În Anul Centenarului Încoronării: jurnalul Reginei Maria a României

Editura Librex oferă publicului român, în Anul Centenarului Încoronării, ediţia aniversară a jurnalului Reginei Maria, Povestea vieţii mele. Cartea apare în patru volume, ce respectă exact varianta originală, respectiv: Copilăria; Tinereţea şi nunta; Începutul căsătoriei şi 1906‑1914. Jurnalul Reginei Maria a văzut pentru prima dată lumina tiparului în 1934 şi a fost lansat simultan la Londra şi New York. Cartea  în sine „cuprinde” viaţa Mariei de la naştere până la momentul în care ea ajunge regină. Încadrată în patru părţi, însumând 30 de capitole, jurnalul ne dezvăluie momentele cele mai fericite ale copilăriei Reginei, episodul perioadei din Malta, unde tatăl său era detaşat, impresiile despre Carmen Sylva, căsătoria, nunta şi imaginea capitalei şi a unei societăţi străine pe care o descoperă. Maria nu se fereşte în acest „jurnal” să zugrăvească, cu tactul unei diplomaţii englezeşti exemplare, relaţia pe care ea a avut‑o cu regele Carol I. Fireşte, cum era normal, Regina vorbeşte despre soţul său, regele Ferdinand, încercând să‑i descrie prin exemple personalitatea, precum şi despre copiii săi, punând accent pe viitorul rege, Carol al II‑lea.

Una dintre cele mai fascinante capete încoronate ale Europei, Regina Maria a României s‑a născut în 1875, în Eastwell Park, Marea Britanie, nepoată a Reginei Victoria şi a Ţarului Alexandru al II‑lea al Rusiei, Maria Alexandra Victoria de Saxa‑Coburg şi Gotha sau „Missy” a fost prinţesă a Marii Britanii şi Irlandei, principesă de coroană şi regină a României. Maria a părăsit în 1893, la vârsta de 17 ani, Curţile strălucitoare ale Europei de Vest pentru a se căsători cu prinţul moştenitor al României, Ferdinand I, devenind astfel Principesă a României.

În primul volum, Maria povesteşte perioada copilăriei, despre care scrie: „Viaţa nu ar putea fi pe deplin povestită fără să aduci vorba despre copilărie şi tinereţe, care sunt elemente atât de importante în formarea caracterului, iar copilăria mea a fost una fericită, la care îmi place să mă gândesc”. Maria a crescut familiarizată atât cu viaţa de la curtea Rusiei, cât şi a Angliei. Poveştile ei din zilele copilăriei petrecute în Anglia şi în Malta, unde tatăl, „Prinţul marinarilor”, era staţionat, sunt pline de viaţă, de bună dispoziţie şi de portrete minunate ale bărbaţilor şi femeilor, pe atunci aflaţi în anii tinereţii, care aveau să joace mai târziu roluri marcante în zilele tragice ale războiului.

Cel de‑al doilea volum cuprinde perioada care începe odată cu mutarea la Coburg şi până la finalul nunţii sale cu Ferdinand. Părăsirea Maltei a însemnat pentru Maria o schimbare dramatică, atât ea, cât şi surorile ei nefiind împăcate cu noua viaţă, în special din pricina guvernantei sale, Fräulein. Descoperim o Maria ce se apropie de vârsta adultă, dar îşi păstrează în continuare inocenţa şi naivitatea, simţindu‑se nepregătită pentru nunta care încheie partea a doua din „Povestea vieţii mele”.

Jurnalul se continuă cu volumul al treilea, în care Maria începe o nouă viaţă la Bucureşti, alături de prinţul Ferdinand. Maria consemna în jurnal, ani mai târziu: „De peste ani, îmi vine să‑i întind o mână de ajutor acelei umbre blonde a făpturii mele. Parcă mă gândesc la o soră mai mică a mea, retrasă, foarte timidă şi tare prostuţă, în care nu mă recunosc deloc acum. Slabă, cu părul blond şi prea încreţit, cu ochi albaştri, un copil sincer, stângaci, modest, care căuta în alţii stabilitatea pe care nu o găsea în sine. Naivă, impulsivă, nepregătită să dea piept cu necazuri şi greutăţi, probabil arătam exact cum eram, o prostuţă inocentă, cu mintea plină de iluzii şi visuri”.

