Tânăra și frumoasa prințesă de Marea Britanie și Irlanda de Nord, destinată însoțirii cu principele moștenitor al României, odată ajunsă în noua patrie, și‑a făcut pe deplin datoria. Maria a asigurat descendența dinastică, aducând pe lume trei băieți și trei fete. Fond genetic, dădace, guvernante, profesori, anturaj – iată combinația sub care s‑au înfățișat societății vlăstarele regale. Dacă mezinul Mircea a dispărut dramatic, copil fiind, și nu și‑a putut da măsura virtuților sau păcatelor, ceilalți au ajuns la maturitate, și‑au etalat personalitatea și au dat bătaie de cap părinților lor. Băieții și una dintre fete prin propria purtare, celelalte fete prin neîmplinirile ori chiar dramele din familiile în care au intrat.
Prim născut, moștenitor al Tronului, Carol avea viața în față, gata să se bucure din plin de ea, să continue opera unchiului, regele Carol, și pe cea a tatălui, regele Ferdinand, menită să întărească dinastia și să fortifice țara. Lucrurile s‑au complicat însă și moștenitorul Tronului a considerat capriciul personal mai însemnat decât datoria. O căsătorie precipitată, oficiată la Odessa, în plin război, cu Zizi Lambrino, alta, mai mult silită, cu prințesa Elena de Grecia, și apoi lunga și zgomotoasa legătură amoroasă cu Elena Lupescu, transformată târziu, după Al Doilea Război Mondial, în al treilea mariaj, au brăzdat viața tumultuoasă, controversată a acestui prinț.
Cea care a fost un adevărat raisonneur, arătându‑i la fiecare pas cât greșește, cât se îndepărtează de la îndatoririle unui membru al familiei regale, a fost Regina Maria. Conversații aprinse, scrisori, mesaje, confesiuni în paginile Însemnărilor zilnice – toate mărturisesc strădania mamei de a‑și aduce „Fiul Risipitor” pe calea cea bună. Motivația Reginei e mereu aceeași: alții i‑au stricat fiul! În notațiile zilnice însă înțelegătoarea și pe cât posibil obiectiva mamă admite că și unele trăsături de caracter ale lui Carol au fost la sorgintea comportamentului său. Odată cu Restaurația, survenită în 1930, relațiile mamă‑fiu capătă o nouă dimensiune. Starea de neînțelegere, de înstrăinare, ia forme dureroase pentru Regina Maria. Dincolo de faptul că nu e defel ascultată, Regina e supusă unor șicane greu de imaginat: buget diminuat al proprietăților, ignorarea dispozițiilor testamentare ale Regelui Ferdinand în privința ei, interdicția de a primi persoane așa‑zise „ostile” noului rege, bănuiala constantă că lucrează, în țară și în străinătate, pentru discreditarea acestuia – iată pe ce bază a înțeles proaspătul monarh să‑și statornicească relația cu cea care îi dăduse viață. Replica Reginei apare, apăsătoare, în Însemnările zilnice; acolo putea să‑și dea frâu liber disperării, neputinței, constatării că tot ce făcuse alături de răposatul rege, înconjurați de oameni de bine, între care Barbu Știrbey, se ducea acum vertiginos de râpă.
Starea conflictuală continuă și în 1932, chiar dacă apar momente înșelătoare când Carol trebuie să admită că nu se descurcă fără prezența sau intercedarea mamei lui. Iată, în continuare, expresia stării de spirit a Reginei, inedită, asupra climatului imposibil făurit de fiul ei și de „cloaca” ce îl înconjura, reflectat copleșitor în relațiile cu familia și în mod particular cu propria mamă.
