Despre ridicol în postmodernitate şi despre ridicolul postmodernităţii

Unul din lucrurile (bune, desigur) care au dispărut în postmodernitate (acea ideologie care a dus la ruinarea definitivă a civilizaţiei occidentale, într‑o perioadă extrem de scurtă), printre multe altele (nu cred că le ţine cineva evidenţa, ar fi deja greu şi oricum nu ar avea importanţă), este simţul ridicolului. Sesizarea ridicolului era parte din acel bun-simţ ce s‑a dezintegrat sub valul ideologiilor care au dezasamblat o lume şi au pus în locul ei un vid. A nu fi ridicol era, într‑o epocă în care omul avea (încă) o condiţie intelectuală, valori morale şi o scară de valori (pe care era capabil să se situeze singur, omul îşi cunoştea locul), o teamă proverbială (să nu ne facem de râs). Faţă de sine, omul era capabil să sesizeze intrarea într‑o postură ce devine ridicolă şi avea voinţa şi capacitatea să acţioneze pentru evitarea ei. Ridicolul era sesizat imediat şi sancţionat, societatea evitând astfel derapaje importante; pe scurt, ridicolul nu era tolerat, ci imediat remarcat, cu intenţia înlăturării lui, pentru că de multe ori ridicolul indică o impostură. Capacitatea unei societăţi de a sesiza şi de a sancţiona ridicolul era un semn al sănătăţii ei.

Sursa ridicolului este o inadecvare, o disproporţie sau o incongruenţă. Categoria estetică a ridicolului, diferită de cea a comicului, se referă la un raport: cineva este ridicol într‑o anumită postură, faţă de care apare o nepotrivire, un lucru apare ridicol într‑un context de disproporţie, o epocă pare ridicolă pusă alături de o epocă anterioară, un personaj pare ridicol pus (sau punându‑se) alături de altul, într‑o disproporţie vădită. Vrând să pară un cavaler de cea mai pură esenţă şi, evident, neavând calităţile necesare, Don Quijote sfârşeşte fiecare din aventurile sale în cel mai profund ridicol (nu discutăm interpretări ulterioare ale personajului). Socrate considera ridicolul rezultatul ignoranţei. Ignoranţa este o sursă importantă de ridicol, poate cea mai importantă, dar la ea mai trebuie adăugate vanitatea, ambiţia, şi, desigur, prostia şi perechea ei în plan estetic, prostul-gust.

În epoca pre‑postmodernă (într‑adevăr, revoluţia de tip marxist a postmodernismului este un moment de cotitură în istoria omului, ea marcând începutul decăderii acestuia), bunul‑simţ funcţiona ca un mod de sesizare şi de sancţionare a ridicolului. Bunul‑simţ a fost o capacitate comună, universală, generală, de a percepe şi de a judeca lucrurile. Acest barometru cu multiple folosinţe practice (o filosofie comună a vieţii practice) se constituia din elemente etice, culturale, religioase şi estetice şi era comun, practic, tuturor oamenilor. Goethe considera bunul-simţ „geniul umanităţii”, iar Victor Hugo considera că în compoziţia bunului‑simţ intra „măsura, rezerva şi proporţia”. În fine, Descartes îl considera „puterea de a distinge adevărul de fals”, punând, probabil, în compoziţia lui o parte consistenţă de raţiune. Una din folosinţele bunului-simţ era tocmai depistarea ridicolului şi sancţionarea lui. Disproporţia cu potenţial ridicol era imediat sesizată, pentru că în compunerea bunului-simţ intră un foarte acut simţ al proporţiei; rezervă în faţa potenţialului ridicol venea dintr‑un simţ al măsurii, o parte importantă a bunului-simţ. Dar bunul-simţ, alături de „metanaraţiuni” (din care bunul-simţ îşi trăgea seva), a fost pulverizat de revolta postmodernă (nu e clar dacă în calitate de marcă a feudalismului sau a burgheziei) şi nu mai este un barometru universal de judecare a realităţii; procesului amplu de deconstrucţie (în fapt, un proces radical de despiritualizare a omului, de distrugere spirituală) i‑a căzut victimă şi bunul‑simţ. Relativitatea morală, etică şi estetică a luat locul oricărui sistem coerent de valori sau de evaluare. Astfel că, nemaiputând fi sesizat de un simţ comun care nu mai există, ridicolul nu mai există nici el.

A doua modalitate de depistare şi de condamnare a ridicolului a fost arta: satira, comedia şi, la nivelul simţului comun, glumele, toate au rolul de a pune în evidenţă ridicolul şi de a‑l sancţiona, descurajând incidenţa acestuia. Dar sursa ridicolului este protejată ideologic, prin invocarea de drepturi, eliminarea discriminării etc. Pe de altă parte, satira (ca mod de punere în evidenţă a ridicolului şi de sancţionare a acestuia) este condamnată de ideologia corectitudinii politice, ea fiind considerată o ofensă. Arta, deci, este şi ea restricţionată atunci când sesizează ridicolul, care ajunge să nu mai fie remarcat.

Contestarea ierarhiilor (atât a celor ce vin din calităţile naturale, cât şi a celor bazate pe educaţie), în contextul neomarxismului şi al corectitudinii politice, a dus la o subideologie fals democratică ce afirmă că oricine poate ajunge în orice poziţie socială. Această ideologie ar fi trebuit să ducă la un val de ridicol rezultat din faptul că viaţa publică a fost asaltată de figuri inadecvate, de la poliţişti de 1,60 m (condiţia de înălţime pentru a accede la această profesie a fost eliminată, ea fiind, desigur, discriminatorie) până la figuri publice a căror personalitate este disproporţionată faţă de locul pe care ajung să‑l ocupe în ansamblul sistemului social. Acest lucru însă s‑a întâmplat pentru că simţul ridicolului a dispărut, atât la cei care sunt sursa lui, cât şi la cei care ar trebui să‑l recepteze.

Un lucru este cert: eliminând categoria ridicolului, postmodernitatea evită situaţia în care se vede, plenar, cât este ea însăşi de ridicolă. Iar eroismul maxim, ne spune Unamuno, este să înfrunţi ridicolul.

■ Prozator, eseist

Mirel Taloş