Marile literaturi au ajutat sufletul uman să‑şi revină, să se regăsească, atunci când erau căutate, fiind răspândite în zeci, cel mult sute de exemplare. De cum s‑a trecut la ediţii de masă, la tirajele de milioanele de exemplare, cuvântul tipărit s‑a devalorizat, s‑a compromis, volumele numite cândva comorile de aur ale omenirii acum zac grămadă prin librării şi biblioteci, cititorul trece pe lângă ele fără a le observa.
Ion Druţă
Cunoscuta întrebare din titlul studiului publicat de Bogdan Petriceicu Hasdeu în „Foiţă de istorie şi literatură”, în 1860, pare să‑şi fi găsit un insolit răspuns la cel mai complex şi mai controversat scriitor basarabean, Ion Druţă, într‑o carte, cu două variante, la care a lucrat decenii întregi. Prima variantă era gata în 2016, cu titlul Tăcerea Pământului (cu subtitlul „dramă arhetipală”), scrisă în vers liber, o dramă a tăcerii, a celor mai tăcuţi oameni din lume, identificaţi cu arhetipul Ciobanului moldovean, devenit, în Toiagul păstoriei (1984), o capodoperă a nuvelisticii sale, descinsă tematic din Mioriţa, ciobanul tăcut ajuns unul fără de oi, mioarele supravieţuind doar în cântecul fluierului său. Într‑o Precuvântare la Tăcerea Pământului, scriitorul mărturisea că drama tăcerii l‑a dominat/frământat în ultimele decenii ale creaţiei, în trei momente chinuitoare: tăcerea ciobanului din Toiagul păstoriei (scrisă în 1984, dar publicată mai târziu, în „Literatura şi arta”), Samariteanca (1984) şi drama arhetipală din 2016. În acel an, m‑a contactat rugându‑mă să scriu o scurtă prefaţă. Am făcut‑o imediat, dar, la scurt timp, s‑a arătat nemulţumit de versiunea Tăcerea Pământului, încât a căzut şi prefaţa mea, pe care, totuşi, am inclus‑o în cartea Scriitori basarabeni apărută la Editura Academiei Române în anul 2019.
Iată însă că în zilele Paştelui 2022 primesc de la Editura Academiei Române, prin bunăvoinţa d‑lui acad. D.R. Popescu, directorul editurii, o carte bibliofilă, tipărită în 100 de exemplare, cu titlul
Daciada. Baladă arhetipală, semnată de Ion Druţă, care se apropie, pe 3 septembrie 2022, de aniversarea a 94‑a! Opera a fost finalizată în ianuarie 2022, surprinzând cu puterea de creaţie a autorului, la o vârstă la care se consideră că celula psihică românească nu mai e capabilă de superioară creativitate, fapt contrazis de cazurile tot mai multe, cel puţin de la Tudor Arghezi încoace şi până la generaţia ’60, care continuă să dea seamă asupra vitalităţii estetice postdecembriste.
Prima impresie de după lectură a Daciadei druţiene este rotunjimea ontoestetică, testamentară, a acestui poem dramatic în proză, delimitându‑se, ca formă, de varianta în versuri Tăcerea Pământului, care, totodată, putea lăsa impresia că pariul existenţial se restrânge la destinul Basarabiei. Acum, titlul ne vorbeşte că „balada arhetipală” înglobează întreaga „Dacie Mare” a lui Eminescu, contrazicând, acum, convingerea multora că Ion Druţă ar fi dat apă la moară ideologiei moldovenismului, când, în realitate, ghemul de lumină eminescian i se impunea la modul ştiinţific şi poetic a fi Limba Română, cea care înfăşoară arheul dacic trecut prin adstratul romanic, iar mai târziu cel slavon, toate transfigurate, încât Poetul a decis că suntem români şi punctum.