În ianuarie Regina își vizitează fiul în noul apartament al acestuia. Impresia este tristă: „Am cinat cu Carol și cu Mihai în căsuța aranjată chiar de Carol în spatele Palatului, odinioară aparținând lui Drossu. E dramatic de goală și se simte teribil absența unei mâini de femeie. Nu e nicicum luxoasă și, deși Carol își iubește «interiorul» (fr.), n‑are cine știe ce pricepere, amestecă lucrurile și nu a aranjat tablourile cum trebuie. Holul e drăguț, dar cele două «saloane» (fr.) de jos sunt neînchipuit de rigide și lipsite de frumusețe (germ.) Dormitorul lui e cea mai drăguță odaie a casei, foarte mare, foarte sobru, aproape auster, cu patul pe podea, așa cum ne place nouă în familie. Aici și‑a adus toate icoanele, dar nu în chip inteligent, căci le‑a amestecat pe cele bune cu cele proaste. De fapt, are dramatic de puține lucruri, încât, după capul meu, casa are ceva patetic în ea. Mihai are două camere drăguțe și o baie «nu mă uita», oferită de nu știu ce magazin. Am fost adânc impresionată de toate lucrurile. Nu e «interiorul» (fr.) unui om rău, ci a unuia singuratic, nu e nimic luxos sau bogat acolo. Până și covoarele au fost ciudat de prost alese și nu‑s realmente de calitate, nu se vede un gust adevărat, e doar o asemănare cu a gustului de acasă. Unele lucruri au fost bine făcute, dar în general e «pe alături» (germ.). Săracul Carol, mă face să‑l iubesc și mai mult”.
Nici viața publică la Palat nu‑i pare Reginei convenabilă: „Serata a fost lipsită de șarm, mai mult sau mai puțin nereușită, destui ardeleni. Și asta mi s‑a părut dramatic. Totul așa de pustiu și condus după reguli militare”.
Carol îi interzice să‑l vadă pe mareșalul Averescu și Regina notează afectată, la 3 februarie: „Averescu a cerut să mă vadă, dar Carol n‑a vrut să mă lase să‑l văd, deoarece acesta a adoptat o poziție realmente dușmănoasă (germ.) față de Carol. Se pare că fiul meu se străduie să‑i desprindă partidul de el. Goga, cel mai mare susținător al său, a fost câștigat de Carol. Bietul bătrân e zdrobit, abandonat. Presupun că e de bună credință (fr.) și Regele trebuie să‑și înfrângă adversarii, dar asta pur și simplu mă îmbolnăvește să nu‑l pot primi pe bătrân în clipa când a fost părăsit. E genul de sacrificiu care devine împovărător. După toate cele, era din vremea mea, l‑am știut de‑a lungul întregii mele vieți. A comandat regimentul meu. În timpul războiului a fost unul dintre cei mai buni generali ai noștri; am fost adesea în casa lui, pe câmpul de luptă cu el. Deși Carol mi‑a spus el însuși că nu dorește să‑l văd, l‑am trimis în aceeași seară pe Zwiedy/ aghiotantul Zwiedeneck/ cu o scrisoare să spun că mi se părea mai nimerit să‑l primesc, nu să‑l enervez. Atunci i‑a spus lui Zwiedy că totul s‑a terminat, partidul l‑a abandonat. E prea târziu de încercat un ajutor în vreun fel oarecare. Îmi vine greu și, în situația în care mă aflu, nu pot să‑i trimit măcar un mesaj, să‑l văd undeva, orice mișcare a mea e știută; afară de asta, nu e român care să nu repete ce a zis careva în propriul avantaj, un secret nu e niciodată păstrat, taina unei scrisori tot așa, nu e ținută. Oh! Oh! Ce e de făcut? (fr.)”
