Dubla moştenire a românilor se explică prin îngemănarea istoriei şi geografiei. Datorită unor împrejurări istorice speciale, după circa un secol şi jumătate de confruntări – de la Caesar până la Domiţian (între jumătatea secolului I î.Hr. şi finalul secolului I d.Hr.) – şi după două decenii de războaie aproape neîntrerupte – derulate între anii 87 şi 106, pe când era rege al daco‑geţilor Decebal – peste două sute de mii de km pătraţi din Dacia preromană nord‑dunăreană au ajuns cuceriţi sau controlaţi de Imperiul Roman. Această suprafaţă se adăuga altor mari întinderi de pământ locuite de traco‑geţi la sud de Dunăre şi ocupate de romani anterior. Prin crearea provinciilor romane Moesia şi Dacia, sigiliul Romei a fost pus pentru eternitate la Dunăre şi în Carpaţi. Trupele romane şi coloniştii – aduşi prin acţiuni organizate sau veniţi de bunăvoie – administratorii şi funcţionarii, cu toţii latinofoni, i‑au întrecut repede în număr pe puţinii localnici rămaşi, după ce „Dacia fusese secătuită de bărbaţii” căzuţi în lupte. Astfel, procesul de romanizare s‑a produs aproape în chip firesc, fără eforturi speciale. Toate condiţiile necesare erau îndeplinite: colonizarea masivă şi organizată, convieţuirea dintre autohtoni şi colonişti şi superioritatea culturii şi civilizaţiei romane faţă de cele autohtone. Traco‑daco‑geţii construiseră şi ei, fără îndoială, o civilizaţie, dar una de tip rural, cu unele cetăţi de pământ şi de piatră înălţate pe culmi de dealuri şi de munţi, fără să practice lucrări edilitare majore şi fără să aibă creaţii scrise în limba lor. Atracţia Romei devenise pentru ei ademenitoare şi chiar irezistibilă. Astfel, după circa şase generaţii de trai în Imperiul Roman (circa 101 – 275 d.Hr.), impunerea limbii latine vulgare (populare) la nord de Dunăre era deplin înfăptuită, ca şi a credinţelor, obiceiurilor şi tradiţiilor vehiculate în această limbă.
Astfel, în ciuda amestecului de populaţii preromane (cu predominarea traco‑daco‑geţilor) şi a caracterului eterogen al coloniştilor, proveniţi ex toto orbe Romano („din toată lumea romană”) – cu predominarea netă a vorbitorilor de latină – din sinteza creată a ieşit biruitoare latinitatea, aşa cum s‑a întâmplat în Italia, în Galia (Franţa de mai târziu), Hispania etc. Romanii au fost mari cuceritori, dar şi mai mari decât cuceritori au fost organizatori, şi şi mai mari decât organizatori au fost legislatori. Ei au adus cu sine, în regiunile cucerite, un model superior şi ademenitor de viaţă, o anumită forma mentis specifică. Migratorii veniţi ulterior – cei mai importanţi la noi fiind slavii – nu au făcut decât să dea o nuanţă specifică acestei lumi romanice şi latine, aşa cum germanicii au conferit personalitate distinctă popoarelor romanice occidentale. Prin urmare, românii nu au în etnogeneza (formarea poporului) şi glotogeneza (formarea limbii) lor nimic spectaculos sau neobişnuit, ei formându‑se după „reţeta” (schematizată) de naştere a oricărui popor romanic: peste un element slab autohton sau preroman (la noi, traco‑daco‑geţii) s‑a aşezat elementul cuceritor (romanii), urmate, pe când sinteza inegală dintre cele două grupuri era pe cale de finalizare, de elementul migrator (la noi, slavii). Acelaşi lucru se vede şi în limba română,
asemănătoare unui organism viu, care s‑a format, a crescut şi s‑a dezvoltat odată cu poporul care a creat‑o şi căruia îi serveşte ca mijloc de comunicare. Astfel, limba română are un slab substrat vechi, preroman, un strat puternic latin şi un superstrat slav. Cele mai multe cuvinte vechi din româneşte, peste două mii, sunt cele moştenite din limba latină. Acest număr este egal cu termenii latini originari prezenţi în fiecare din limbile romanice occidentale. Fireşte, de‑a lungul timpului, româna s‑a îmbogăţit mereu cu elemente noi, din multe limbi, cele mai multe fiind, totuşi, cele de origine latină, potrivite cu specificul limbii. În limbajul cotidian de astăzi, românii folosesc, în linii mari, aproape 80% dintre cuvinte provenite din latină şi limbile romanice sau engleză (al cărei vocabular este majoritar latin, preluat prin mijlocirea francezei), circa 15% cuvinte slave şi 5% de alte origini. Spectaculoasă este însă dăinuirea unui popor neolatin la Dunărea de Jos, în mijlocul unor popoare şi populaţii nelatine. Românii s‑au născut, fără nicio îndoială, din amestecul mai multor etnii – inclusiv germanice şi turcice – şi au fost influenţaţi în istoria lor de multe culturi şi civilizaţii, dar sigiliul Romei s‑a dovedit decisiv şi le‑a conferit, până la urmă, personalitatea.
