Estul are obiceiul să înghită oamenii şi visurile lor. Estul nu cunoaşte consistenţa certitudinilor, el hrăneşte ironia nebănuită a iluziilor. Aici „da” înseamnă „nu” şi „mai vorbim noi” înseamnă o profundă şi perpetuă tăcere. Estul îi dă celui puternic senzaţia nemărginirii din care preia doar firimituri banale precum infatuarea, aroganţa, indiferenţa. Pentru cei mulţi înseamnă nimicul fiecărei vieţi trăite, la fel, cu fiecare generaţie. Mai ştie careva, din cei trecuţi de 50 de ani, cum se numea Şoseaua Giurgiului pe când oraşul nu se încumeta să se extindă pe acolo? Avea un toponim siberian, de stepă încruntată: Giurgiului‑Viforniţa. Acum acolo sunt blocuri, iar toponimul s‑a schimbat în „Drumul Găzarului”. Viforul revine mereu în căutarea stepei, iar nămolul de câţiva centimetri grosime de pe trotuare este acelaşi de acum 30 de ani. Iarnă de iarnă. În fiecare generaţie acelaşi nămol prin care înoată aceiaşi oameni cu chipuri îmbătrânite.
Hainele le erau decolorate, tot mai cenuşii pe măsură ce vârstele înaintau, asezonate neglijent sau mai degrabă indiferent: gumari şi pantaloni de stofă, geacă şi papuci de casă, bocanci şi sacou de lână. Chipurile nu respirau. Erau într‑o continuă căutare a unei destinaţii ce refuza să se ofere unor suflete secătuite de vlagă. Spaţiile verzi parcă sunt călcate de titani, pământul şi‑a scos măruntaiele, iar pomii par a fi rămăşiţele unui deşert sufletesc. Negustorii de ocazie vând nimicuri: fermoare, ciorapi de damă, şireturi, diferite mercerii refuzate într‑o frenezie de gesturi epuizate. Frigul i‑a împietrit în forme bizare. Deşi toponimia ne joacă iar feste, căci ne aflăm chipurile în piaţa numită „Progresu”!
În istorie cuvântul devenire se aseamănă periculos de mult cu un alt cuvânt: „revenire”. Probabil ţine de relief. Precum o albie de râu, care deşi este modelată de apa acestuia, râul îşi varsă existenţa în acelaşi loc, fără modificări, fără speranţe. Sau poate că oamenii confundă devenire cu revenire în istorie. Au plăcerea să trăiască un vis ca pe o epuizare.
De fapt, este vorba de supravieţuire. De la o factură la alta. De la un împrumut la altul. De la o minciună la alta. Pentru că în Est o sărbătoare se aseamănă cu o zi obişnuită şi banalitatea fiecărei zile se aşteaptă să ofere speranţa unei schimbări neaşteptate: lozul cel mare la 6 din 49, o moştenire nebănuită, o lovitură de tip „Ţigareta”, o poşetă pierdută sau uitată prin tramvai; totul depinde
pe care treaptă socială te afli. Pretutindeni în Valahia este la fel: visuri şi epuizare. Nimic concret, nimic consistent, nimic real. Totul anapoda.
Oraşele noastre par de neregăsit. Ne pierdem într‑o prăbuşire continuă la fiecare colţ de stradă. Gotic, romanic, baroc, neoclasic sau eclectic, fiecare colţ de stradă este un eşec şi o lamentare, ambele îngropate în mâzgă cu respirare cu tot.
Aparenta lumină a străzilor noaptea, adânceşte bezna împrăştiind‑o pe fiecare chip – prezenţă întâmplătoare a locurilor. Şi aceasta, în nepăsare indescifrabilă şi violentă, care se absoarbe în propria‑i existenţă, mimând suficienţa şi plinătatea.
Dacă un soldat – plecat pe front într‑o toamnă de prim război – s‑ar întoarce printr‑o inversare a timpurilor într‑o noapte prezentă, s‑ar regăsi mai trist şi mai înfricoşat decât în grozăvia tranşeelor.