Și Octavian Goga simte nevoia să se confeseze Reginei. Plăcerea acesteia e evidentă când primește mărturisirea poetului politician. La 21 februarie, ea comenta: „Am cinat singură și apoi m‑am dus la Irina Procopiu (una din doamnele de onoare ale Reginei) ca să mă întâlnesc cu Goga, care voia să‑mi vorbească. E la o răscruce (germ.) între Rege și vechea lui fidelitate față de Averescu. De fapt, e tentat să‑l înlăture pe Averescu și se declară pe sine pentru Rege, spărgând partidul și mergând pe convingerea că mulți îl vor urma deoarece Carol reprezintă viitorul, în vreme ce Averescu e aproape trecutul. Dar ineleganța gestului îl tulbură și e puțin îngrijorat de felul cum va reacționa Carol. Dacă se pune pe sine și orice aripă a partidului care îl urmează la dispoziția Regelui, ce planuri are Regele? N‑ar vrea să sfarme (partidul) dacă nu e pentru ceva folositor, o nouă formațiune care ar putea însemna un lucru eficient. I‑am înțeles dilema, dar nu știu ce are Carol în cap, nu pot aprecia și nu pot sfătui. Averescu a ales calea rea, articolele lui îngreunează hotărârea Regelui de a‑l chema fiindcă ar părea că are slăbiciunea să trateze. Să‑l lase ca pe un dușman pe cale de împuternicire, care ar fi un magnet pentru nemulțumiți, e o mișcare greșită. Desigur, dacă va dori Carol să discute toate chestiunile acestea cu mine, probabil că două capete vor găsi mijloacele să împace lucrurile și, oricum, să‑i taie lui Averescu apa la moară. Dar, vai, el va sta de vorbă doar cu cei care îi dau «sfaturi interesate» (fr.). Sunt singura ființă cu care poate vorbi, fără interese egoiste de o parte sau de alta, neavând nimic de câștigat. N‑am nevoie de nimic, nu cer nimic, doar Carol să fie un Rege drept pentru întregul său popor, dând la o parte personalul lui mărunt și infect răzbunător care îl dăscălește în ochii lumii și ai mei. (…)
Goga e la răscruce (germ.), se află între Rege și vechiul său șef Averescu. Regele îl trage de partea lui, între Rege și Averescu el îl alege pe Rege, ceea ce e de înțeles. Dar nu pot înceta să nu‑i spun să fie atent. I‑am zis: «Ia seama, știi ce reprezintă Averescu pentru dumneata, dar și ce făgăduieli ai de la Rege». A fost de acord că nu‑l așteaptă nimic bun, exceptând faptul că Regele vrea să‑l desprindă de șeful lui… «Fii atent, am continuat eu, dacă simți că e timpul propice să faci ce e drept, dar nu tocmai frumos, să‑l părăsești chiar pe cel care te‑a ajutat să ai importanța de azi» (fr.), înseamnă că e pentru ceva mai constructiv. Ți‑a încredințat Regele vreunul din planurile lui, ce vrea să facă, ce combinații are în cap, cu cine vrea să te pună în legătură, dacă aranjamentul gândit e cu adevărat viabil? Nu distruge vechiul liman înainte de a fi sigur că ai unul nou. Poate că Regele va inventa ceva cu care nu vei fi de acord și atunci? Vei fi făcut «acest lucru puțin elegant» (fr.) de a‑ți fi distrus vechiul prieten și asociat, neluând nimic pentru dumneata. Împreună cu Averescu sunteți o forță, odată despărțiți îl vei avea pe fostul prieten potrivnic, dușman de moarte al dumitale și al Regelui, asta fără îndoială fiindcă ai contribuit la distrugerea lui și dacă vei fi dezamăgit de oferta Regelui, ori e ceva inacceptabil, atunci și dumneata vei ajunge dușmanul Regelui (…) Dacă Regele intenționează să ridice la sine pe cei mai de treabă oameni din diferite partide, ne îndreptăm spre un guvern de coaliție – lucrul cel mai de dorit. Dar cine va fi ales prim-ministru, ca să țină adunate toate aceste elemente complicate? Ai sentimentul că Regele îți va oferi dumitale această funcție? «Nu, nu mi‑a dat nici o informație mai sigură» (…) Puterea nu e încă a dumitale, lumea e dornică să te urmeze, dar imaginează‑ți că acea coaliție îți va fi potrivnică, atunci când vei fi în frunte; nu‑ți vei mai putea împlini speranțele și fiind desprins de Averescu și nemulțumit de ce și‑a oferit Regele, ce vei face? Ai destrămat partidul dumitale și vei fi în aer, nici un lucru, nici altul, un sacrificat și imaginează‑ți sentimentele față de Rege dacă se întâmplă așa ceva. Am văzut atâtea, destule speranțe pierdute și atâta ură față de suveran fiindcă n‑a putut oferi totul. Eu sunt ca un cal bătrân de luptă care cunoaște toate trompetele, cele de dinaintea luptei și pe cele de după – au un sunet complet diferit… Trebuie să fii foarte puternic ca să‑ți îngădui să‑i înșeli pe ceilalți”. (fr.)