Noul popor romanic care se forma în secolele I‑IX la Dunărea de Jos şi la Carpaţi a primit cuvântul Domnului tot în limba latină. Creştinarea românilor (ca şi a grecilor sau albanezilor) s‑a produs – spre deosebire de creştinarea tuturor celorlalte popoare din jur – în mod treptat şi organic, începând de jos, prin răspândirea credinţei din om în om, chiar cu ajutorul misionarilor. Creştinarea criptică a Daciei a început în vremea stăpânirii romane şi a continuat apoi în libertate, mai ales prin misionari, după edictul de la Milano (312 d.Hr.). Treptat, creştinismul din fosta Dacie s‑a extins şi fortificat mereu. Popoarele vecine s‑au creştinat, în general, de sus în jos, prin decizii radicale, luate de unii conducători, care s‑au botezat în chip exemplar, obligându‑i pe supuşi (mai întâi pe membrii elitei) să facă acelaşi lucru: bulgarii la 864 (prin hanul Boris, devenit ţarul Mihail), sârbii în secolul al IX‑lea, ruşii la 988 (prin Vladimir cel Mare devenit Vasile), polonezii la 966 (sub Mieszko I), ungurii la anul 1000 (prin ducele Vajk, devenit regele Ştefan), lituanienii la 1386 (prin Jogailla, devenit regele Vladislav Jagiello) etc. Cele mai vechi şi mai importante cuvinte care denumesc în limba română elementele creştine, referitoare, cu precădere, la dogmă şi la rit, sunt de origine latină. Celelalte, care privesc calendarul, organizarea bisericească, unele sărbători, viaţa preoţească şi mănăstirească sunt de origine slavă. Explicaţia este, până la un loc, tot de natură istorică: în timp ce creştinarea daco‑romanilor şi protoromânilor s‑a produs în limba latină (însuşi episcopul got Wulfila predica la nord de Dunăre, în secolul al IV‑lea, şi în limba latină), organizarea canonică a bisericii la nord de Dunăre s‑a făcut mai târziu, după modelul bizantino‑slav al bisericii bulgare. Aşa, românii au ajuns să aibă ca limbă de cult, de cancelarie şi de cultură scrisă slavona, cu toate că ei erau un popor neolatin, şi să ajungă ortodocşi. Această situaţie oarecum paradoxală se întâlneşte şi la unele popoare slave, anume la cele catolice – polonezii, croaţii, slovenii, cehii, slovacii – care au avut ca limbă a bisericii latina. Din acest punct, intervine în explicaţie şi geografia, fiindcă românii au devenit ortodocşi prin situarea lor spaţială mai aproape de Noua Romă (Constantinopol) – centrul ortodoxiei – decât de Roma cea veche, centrul catolicismului. La fel a fost cu popoarele slave occidentale, aflate şi ele mai aproape de puterile catolice decât de lumea ortodoxă.