Ajunşi aici, putem fi întâmpinaţi de alte două primejdii: adoptarea titlului epopeic Daciada, de dublă rezonanţă „negativă”. E vorba de numele unei întreceri sportive la nivel naţional din vremea comunismului şi tot de atunci renaşterea doctrinei dacismului din cunoscuta carte a lui Nicolae Densusianu, Dacia preistorică, având, astăzi, tot mai mulţi adepţi, punând „în primejdie” apartenenţa noastră la marea familie a latinităţii. Ion Druţă nu cade însă în astfel de capcane, dovedind, aristotelic, că poezia este mai adevărată decât istoria, fiindcă poartă în sine grundul, arheul unui popor. Găseşte, altfel spus, propriul său răspuns la întrebarea pusă de celălalt mare basarabean, Bogdan Petriceicu Hasdeu. Acest răspuns vine din istoria aceluiaşi sat din Tăcerea Pământului, Valea Spinoasă, recuperat arheologic şi arheal prin metonimia polenului de popuşoi vechi de 55 000 de ani, descoperit de arheologi la o adâncime de 17 metri sub straturile istorice de pământ, precum cetatea glorioasă a Troiei ascunsă de Iliada lui Homer şi restituită de arheologul german Heinrich Schliemann. Troia şi Valea Spinoasă sunt „cetăţi” ale învinşilor, prima de către grecii vicleanului Ulise, cealaltă de către romanii lui Traian, prin trădarea din interior a Daciei, ajunsă astfel în mărăcinile Văii Spinoase. De aceea, numele baladei arhetipale este Daciada, matricea tăcută, devenită Valea Spinoasă, în care supravieţuieşte ultimul Dac, „surdo‑mutul” Firea, cel alungat şi marginalizat de săteni, de preoţi, de Dascăl, de Prostul satului, dar nu şi de Bătrânul Văii Spinoase.
Ghemul narativ se dez‑deapănă începând cu Joia Mare, ziua iertării după care urmează Vinerea cea Mare, „Cumplita zi a Răstignirii” şi a „Marii tristeţi” de pe suişul Golgotei, după o iarnă grea, când cele două neamuri rivale ale satului aşteptau înflorirea primului pom, alternanţa mioritică deal‑vale consemnând într‑o primăvară victoria unei tabere, în următoarea a celeilalte, împăcându‑se în marea sărbătoare a Vestitorului Primăverii. Fruntaşilor tradiţionali ai satului, Preotul, Primarul şi Învăţătorul, li se alătura cel care vestea primul înflorirea, fiind recunoscut drept Căpitanul Primăverii. Participau la prăznuire şi Veneticii sau Mămăligarii din mijlocul Văii Spinoase, dar şi veteranii care au participat la războaie precum cel din Afganistan: „Valea Spinoasă, ghemuită într‑o râpă, năpăstuită de soartă, avea pravila sa, avea datinile sale, la care ţinea cu dinţii. Pe lângă sărbătorile creştine, menţionate în calendar, ea avea şi câteva sărbători ale sale, pe care le ţinea cu aceeaşi osârdie, ca şi sărbătorile creştine. De‑o pildă, în Valea Spinoasă se sărbătorea, în fiece an, Vestitorul Primăverii. În sat creşteau prin grădinile oamenilor câţiva zarzări şi cireşari. Cum numai unul din ei dădea în floare, un dangăt de clopote anunţa Valea Spinoasă că a sosit Vestitorul, bate la poartă Primăvara, coborâţi de pe cuptor, deschideţi porţile!”. „Primăvara este o bucată de nemurire! O adevărată trezire!” spusese cândva şi Henry David Thoreau. Trezirea arheului, va dovedi şi Ion Druţă, este semnul zodiacal al Mioriţei româneşti – Berbecul.