Oraşele – o lume a resemnării. Aici cu toţii s‑au resemnat: cei mai mulţi frizând cunoaşterea şi pocind prima silabă, iar ultimii – câţi au mai rămas – vor fi simple expresii fotografice. Avem o lume reconstruită periferic în structura fiecărui crepuscul şi sabotată de o intimitate de latrină.
Oraşele – cor antic ce‑şi cântă perpetuu refrenul final. În acest decor ne găsim buimaci în mijlocul decăzuţilor, frapaţi şi oripilaţi de prezenţa unei femei cochete sau a unui tânăr elegant. Ne vom putea plânge nestingheriţi ruinele oraşelor noastre pierdute?
Gările – porţi părăsite a căror deschidere nu duce nicăieri. Odinioară, soldatul plecase din una, iar apoi trecuse prin altele fără a se opri. Dar imaginea lor de fata morgana marcau implacabil orice existenţă. Au trăit anii ’30. Anii ’40. Chipiuri, pălării ridicate, politeţuri, forfotă pestriţă şi chibzuită, cuprinsă parcă de o mână nevăzută. Totul a rămas ascuns în raniţa soldatului. În final de ev, sunt prăbuşiri descărnate de incubi decăzuţi.
Străzile – labirinturi pustii cu capcane neştiute. O respirare gâtuită de astm, iluzii disperate în lipsa gândurilor fugare. Şi ceaţa, această ceaţă ocrotitoare care ne ascunde unii de alţii, pentru a nu ne răni mai mult privindu‑ne chipurile. Şi ce răni adânci, străzile! Durerea lor se surpă pe caldarâm într‑o adiere de vals nemaiauzit.
Casele – găuri negre ale unui paradis pierdut. Pe un perete, un fragment de bal mascat înfulecat pe nesimţite de înfricoşătoare dănţuiri urlate. Şi în poarta cu glasvand oxidat de revărsări repetate ale cerului, se dezlănţuie o mişcare transpirată şi neagră. Ferestrele rânjesc cu blândeţea sonatelor scrijelite pe geamuri sparte şi adulmecă noaptea ca pe o scăpare.
Cimitirul – oraşul pierdut cu respirare firească. Tăcerea lui este o metaforă sugerată oricărei priviri. Aleile umbrite sunt un dans neterminat, decorat cu străzi desfundate. Oraşul pierdut se află în raniţa soldatului, iar chipurile defuncţilor sunt un jurnal de front neterminat. Lespezile albe sunt strigăte foşnitoare ale unui timp încremenit într‑o perpetuă zvârcolire. Oamenii sunt cei care nu se mai văd şi cei pe care nu vrem să‑i mai vedem. Cei care nu se mai văd, au un dram de nebunie neterminată, iar cei care se doresc văzuţi, nu au nimic de arătat. Cei care erau, aveau o prăbuşire maiestuoasă, iubită furtunos, iar cei care sunt, rămân doar o putreziciune a prăbuşirii. Capul înclinat pasional pentru femeia pe care ştiai că nu o vei avea – este ceea ce era – şi pumnul ridicat, nespălat, asupra uneia care îşi silabiseşte prostia – este ceea ce a mai rămas. Privirea, ca atingere a irealului – ceea ce a fost, irealul din fiecare privire, ceea ce nu va mai fi.
Idealul – ceva grosier şi periferic. Grosier prin cei care‑l cugetă onomatopeic. Soldatul avea idealul său îndepărtat şi neştiut, dar îl trăia în diverse chipuri şi simţuri, în revărsări copleşitoare: viaţa, iubirea, şoapta uneia sau alteia în urechea sa obosită, strada pustie a nopţii şi rafinamentul orgiac.