Între timp Regina încearcă să‑și definească în scris poziția în societatea românească, lucrând la Povestea vieții mele. La 3 martie, ea reținea în jurnal: „Am scris din greu, sunt interesată de munca mea. Vreau să fie doar aici, e atât de mult de spus și e atât de greu cum să știi să alegi din sute de amintiri și evenimente îngrămădite în mintea mea. Cartea întreagă trebuie să păstreze tema centrală a educației mele prin Unchiul și acolo, de narat, pe lângă subiecte cercetate, evenimente, experiențe, bucurii și dureri, conflicte și succese, realitatea poveștii unei femei care aproape inconștient a strâns putere pentru viitoarea muncă ce urma să fie făcută. Trebuie să arăt contactul progresiv și straniu cu țara, dragostea reciprocă sporind, în ciuda tuturor împotrivirilor mele. Amănunte răzlețe nu mă pot abate niciodată de la ideea centrală”.
Într‑o problemă mai neobișnuită, de familie, ar fi vrut să discute cu Carol, dar acesta e reticent. Era vorba de un proiect de căsătorie al Kirei, nepoata de soră a Reginei Maria, cu Tedy Suțu, un descendent al domnilor fanarioți din această familie. Și Regina răbufnește plină de năduf, la sfârșitul lui martie: „Am luat masa cu Carol. Am vrut s‑o iau cu el ca să vorbim de Nicky și, de asemenea, să tatonez terenul (fr.) pentru Kira. Subiectul din urmă l‑a deschis chiar Carol deoarece a primit o scrisoare de la Dicky (sora Reginei). Era mai curând vag în legătură cu cine era Tedy. L‑am făcut să înțeleagă. N‑a fost, desigur, deosebit de încântat. Am pus o vorbă pentru ei, dar cu Carol e neînchipuit de greu să vorbești. E așa de zgârcit la vorbă (germ.), încât, vai, simți în toate că se consultă cu persoane nepotrivite, mă doare inima și mă umple de disperare, nu poți pătrunde la adevăratul Carol. E ținut în corzi de Puiu (Dumitrescu), Lupeasca și Dumnezeu știe de ce alte creaturi. Inima lui firesc de bună e înăbușită de «discuțiile, intrigile, calomniile» acestor oameni josnici, plini de venin contra tot ce e mai bun, mai limpede, împotriva oricui nu se ploconește. Carol e ținut sistematic într‑o stare de supărare și resentiment împotriva a trei sferturi din supușii lui…”
După ce s‑a zbuciumat, a încercat să discute cu Carol, „să ajute”, cum repetă ea adesea, Regina Maria își dă seama că e exclusă din viața publică, din orice decizie a Regelui și nu‑i rămâne decât să meargă „să cultive varză”. Concluzia în ceea ce privește domnia fiului ei e drastică și din nenorocire nu și‑o va schimba până la sfârșit. Iată ce prorocea la 12 aprilie: „Cât despre Carol, nu eu voi fi aceia care să ceară să‑l vadă. Își preferă «Cloaca», lăsați‑l să și‑o aibă. Am făcut tot ce mi‑a fost cu putință să încerc să trezesc în el sentimente bune. Mă tem că putreziciunea încuibată de alții în el nu mai poate fi vindecată. Trebuie să stea ori să cadă, eu nu mai am ce face, respinge tot ce e bun, curat, drept, se bălăcește în mizeria celor care îl înconjoară – acesta e drumul lui. Vai, el e stăpânul și i se fac temenele până în ziua când se vor ridica toți împotriva lui, declarând că s‑a terminat. Atunci România și noi toți vom fi ajuns la capăt. «Finis!»”