Odată cu ortodoxia, românii au adoptat treptat şi civilizaţia de orientare bizantino‑slavă, care a dat măsura dezvoltării acestei părţi de lume. Imperiul Bizantin era de fapt Imperiul Roman de Răsărit, basileii de la Constantinopol s‑au numit mereu, în mod oficial, până la căderea Cetăţii sub turci (1453), „împărţi ai romanilor”, numai că ei erau de limbă greacă, fiindcă partea aceasta a statului roman nu‑şi pierduse niciodată grecitatea. Romanii nu i‑au putut romaniza pe greci, deoarece şi grecii antici (ca şi romanii în raport cu celelalte popoare, cu excepţia grecilor) aveau conştiinţa superiorităţii civilizaţiei lor faţă de cea a romanilor. Între timp, după revărsarea slavilor la sud de Dunăre (după anul 602), Peninsula Balcanică s‑a slavizat în mare măsură, încât civilizaţia regiunii s‑a transformat treptat din romano‑bizantină în bizantino‑slavă, mai ales după ce slavii şi‑au creat propriul alfabet (chirilic) şi propria limbă de cult (slavona). Din marea cultură bizantină, combinată de‑acum cu o componentă slavă, românii au preluat ceea ce au putut înţelege şi ceea ce le‑a fost pe măsura civilizaţiei lor agrar‑pastorale. Nu au receptat arta scumpă şi sofisticată a mozaicului şi nici discursurile teologico‑filosofice subtile de la Constantinopol, dar au imitat şi dus mai departe pictura frescelor şi icoanelor, însemnarea pe ani a evenimentelor, literatura simplă de înţelepciune, de inspiraţie populară sau canoanele bisericeşti aflate în măsură să normeze viaţa comunităţilor grupate în jurul bisericii. Cantonarea aceasta benefică a românilor în cultura şi civilizaţia Răsăritului a fost roditoare, în cadrul procesului de dezvoltare a Commonwealth‑ului bizantin (după expresia lui Dimitri Obolensky), înainte şi după declanşarea „Bizanţului după Bizanţ” (după expresia lui Nicolae Iorga). Dezvoltarea acestei forme de viaţă a Europei Răsăritene a suferit însă o lovitură serioasă odată cu decăderea acestui imperiu răsăritean (secolele al XIV‑lea – al XV‑lea) şi mai ales după cucerirea Constantinopolului de către otomani în 1453. De la această dată (adică de la jumătatea secolului al XV‑lea încoace), moştenirea bizantină a fost valorificată în afara Bizanţului, prin popoarele creştine (slavi şi români) care preluaseră pomenitul model de civilizaţie, ca şi prin iradierile tot mai slabe ale acestui model în lumea (catolică şi protestantă) central‑europeană şi occidental‑europeană.
Spre finele mileniului I, românii, ca toate popoarele din jur, şi‑au constituit, pe urmele vechilor comunităţi latinofone (numite de Nicolae Iorga „Romanii populare”) din epoca post‑romană,
formaţiuni politice proprii sau în colaborare cu slavii, numite, de aceea, cnezate (judecii) şi voievodate (ducate). Ele s‑au grupat treptat în jurul unor nuclee centrale şi s‑au fortificat mereu, pe parcursul câtorva secole. În timp ce formaţiunile româno‑slave din Crişana, Banat, Transilvania şi Maramureş au ajuns în secolele XI‑XIII sub ocupaţia Regatului Ungariei (Transilvania fiind menţinută sub forma tradiţională de voievodat), cele de la sud de Carpaţi s‑au grupat sub egida domniei Ţării Româneşti, iar cele de la est de munţi, până la Nistru, sub puterea domniei Moldovei. Aceste două domnii (dominationes) sau principate – supuse câte unui „mare voievod şi domn” – au ajuns în secolul al XIV‑lea să fie de sine stătătoare, fapt pentru care Nicolae Iorga le‑a numit „libertăţi româneşti”. Ele şi‑au organizat viaţa de stat după tradiţia veche romano‑bizantină şi bizantino‑slavă, cu varii influenţe ale unor popoare din jur (inclusiv popoare ale stepei, care au creat vremelnice „imperii”, cum au fost cumanii). Românii de la nord şi vest de Carpaţi, ajunşi sub stăpânirea unui stat catolic, cu „misiune apostolică” – cum era Regatul Ungariei – adică menit să lupte contra „păgânilor, ereticilor şi schismaticilor”, au fost prigoniţi ca ortodocşi („schismatici”), lipsiţi de bunurile lor, excluşi treptat de la exercitarea puterii, marginalizaţi.
Fragment din vol. Istoria României moderne, Editura Ideea Europeană, 2019
■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia
Ioan‑Aurel Pop
