În 1683 (adică în urmă cu 340 de ani), după un asediu teribil al otomanilor, în timpul căruia vienezii ajunseseră să mănânce câini, pisici şi chiar unele rozătoare fetide, oraşul era eliberat de o oaste creştină condusă de Ioan Sobieski, regele Poloniei. În despresurarea Vienei, un rol important au jucat şi românii, care, paradoxal, erau prezenţi în ambele tabere combatante, adică în oastea lui Ioan Sobieski (unităţi de boieri şi oşteni din Moldova, vasală prin tradiţie Poloniei) şi în oastea sultanului (în care principii Ţării Româneşti, Moldovei şi Transilvaniei fuseseră obligaţi să meargă cu propriile armate). Doar că aceştia din urmă sabotaseră acţiunea otomanilor, ajutându‑i pe austrieci cu informaţii, cu pasivitate, cu paie trase în loc de ghiulele de tunuri etc. Acest lucru a fost recunoscut chiar de primarul Vienei, care a aprobat în urmă nu cu mulţi ani aşezarea unei plăci comemorative pe zidul bisericii din Kahlenberg (dealul din preajma Vienei, unde sunt cinstiţi şi polonezii), în memoria acestor români.
După victoria oştilor creştine, începea Reconquista răsăriteană. Ţările şi popoarele creştine din Europa Centrală, ocupate de‑a lungul secolelor de islamici, urmau să fie eliberate, dar nu de oastea poloneză învingătoare, ci de forţele creştine aliate într‑o Ligă Sfântă. De victorie au profitat, însă, Habsburgii. În 1686‑1687 era eliberată Ungaria propriu‑zisă şi capitala sa istorică Buda (după circa un secol şi jumătate de stăpânire otomană), iar la 1688 era eliberată, în linii mari, şi Transilvania. În cazul Transilvaniei, „eliberarea” era un fel de a spune, fiindcă principatul nu fusese niciodată ocupat de turci. Transilvania era privită din afară ca aflându‑se în sistemul otoman, deoarece figura (din 1541) sub suzeranitatea sultanului, ca şi Ţara Românească şi Moldova, dar se bucura de un regim foarte lax, de semi‑independenţă. De aceea, stările sau naţiunile (grupurile privilegiate) – saşii, secuii, o mare parte a nobililor maghiari – s‑au opus cu armele impunerii „protecţiei” Habsburgilor. Printre opozanţi, au fost şi grupuri de români, între care faimosul „haiduc” Pintea Viteazul şi aderenţii lui din Maramureş şi Părţile Vestice, încadraţi în marea mişcare antihabsburgică condusă de principele Francisc Rákóczi al II‑lea, cunoscută şi sub numele de Războiul Curuţilor (1703‑1711). Nu degeaba, cronicarul secui Mihail Cserei deplângea soarta ţării sale, încăpute pe mâinile regimului de la Viena, afirmând că „sărmana Transilvanie” schimbase „jugul de lemn turcesc cu jugul de fier al Habsburgilor”. Românii au sperat în mai bine, dar promisiunile Curţii imperiale nu au fost respectate. Li s‑a promis, în schimbul „unirii cu Biserica Romei”, egalitate cu naţiunile privilegiate (ungurii, saşii şi secuii), dar nu li s‑a acordat această egalitate; au înaintat împăratului de la Viena câteva zeci de memorii, dar în zadar; s‑au încrezut în „drăguţul de împărat” în timpul lui Horea, care, în schimb, a fost tras pe roată la Bălgrad (Alba Iulia) în 1785; s‑au încrezut, tot aşa, în suveran la 1848‑1849, dar au fost aspru pedepsiţi, iar „craiul” lor, Avram Iancu, a ajuns rătăcitor prin munţi, trist, dezamăgit şi bolnav. La urmă, în ultimii 51 de ani de suveranitate împărătească asupra Transilvaniei, când a activat „monarhia cu două capete” (Imperiul Austro‑Ungar), soarta românilor a fost şi mai grea, iar politica de deznaţionalizare a fost cruntă.