***
Al doilea fiu, Nicolae, îi calcă pe urme fratelui mai mare. Dar spre deosebire de acesta, care, odată întors în țară s‑a decis să ocupe Tronul chiar cu prețul îndepărtării propriului fiu și a fost tot timpul extrem de bine informat de ce se întâmpla în țară, Nicolae avea o sferă de interese penibil de redusă: mașinile, vânătoarea, distracțiile și capriciile Jeannei (adică Ioana Doletti, din Prahova, care îi luase mințile). Mamă pătimașă, văzând doar bunătate, inocență și dăruire în fiii ei, Regina Maria trebuie să recunoască, în materie de cultivare, de apetit pentru desăvârșire intelectuală că acest al doilea băiat era „un idiot”. Apoi, toate faptele sale reprobabile, absolut de notorietate, și care țineau adesea pagina întâia a ziarelor nu puteau fi contestate, dar se datorau altora. Lipsa de supraveghere a aghiotantului, colonelul Manolescu, și arghirofilia Jeannei erau explicațiile mamei pentru purtarea scandaloasă a lui Nicky. Îl convoacă astfel pe aghiotant și se răcorește mustrându‑l pentru vina imaginară de a nu‑l fi împiedicat pe Nicky să fie superficial și neinteresat de sarcinile militare, cheltuitor peste fire și scandalagiu faimos. Dar tot acum, în 1932, se produce o dramă căreia Regina Maria îi face față cu nespusă greutate: indiferent la consecințe, răsfățatul vlăstar regal, tratat de mamă ca prieten și mai puțin ca fiu ce trebuia să fie ascultător, se căsătorește cu aleasa inimii, generând un scandal de pomină. Îl imita pe fratele său, care făcuse același lucru în timpul războiului, dând curs imboldului inimii, cum au susținut unii în epocă și destui în posteritate; acest gest de sfidare avea să‑l coste serios pe lunecosul principe. Cu căsătoria anulată prin voință regală, trimis la plimbare în străinătate pentru un an de zile și cu o condiție materială incertă, Nicolae e pentru mama lui victima inocentă a tuturor. S‑a întors totuși pe neașteptate în țară și, din apropierea avionului cu care venise, a vârât mâna în buzunar; gestul a fost interpretat ca preliminarii la scoaterea unui pistol. A fost arestat pe loc și ieșirea lui din joc a devenit o realitate a anilor viitori.
Cei care trebuiau s‑o informeze pe Regina Maria de noul statut al fiului sunt prim-ministrul Nicolae Iorga și ministrul său, Constantin Argetoianu. Relatarea întrevederii din Însemnările zilnice, încă inedite, rămâne o piesă antologică. Iat‑o: „Pe la 9 ½ am auzit cum Carol a convocat un Consiliu de miniștri (fr.) ca să delibereze în chestiunea lui Nicky (…) Ballif a schimbat puține cuvinte cu Carol, dar a văzut personal că nu e de bine (…) Mișcându‑se printre miniștrii împărțiți în grupuri, Ballif a avut impresia clară că în centrul ostilităților împotriva lui Nicky erau Prezan și Argetoianu. Ballif a venit la Cotroceni cu Nicky și împreună cu Zwiedy am rămas cu toții la discuții până când ne‑a fost adus mesajul că Iorga și Argetoianu erau în drum spre Cotroceni ca să ne vadă pe amândoi, pe Nicky și pe mine. I‑am cerut aghiotantului meu să‑i întrebe dacă vor veni întâi la mine, cu veșnica mea convingere că oamenii nu pot fi atât de abjecți pe cât sunt, mai speram că voi putea pune un cuvânt pentru cel căruia nu i s‑a îngăduit să se apere el însuși. Dar nu era nimic de făcut, au primit ordine precise să‑i frângă gâtul lui Nicky și, desigur, a fost prea ușor, de vreme ce nimeni n‑a pledat pentru el ori să‑i ia apărarea. Așa că s‑au dus la Nicky să‑i pronunțe sentința ca și cum ar fi fost un criminal ordinar și, de fapt, nu unul ca atare deoarece aceluia i s‑ar fi îngăduit să se apere. Lui nu i s‑a permis un apărător, a fost pur și simplu executat.
