necredincioşilor selgiucizi şi otomani prin mult dorita unire ecleziastică, de la Manuel I Comnenul la Mihail al VIII‑lea Paleologul, la Conciliul Lyon II din 1274 şi la Conciliul de la Florenţa – din 1439. O unire susţinută de ierarhi occidentalofili precum Isidor de Kiev şi Bessarion din Niceea, dar denunţată vehement de Marcu al Efesului, de patriarhii orientali şi de călugării isihaşti, aşa‑numiţii arseniţi pentru care turcii erau o ineluctabilă pedeapsă divină.
Eşecul unirilor bisericeşti bizantino‑apusene, ca şi eşecul anterior al cruciadelor au lăsat câmp liber unor proiecte parţiale de federări zonale. Unul, profund utopic, a fost cel al regelui ceh Jiri Podiebrad, care, sub influenţa francezului Antoine Marin, a conceput în 1464 o Congregatio concordiae cu un tractatus pacis în slujba unui cultus pacis ce reunea mai multe state europene – Cehia, Polonia, Ungaria, Franţa, Veneţia –, iar altul a fost proiectul irenic din 1670 al celebrului gânditor Leibniz, sfătuitor al ţarului rus Petru cel Mare şi al cezarului german Carol al VI‑lea, năzuind la crearea unei federaţii europene arbitrate de regele Soare Ludovic al XIV‑lea şi care unea catolici şi protestanţi.
Cu mult mai pragmatic – şi tocmai de aceea realizat – a fost proiectul post‑bizantin de uniaţie de la 1596 numit Uniunea de la Brest dintr‑o Polonie unde domnea Sigismund al III‑lea Vasa, un luteran devenit catolic şi care aducea sub autoritatea Romei ortodocşii din Galiţia, Volãnia şi Bielorusia, continuat la 1698 de unirea cu Roma a ortodocşilor din Transilvania care primeau cele două diplome leopoldine (1699 şi 1701) prin care împăratul Leopold I conferea clerului unit privilegii care erau similare celor catolice.
Cu experienţa ratărilor istorice ale apropierilor Estului de Vest, în ciuda frumoasei metafore a celor doi plămâni prin care respiră Europa – şi care sunt, în primul rând, ai spiritului – ne putem, legitim, întreba dacă actuala integrare europeană are cu adevărat sorţi de izbândă.
■ Istoric al culturii şi al artei, profesor universitar, membru al Academiei Române şi vicepreşedinte al acesteia
Răzvan Theodorescu