Austria s‑a ridicat de la un mic ducat la un imperiu printr‑o minune, fiind ajutată în mod definitoriu de accederea Casei de Habsburg la demnitatea imperială (la calitatea de împăraţi ai Imperiului
Romano‑German, până în 1806, de împăraţi ai Austriei până în 1867 şi de împăraţi ai Imperiului Austro‑Ungar, între 1867 şi 1918). Lozincile acestui stat central‑european au fost unele pragmatice: „Poarte alţii războaiele, tu, fericită Austrie, căsătoreşte‑te” („Bella gerant alii, tu, felix Austria, nube!”) şi „Dezbină şi stăpâneşte!” („Divide et impera!”). Astfel, alianţele matrimoniale, înrudirile şi aţâţarea unor popoare contra altora le‑au adus Habsburgilor sub pulpană multe ţări şi provincii şi, evident, avuţii. Dezamăgirea românilor a fost, până la urmă, imensă. Cu toate acestea, în mijlocul dezastrului, cei care au făcut ordine în Viena la sfârşitul Marelui Război au fost militarii români conduşi de Iuliu Maniu. Nu a urmat, însă, nicio recunoaştere din partea autorităţilor.
Nu degeaba, Vasile Goldiş avea să lase urmaşilor la 1918 un adevărat testament de forma: „Împăratul ne‑a înşelat, patria (adică Austro‑Ungaria de‑atunci) ne‑a ferecat, şi ne‑am trezit că numai credinţa în noi înşine, în neamul nostru românesc ne poate mântui. Să jurăm credinţă de aci înainte numai naţiunii române, dar tot atunci să jurăm credinţă tare civilizaţiunii umane. Câtă vreme vom păstra aceste credinţi, neamul nostru va trăi, se va întări şi fericiţi vor fi urmaşii noştri până la sfârşitul veacurilor”.
Habsburgii au deţinut oficial Transilvania între 1688 (1699) şi 1918, Banatul între 1716 (1718) şi 1918, iar Bucovina între 1775 şi 1918. Aceste regiuni istorice reprezintă aproape jumătate din teritoriul României. Din aceste spaţii, locuite (majoritar) de români, cu minorităţi destul de numeroase pe alocuri, s‑au scurs secole la rând aur, argint, aramă, fier, sare, cereale, lemn, produse finite etc. Muzeele Vienei sunt pline de artefacte de aur şi argint din Transilvania, Banat şi Bucovina, celelalte bunuri intrând în tezaurul imperial, devenit apoi al statului sau rotunjind averile personale ale marilor familii de nobili şi demnitari. Ele s‑au transmis din generaţie în generaţie, s‑au tot înmulţit şi au făcut ca şi nivelul general de trai al populaţiei din metropolă să crească. În tot acest timp, provinciile de margine sau de periferie – cum erau numite în sens peiorativ în raport cu centrul – au sărăcit. Totuşi, nu se poate compara starea acestor provincii cu cea a ţărilor aflate sub stăpânire ori dominaţie otomană. Nu este totuna să te stăpânească un imperiu mai avansat sau unul mai înapoiat. Stăpânirea austriacă a adus Transilvaniei (în sens larg) şi Bucovinei anumite avantaje, legate de modelul de civilizaţie occidental biruitor. Dar românii au rămas tot un fel de rude sărace. În secolele al XVIII‑lea şi al XIX‑lea, istoricii austrieci au fost primii în elaborarea „teoriei” imigraţioniste, făcându‑i pe români păstori venetici din Balcani şi ocupanţi pe nedrept ai Transilvaniei. Mai mult, ei au împărţit popoarele aflate sub stăpânirea Habsburgilor în unele „cu istorie” şi altele „fără istorie”. Românii erau invariabil trecuţi în categoria a doua, iar popoarele de această speţă nu aveau dreptul la state proprii şi nici la egalitate cu naţiunile onorabile, cum erau ungurii, cehii ori croaţii. În plus, românii mai erau şi ortodocşi („schismatici”) sau greco‑catolici, adică un fel de „ortodocşi deghizaţi” – altă pacoste! – practicând o „religie primitivă”, plină de „eresuri”, de „superstiţii”. Cam aşa se învăţa şi la şcoală şi tot aşa se modela şi educaţia copiilor în familii: românii nu puteau să pretindă drepturi egale cu naţiunile catolice şi protestante, cu naţiunile „civilizate”, fiindcă erau prin natura lor „înapoiaţi”, „incapabili” de performanţă, „inculţi”. Ei erau buni de munca brută, de arat, semănat şi cules, de creşterea animalelor, de slugărit la stăpâni, de plătit dări (impozite), de mers la oştire. Această concepţie a centrului imperial era întărită de centrul regesc de la Buda şi apoi de la Budapesta, de naţiunile Transilvaniei şi mai ales de maghiari, care‑i priveau pe români cu acelaşi dispreţ nedisimulat.