Pe parcursul cărţii, Maria portretizează societatea bucureşteană, prietenii săi, naşterea copiilor, dar atinge şi subiecte sensibile, cum ar fi momentele în care a fost aproape să‑l piardă pe regele Ferdinand din pricina febrei tifoide.

În ultimul volum, Maria dedică un capitol copiilor săi, consemnând: „Copiii mei erau centrul existenţei mele. Femeile din neamul meu sunt mame pasionate, nu ne putem închipui o lume fără copii. Toată munca noastră, toate eforturile şi ambiţia au un singur scop, să‑i creştem potrivit idealurilor noastre, să‑i facem fericiţi şi să le pregătim un viitor frumos”. Tot în această ultimă parte aflăm despre tensiunile politice care se adâncesc din ce în ce mai mult, intrarea României în război, dar şi alte chestiuni de familie.

„Povestea vieţii mele” este prefaţată de istoricul Cristian Moşneanu, ce o portretizează încântător pe Regina Maria, analizând, totodată, faptele prezentate în carte, dar şi felul în care Maria a ales să le prezinte. „Încercând să încheg câteva rânduri despre această lucrare, pot afirma că ea reprezintă un jurnal ale cărui fapte sunt consemnate minuţios şi încadrate în capitole de referinţă, ele putând fi considerate momente istorice. Din punctul de vedere al întocmirii unei bibliografii istorice, această lucrare reprezintă mană cerească pentru orice cercetător care aprofundează perioada contemporană a acestei ştiinţe. Scrierea Reginei poate fi încadrată fără probleme în sursele primare ale oricărui studiu, fie că vorbim de un simplu articol sau de o lucrare de doctorat. De ce acest om este atât de important pentru istoria poporul nostru? În primul rând, se poate încadra totul în ideea renunţării la propria‑i fericire prin venirea într‑o ţară străină, care a primit‑o nu cu prea multe sentimente pozitive la început… Momentul adevărului, adevărata cunoaştere a personalităţii Mariei, a fost în timpul primei conflagraţii mondiale, când îşi va da jos coroana de regină şi va pune pe cap mitra de soră medicală, dând dovadă de eroism. Ea s‑a aflat permanent prin tranşeele ce musteau de noroi, şuierându‑i gloanţele pe la ureche, având grijă de soldaţii români ca de proprii copiii. Şi pentru ca totul să capete conotaţia eroizării prin sacrificiul suprem, Regina, în timpul ce îi mai rămânea, în locuinţa temporară de la Iaşi, îi strânge pe toţi orfanii de război întâlniţi, îngrijindu‑i cu un profund sentiment matern, astfel încât şi cei mai înverşunaţi duşmani ai săi şi‑au scos pălăria în faţa acestei unice şi inegalabile femei…. Regina Maria, în toate vizitele oficiale si neoficiale, a făcut lobby pentru România. Trebuie să mai adaug că Maria a fost şi un mare vizionar. Ea a conştientizat că, pentru ca faptele oamenilor să rămână în eternitate, ele trebuie scrijelite sau încrustate în mărturii care să rămână peste timp. Înţelegând acest lucru, ea ne‑a lăsat peste 2000 de fotografii, care ne ajută să ne imaginăm lumea în care a trăit. Totodată, a înţeles că lăsarea unor mărturii vii este un lucru esenţial în continuitatea unui popor, iar acest fapt o face pe Regină să fie cel dintâi memorialist din istoria poporului român. Regina nu se fereşte, în aceste cărţi, în a destăinui cele mai ascunse sentimente, care în mod normal ar rămâne pe veşnicie încrustat în sufletul omului până dincolo de Cenzura Transcendentală. În acest sens, ea vorbeşte de singurătatea vieţii petrecute în Bucureşti, despre Ferdinand care, fiind atât de îndrăgostit, uită să‑i explice lucruri esenţiale pentru convieţuirea în această societate. Numeşte „amară” politica timpului, ce era lipsită de delicatesele politicii englezeşti cu care ea era obişnuită, evocând grosolăniile petrecute în parlament când oamenii politici români se certau. Nu se fereşte în a evoca relaţia pe care a avut‑o cu Regele Carol. Germanismul acestuia i se părea total lipsit de spiritualitate şi sec, astfel încât de multe ori acest lucru făcea ca cei doi să se afle în tabere diferite.