M‑am întors în camera mea disperată. Voi vedea dacă totul va lua o întorsătură rea, era să se înfăptuiască o crimă și trebuie doar văzut dacă rămâne numai o poveste singulară. Apoi deodată au venit în camera mea cei doi bătrâni. M‑am întors și i‑am privit: au venit asemenea chirurgilor după o operație ca să anunțe că pacientul va trăi și cu o satisfacție absolut ticăloasă mi‑au spus că toate s‑au aranjat cum nu se poate mai bine. Nicky a acceptat exilul vreme de un an sub pretextul unor probleme de sănătate.
Nu eram pregătită pentru așa ceva, a fost ca o lovitură drept în inimă. M‑am întors spre ei ca o tigroaică întrebându‑i cu ce drept au pronunțat asemenea sentință. Au ridicat din sprâncene și s‑au uitat la mine ca doi farisei disprețuitori și mi‑au spus că nu‑mi dau seama ce s‑a întâmplat, că asta a fost cea mai blândă formă de pedeapsă pentru ce a făcut Nicky. «Ce a făcut Nicky?» «A pus în pericol viața Regelui și pacea Statului!»
Atunci am dat cât acolo toate promisiunile făcute lui Ballif și lui Zwiedy să rămân calmă și disprețul meu pentru ei mi‑a venit la gură ca un venin. M‑am uitat la ei cu ochii în flăcări, plină de batjocură într‑un fel ce nu poate fi ușor exprimat în cuvinte și i‑am făcut să știe ce gândesc despre ei. S‑a adunat o gașcă de bătrâni să frângă gâtul unui om tânăr, mai ales fiindcă era unul curat în hidoșenia anturajului Regelui, și pe ce autoritate își bazează acuzațiile? «După denunțul lui Prezan despre vorbele lui Nicky în fața martorilor». «Va să zică vorbele unui boșorog împotriva principelui vostru!» A fost un moment de confuzie și amândoi au admis fără voie că toată tărășenia a sporit din pricina unei greșeli, aceea de a‑l fi trimis pe Prezan să se întâlnească cu tânărul. Prezan era prea bătrân și emoția întâlnirii cu un tânăr supărat coborând dintr‑un avion l‑a afectat într‑atât încât oarecum și‑a pierdut capul. Dar această pistă fiind urmată până la capăt, acum nu se mai poate schimba nimic. «După tot ce s‑a întâmplat, acuza inițială a fost o greșeală, pe care o admiteți ca atare, fiul meu e condamnat fără a fi ascultat». Au ridicat din umeri și au lăsat ochii în pământ, peste măsură de stânjeniți să se afle în fața unei mame furioase, dar cinici, prietenoși, lași, demni de dispreț. Două mutre oribile de vanitoși și ambițioși. «Și voi veniți la mine cu vorbe dulci să‑mi spuneți mie, mama băiatului, că totul s‑a petrecut fără piedici pentru el. Asta e părerea voastră ca să‑l serviți pe Regele vostru și să apărați dinastia, încurajându‑l să‑și îndepărteze întreaga familie, până rămâne singur, înconjurat de pungași, arătat lumii întregi pentru lipsa lui de loialitate și purtări lipsite de demnitate cui, celor care ar fi trebuit să fie apărătorii și aliații lui firești. Nu veniți la mine cu asemenea vorbe, aici, în camera mea nu e loc pentru asemenea minciuni. Adevărul e că aveați nevoie să‑l îndepărtați pe Nicky, erați bucuroși de orice pretext ca să‑i rupeți gâtul, indiferent ce mijloace ați fi folosit; în orice caz vă spun că nu vă pot admira faptele, nici să înțeleg cum puteți sta aici încântați de voi înșivă când l‑ați sfătuit astfel pe Regele vostru»”.
„Foarte jignit, Iorga, întorcându‑și trupul încovoiat spre mine și cu «graseierea» lui urâtă (a spus) că asta sună mai mult ca o insultă. I‑am replicat: «Ia‑o cum vrei!»
Apoi, cu un cinism anevoie de reprodus, Argetoianu a declarat că ei au de lucru în țara asta, că au nevoie de Regele lor și orice și oricine îl va deranja pe el sau pe ei va fi înlăturat din cale. Evident, Nicky era un om bolnav, un „neurastenic” care trebuia să plece și să se aibă grijă de el, și‑a compromis fratele, i‑a pus piedici și ar trebui să fiu bucuroasă că a plecat așa de ușor.