Nu am avut un start bun în istorie, nu numai cum au avut marile puteri, ci şi ţări mai mici, dar aşezate în Occident, de unde s‑au putut extinde spre alte zări, peste mări şi oceane, au putut aduce de acolo unele şi altele, fără să le plătească, în perioade în care era moral să faci asta. Au fost şi ţări continentale care s‑au expandat peste alte ţări şi popoare şi au acaparat tot ce le‑a stat în putinţă. Acestea au acumulat şi au prins gustul profitului. Noi am fost acaparaţi de alţii şi le‑am dat de toate ori, dacă ne‑am opus, şi‑au luat ei singuri ceea ce au dorit, încât nu am dobândit spiritul competiţiei şi nici al producţiei destinate pieţei. Tot ce aveam ne era luat sau jefuit, aşa că o istorie întreagă am produs doar atât cât să trăim, nu să comercializăm. Când ne‑am luat pe seamă, era prea târziu, iar competiţia era câştigată de alţii.
Multă lume se întreabă cum pot azi unele ţări mici, precum Austria ori Olanda, să aibă o influenţă aşa de mare în Europa. Din păcate pentru România, nu mărimea teritoriului ori numărul populaţiei contează, ci avuţia naţională, venitul pe cap de locuitor, produsul intern brut şi alţi asemenea indicatori, la care ţara noastră este codaşă. Or, la aceşti indicatori, care presupun anumite acumulări istorice, Austria şi Olanda sunt pe prim‑plan. Ele au cheag de demult, făcut atunci când furtul de la alţii era o virtute, când nu erau organisme internaţionale care să urmărească, să verifice şi să pedepsească astfel de evoluţii. Şi – ca să fim realişti – nici astăzi nu este o mare deosebire faţă de acele timpuri ale jafului sistematic. S‑au rafinat doar formele: vin marile companii, precum OMW sau Schweighofer, şi rad tot ce pot, cu acte în regulă, sărăcindu‑ne mai mult decât ne închipuim. În ciuda declaraţiilor şi deciziilor, niciodată ţările şi popoarele mai mici (ca număr, dar mai ales ca avuţie stăpânită efectiv) nu au fost egale cu ţările mari. Şi nu sunt nici azi, nici în Uniunea Europeană, nici în NATO şi nici măcar în ONU. Cei mari şi puternici dau ordinele, dirijează din umbră, dictează cine intră ori nu în Schengen. Austria nu este o ţară mare, dar este una bogată şi influentă. Ea nu mai poate duce o politică imperială, dar cultivă vag în interior prejudecăţi imperiale şi îşi arată arogant personalitatea atunci când are prilejul. Niciodată România, ajunsă târziu la un colţ de masă a bogaţilor, nu va dicta, nu va sta alături de marile puteri. În mentalitatea austriacă – influenţată mult de prejudecăţile istorice menţionate şi de mass‑media – românii sunt tot „înapoiaţi”, „primitivi”, „mâncători de lebede”, perdanţi ca model de civilizaţie. Ei, bulgarii şi grecii sunt ortodocşi, obişnuiţi cu umilinţele şi deveniţi umili. Uneori, grecii sunt exceptaţi, pentru că strămoşii lor au inventat democraţia, pentru că nu au cunoscut comunismul şi pentru că au imigrat în lume (mai ales în SUA) cu mult înainte de valurile deranjante de azi. Acestea din urmă nu vin numai din Orient, ci şi din România şi Bulgaria, tulburând liniştea delicată a austriecilor cu mentalitate imperială şi stricând unele jocuri politice interne. Românilor li se pot lua şi petrol, şi gaz metan, şi cereale, şi păduri, că doar sunt obişnuiţi cu abuzurile, privaţiunile şi cu refuzurile. Şi cu refuzul de a intra în Schengen s‑au deprins de mai bine de un deceniu. Alţii ar face gălăgie, ar protesta, ar şantaja, dar românii cei nevolnici nu fac aşa ceva.