Oraşe pierdute în ceaţă. În fiecare anotimp al vieţii, aceeaşi decadenţă ireversibilă peste speranţele noastre. Ele au căpătat premoniţia unei prăbuşiri continue, într‑un cadru prea uşor de descifrat. Pentru că este prea simplist şi prea vulgar. Peste străzi horcăie muribund timpul oprit din cursul său ciclic, iar zvârcolirile sale sunt uşoare respirări printre tresăririle arborilor. Dar nu se poate decodifica durerea lui în limbajul uzual de cartier.
Sufletul oraşelor învăluit în ceaţă este rătăcit prin periferii blazate. Dramele acestora nu pot mişca nimic, nici măcar timpul înrobit al clepsidrei. Goliciunea vulgară şi simplitatea ignorantă a oraşelor noastre sunt suficient de împietrite pentru a invoca adieri ale gândurilor.
Oraşele sunt o îngândurare de heruvim învins. Totul este învăluit într‑o spulberare cu final necunoscut pe care nici războaiele nu o pot face. Oraşul dispărut în raniţa soldatului se regăseşte numai în pustietatea străzilor şi prin întunecimea caselor. Vechiului oraş îi lipsesc oamenii care‑l trăiau în viscerele lor dureroase. Ultimele lui spasme s‑au spulberat odată cu lista dispăruţilor din acea toamnă de prim război! Dezintegrarea începută atunci continuă în sufletele noastre ca un „gal murind” sub zidurile Mediolanumului. Pe când bucuria altora la vederea străzilor cleioase este un extaz trăit prin ochiul de sticlă.
Cum s‑a născut şi ce anume hrăneşte această lume a imprevizibilului, a incertitudinii, a geografiilor fără final, ale marelui „Est”? Editura Corint oferă publicului câteva priviri în clarobscurul lumii ruseşti contemporane. Graniţa dintre hărţile insalubre social ale spaţiului subteran post‑sovietic, cu influenţe în zonele politicului şi decidenţei economice, pe de o parte, şi aceeaşi lume, dar „salubrizată” prin contract cu misiune şi obiective ce rămân în decidenţa unui grup restrâns sau a unui lider politic suprem. Este vorba despre lumea asasinilor şi hoţilor numiţi în argoul post-sovietic „Vorî” şi cealaltă lume, similară, dar sub contract, al grupului Wagner. Sunt vârfuri de aisberg, cu înălţimi apropiate, fundament similar şi hrănite de acest continent al etologiei post-sovietice, atât de diferite de ceea ce consumă restul planetei. Cele două lumi venite dintr‑o frontieră flexibilă, cu opţiuni de permanentă, perpetuă flanare între Asia şi Europa, pe care a format‑o întinsa câmpie rusă. Volumele semnate de Mark Galeotti (Vorî. Hoţi şi asasini. Supremaţia rusă) şi Marat Gabidullin (Memoriile unui mercenar din grupul Wagner) merită explorate în oglinda sufletului rusesc.
Fundamentul care susţine aceste două structuri violente, punitive, cu tot ceea ce este diferit, este descris de Serghei Medvedev în volumul Întoarcerea Leviatanului Rus. Cultura violenţei şi obsesia imperialismului, publicat şi el la Editura Corint. Nu este o carte de istorie, chiar dacă cuvintele violenţă şi imperialism vă trimit la ţarii Vechii Rusii. Sunt, de fapt, sertare tematice ale secolului al XX‑lea şi ale perioadei post‑sovietice, cu particularităţi din mediul urban rusesc periferic. Oraşele medii, demoralizate şi dezindustrializate, depopulate şi obligate la o adaptare vecină cu inadaptarea. Serghei Medvedev descrie primejdia în desfăşurare, iar toate forţele ei conjugate pot avea impactul unui „leviathan” pe care‑l doreşti ascuns în mitologiile istoriei. Este descrierea în timp real a unui pericol iminent. Imaginea din imediat de după atenţionarea prin expresia: „Iată‑l, vine”!
■ Scriitor, istoric, publicist şi editor
Adrian Majuru