Pe urmă le‑am întors spatele, lăsându‑i să înghită ce mai aveau de auzit, că sunt o pereche de lași nenorociți care se agață de putere «cu orice preț» (fr.) și, desigur, tinerii cu mintea limpede vor fi încântați de treaba murdară de distrugere întreprinsă de ei! Am spus: «Bine, nu mai e nimic de zis, întoarceți‑vă la Regele vostru și bucurați‑vă dacă puteți de treaba frumoasă pe care ați făcut‑o azi». Mi‑au sărutat mâna și am avut satisfacția amară de a vedea că mi‑am făcut doi dușmani neîndurători din cei doi ticăloși cu mintea scurtă.
Iorga, adus de spate, și unsurosul fariseu Argetoianu, ca o bubă plină de puroi – mi s‑a făcut greață aproape fizic gândindu‑mă la ei, pur și simplu au poluat aerul din camera mea. Pe urmă am trimis din nou după Nicky și cei doi sfătuitori ai noștri și le‑am spus că le va părea rău să audă că am avut «satisfacția aspră și primejdioasă să le spun celor doi monștri părerea mea despre ei» (fr.) Desigur, s‑au înspăimântat, știind că pentru mine urmarea va fi catastrofală. Dar acum eram indiferentă la orice, afară de plăcerea de a‑i fi tratat așa cum sunt: bestii, trădători, lași la remorca bandei (fr.) care stă în spatele fiului meu mai mare, «mâna neagră» (germ.).”
***
Relațiile cu fetele au altă dimensiune. Elisabeta, fantastă, neașteptată, numindu‑se pe sine în tinerețe „Regina din Sabba” în corespondență, a păstrat toată viața o anume distanță sufletească față de mama ei. Egoistă peste măsură, interesată de ce bijuterii va moșteni, a cotrobăit fără scrupule în caietele Însemnărilor zilnice spre a vedea dispozițiile materne în această privință – Elisabeta nu s‑a sfiit să facă afaceri oneroase cu bunuri moștenite de la Regele Ferdinand, vânzându‑le Statului și realizând câștiguri pentru Regina Maria de neconceput.
Pentru a doua fată suverana nu are decât cuvinte de laudă. Mamă împlinită, soție răsfățată, Mignon rămâne, până în anul 1934, fiica dulce, prevenitoare față de mama ei. Musafiră așteptată cu drag în țară și gazdă afectuoasă în Iugoslavia, asupra căreia a domnit alături de soțul ei, Regele Alexandru (Sandro), ea își vede viața dată brusc peste cap: asasinarea acestuia la Marsilia pune capăt fericirii grațioasei femei și o va copleși odată în plus pe Regina Maria.
Copilul care ocupă cel mai mult gândurile Reginei rămâne Ileana. „Rațiunea mea de a fi”, scrie ea exaltată când înțelege că i se năruie planul de a‑și petrece viața în continuare alături de odrasla preferată. După eșuarea unui proiect de căsătorie cu un conte german, Ileana încheia un mariaj teoretic strălucit: devine arhiducesă. Doar că titlul privea un imperiu dispărut după Primul Război Mondial, iar aportul material al soțului era nul. Arhiducele Anton de Habsburg, inginer școlit în Spania, era drăguț, atent cu soția și îndrăgostit de avionul lui. Cam atât. Cu o mamă patologic de zgârcită, o educație sumară („e ca un sălbatic african”, constată Regina Maria) și perspective de afirmare inexistente, evident că omul nu era ginerele dorit de Regina Maria. Însă stăruința cu care încearcă să se convingă pe sine cu privire la însușirile tânărului, botezat de ea cu tandrețe Puma, rămân înduioșătoare.
Disponibilitățile acestei femei, naturalizată de tânără în România și ajunsă cetățean exemplar al ei, cu o cronică expresivă a anilor 1916‑1938, oglindită de paginile Însemnărilor zilnice, rămase parțial inedite, sunt o chezășie că aici se întâmplă mereu ceva neobișnuit, benefic și de interes major.
Georgeta Filitti