Nu se spun aceste lucruri direct, dar se subînţeleg. În schimb, ni se dau direct şi mereu lecţii de bună purtare, ca dinspre părinţii înţelepţi spre copiii proşti. Eram pe la finele anilor 1990 pe o stradă din Viena şi am văzut scris (pe un container păzit de un membru al unei societăţi de binefacere) „Hilfe für die Walachei”, adică „ajutor pentru Valahia”. Şi am intrat în vorbă cu omul. Mi‑a spus că e vorba despre o ţară amărâră din Balcani, în care nu se găseşte nimic de mâncat. Îi răspund că ţara se cheamă acum România şi că de mâncare cam este. Nu m‑a crezut. Trăia cu mintea, în privinţa Estului, în secolul al XIX‑lea. De altminteri, se poate vedea că orice manual actual de istorie din Austria îi ignoră pe români ori îi pomeneşte negativ.
Pe lângă toate aceste vini ale altora faţă de noi, sunt foarte multe vinile noastre. De‑atunci de când s‑au destrămat acele imperii acaparatoare au trecut ani mulţi şi – în ciuda deceniilor lungi de regim comunist – ne‑am fi putut reveni. Este drept că ne lipsesc perioadele de acumulări, ca să fi prins cheag, aşa cum au făcut toate ţările prospere de azi. Noi am cam risipit, în loc să fi adunat, şi nu numai din vina străinilor, ci şi din vina noastră. Suntem azi membri ai grupului select de ţări europene, dar am fost primiţi târziu şi am rămas oarecum stingheri, un fel de „egali” de mâna a doua. Am recuperat câte ceva din handicap, câteodată, dar prea puţin. Nu am ştiut să sărim etape – cum au făcut alţii – şi să prindem din urmă ţările avansate. Ne lipsesc, cu siguranţă, spiritul de solidaritate, de întreprindere, dar şi o educaţie performantă, ca şi o elită politică demnă de încrederea românilor. Ne lipsesc şi cultul muncii şi al competenţei. Un popor fără educaţie serioasă este uşor de manipulat, iar unul cu lideri slabi este fără vlagă, dezamăgit, inert, incapabil de performanţă. Ne prisosesc, însă, vorba în detrimentul faptei şi netemeinicia, neseriozitatea în detrimentul demnităţii. Acum măcar, după atâţia ani trecuţi de la căderea oficială a regimului comunist, s‑ar cuveni să ne revenim, să mai terminăm cu vorba lungă şi cu lamentările. Am putea să ne alegem lideri buni şi, în armonie cu oamenii de rând, am putea contrabalansa secolele de istorie ternă. Ne pierdem prea des în forme şi uităm de fond. Putem vorbi la nesfârşit despre educaţie, dar cu vorba nu facem şcoala mai bună; ne consumăm energia în proiecte peste proiecte, legi peste legi, dar nu le punem în aplicare. De exemplu, sunt mulţi români care vor schimbarea imnului, a stemei, a drapelului, a altor simboluri, dar nu vor schimbarea mentalităţii. Simbolurile nu se schimbă peste noapte, de dragul schimbării. Sunt mereu surprins să văd câţi români „se pricep” la istorie şi cred că ştiu trecutul nostru mai bine decât istoricii. Este deconcertant pentru mine să văd cum, de exemplu, superbele artefacte de ceramică pictată ale Culturii Cucuteni, Gânditorul de la Cernavoda ori faimosul stindard dacic sunt puse pe seama românilor, când, de fapt, românii nu erau formaţi ca popor atunci când au fost elaborate cele pomenite. Câteodată este nevoie de expertiză clară şi de fapte concrete, în loc de pretenţia de pricepere universală. Iar fapta de folos public presupune şi unitate, or, noi ne unim şi ne urnim prea