Cum era şi de aşteptat, ca şi în drama anterioară, personajele baladei druţiene nu sunt individualităţi, ci arhetipuri. Cel care întrupează memoria eminescianului Archaeus fiind Bătrânul Satului, „invalid de război”, trăitor retras în casa lui veche, ascultat de săteni prin vocea Maicii sau a Poetului satului, ultimul prieten al său fiind Salcâmul de rezonanţă moromeţiană, sortit fiind însă a pieri doar odată cu „prietenul” său. Deşi singur, în Joia Mare, pricopsit cu un junghi, „Bătrânul a măturat şi el cât a putut, a scuturat, a plămădit, a făcut foc în cuptor şi a copt acolo ceva, mai mult ca să‑şi umple casa cu miros de pâine coaptă, miroznă cu adevărat dumnezeiască”. Poate va fi venind şi la el cineva, căci, în realitate, nu junghiul prevestea patimile săptămânii, ci un „urlet” surd, durerea cuiva mai mare decât a sa: „«Iartă‑mă, Doamne», şi‑a zis Bătrânul. «Mi‑am luat un mare păcat pe suflet. Nu junghiul tânguirilor, ci urletul ista gâtuit mă tot urmăreşte, dar, fiind eu un bătrân care nici prea vede, nici prea aude, abia acum am prins că mi‑a venit la poartă un cineva cu o mare durere. Oare pe cine să‑l fi lovit soarta chiar în Joia Mare? Ce nenorocire a căzut peste el? Cine să fi fost? Un om de aici din sat? O fiară? Sau poate Salcâmul de la poartă?»”. Căci o vijelie prevestitoare de rău despicase Salcâmul şi prin despicătură scotea „nişte sunete ciudate – ba se văicărea, ba ameninţa, ba scâncea”. Bătrânul îşi aminti că Poetul numise, admirativ, salcâmul Domnitorul lumii vegetale (p. 16). În agonie şi acest Domnitor. Bătrânul a ieşit, cum a putut, să vadă cine îl caută. Prin ceaţa dimineţii şi a ochilor, a desluşit chipul Văcarului Văii Spinoase, supranumit Tăcutul, ca „surdo‑mut” ce părea, dar singurul având un nume, Firea, însă şi acesta simbolizând pe Archaeus: „Firea! Dragul meu frate! Ce‑mi stai ca un strein? De ce nu‑mi baţi la poartă, să viu să‑ţi deschid?” Dar şi la chemarea gazdei, „Firea, poreclit Tăcutul Satului, modestul Văcar al Văii Spinoase, pesemne o fi stat o bună bucată de noapte în picioare lângă stâlpul porţii, pentru că, fie n‑a auzit, fie nu a vrut să audă invitaţia Bătrânului”. Firea s‑a aşezat pe prispă, punându‑şi alături ciomagul de corn. Era foarte înalt, voinic, ruşinându‑se de talia care îl scotea din rândul sătenilor împuţinaţi la trup, încât stătea cu capul plecat ca să devină acceptat de aceştia. Dar nu era. Bătrânul cunoştea bine nedreptatea la care era supus prietenul său. Au tăcut multă vreme amândoi: „Tăcerea în doi este un fel de altoire a sufletului tău, în tulpina sufletului cutremurat de durere. Un fel de rugă comună, fără cuvinte”. După care Bătrânul crede că e timpul să spunem adevărul despre cei care râd batjocoritor de Firea: „Suntem un popor decăzut, sărac cu duhul, un popor nedemn”. Mai mult, „Întreaga omenire a intrat în zodia totalei decăderi şi descompuneri”. Şi: „iubeşte‑l pe aproapele tău ca pe tine însuţi, a dispărut de parcă nu a fost rostită”. Aproapele nu mai este omul: „Pretutindeni oraşele şi orăşelele pline cu câini de toate neamurile, pisici aduse cine ştie de pe unde, papagali, maimuţe, broaşte-ţestoase, unii ţin purcei în casă şi declară că purceii sunt mai de treabă, mai pricepuţi şi mai omenoşi decât stăpânii lor”. Prin aceste toate, oamenii îşi recunosc decăderea, căci au pierdut inocenţa animalelor, încât acestea au „păstrat în sine mai multă omenie, mai mult devotament decât Omul”.
■ Eseist, critic şi istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei şi civilizaţiei
Theodor Codreanu