greu. Vorbim mult de Basarabia ca despre o provincie a ţării celei mari (aşa cum vorbim despre restul provinciilor noastre istorice), facem poduri de flori peste Prut, recităm, cântăm, ţinem conferinţe, dar nu prea ne dă ghes fapta, nici în privinţa acestei moşteniri înstrăinate a Basarabilor şi Muşatinilor şi nici în alte privinţe. Am rămas inerţi şi ne vine prea la îndemână să dăm vina pe alţii. La 1989, cam tot ce aveam – bun şi rău – era al nostru, adică al statului român. De data aceasta, noi, românii – unii dintre români – le‑am renegat pe toate. Aflu că ni s‑au pus condiţii la intrarea în spaţiul de liberă circulaţie, la intrarea efectivă în UE sau pentru aşteptata primire în spaţiul Schengen. Se poate, dar depinde şi cum tratezi când este vorba de condiţii, stând în picioare ori în genunchi. Accepţi anumite compromisuri pentru ţară sau pentru propriul buzunar şi le numeşti „comisioane”? Cert este că vechea imagine proastă moştenită din istorie s‑a îngroşat în deceniile din urmă din cauza noastră, a contemporanilor, incapabili de cinste şi corectitudine şi, mai ales, de muncă stăruitoare şi de demnitate. Băltim într‑o „mlaştină”, ne ridicăm vag din când în când, ne pârâm noi înşine pe la curţile europene, ne înfruptăm unii copios din bani publici şi privim pasiv cum românii de rând sărăcesc şi pleacă în patru vânturi. Semianalfabeţi, ne ridicăm în funcţii înalte fără nicio preocupare pentru competenţă, pentru profesionalism şi pentru performanţă. De aceea, Austria şi Olanda şi alte ţări ne privesc de sus. Nu este vorba aici numai de istorie, fiindcă istorie nu mai ştiu nici ei şi nu mai ştim nici noi. De ce să ne mai intereseze ce au făcut părinţii, bunicii şi moşii? Necazul este că nu ne mai interesează nici prezentul şi, mai ales, viitorul, decât pe fiecare individual. Iar dacă mai vorbim, unii dintre noi, despre ţară, despre România, suntem îndată etichetaţi drept naţionalişti, demagogi, extremişti. Evident, nu este important să vorbim doar, ci să facem, iar pentru a face trebuie să muncim serios.
Închei tot acest tablou întunecat cu o nedumerire, privită ca o rază de lumină. Printre atâtea ştiri sumbre („România în topul sărăciei”, „Criza energiei”, „Criza mediului de afaceri în 2023”), văd una de necrezut, reieşită din datele unui tabel intitulat „2022 Performance of European Countries High‑School Science Olympiades” („Rezultatele ţărilor europene la olimpiadele liceale de ştiinţe din 2022”). Conform acestor date – vor fi fiind false? – România este pe primul loc (din 44 de ţări participante) la matematică, fizică, informatică, pe locul al doilea la chimie, iar Austria este la matematică pe locul al treizecilea, la fizică pe locul al treizeci şi doilea, la informatică pe locul al douăzecilea, la chimie pe locul al zecelea. Prin urmare, dacă noi, românii maturi, vom fi fiind proşti, neputincioşi şi corupţi, măcar adolescenţii ne sunt deştepţi. Că nu ne pricepem sau nu vrem să‑i ţinem în ţară, asta este altceva. Europei civilizate îi convine de minune „libera circulaţie” a elitei noastre intelectuale, în detrimentul „vulgului”, care poate să mai aştepte. Totuşi, măcar de un lucru suntem siguri: elevii şi tinerii nu ne sunt proşti!
■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia
Ioan‑Aurel Pop
