Prezenţa Suzanei Fântânariu în paginile istoriei artei româneşti părea până în momentul de faţă una oarecum definitivă, atât prin importanţa şi consistenţa demersului ei artistic, cât şi prin consecvenţa conceptului ei într‑o estetică aflată mai curând la limita tensiunilor dramatice. Depăşind cu lejeritate graniţele formale dintre genurile plastice, dar păstrând o rigoare constantă în toate manifestările sale artistice, de la linia perfect controlată în lucrările de grafică până la atenţia pentru detaliile microscopice ale colajelor spaţiale, şi de la aranjarea milimetrică a sarcofagelor şi până la conştiinţa exacerbată a performerului în propria sa intervenţie conceptuală asupra spaţiului, Suzana Fântânariu a construit de‑a lungul deceniilor o variantă a realităţii curăţată de accidente şi de redundanţe. În acelaşi timp, această curăţare şi salvare simbolică a lumii nu era posibilă decât însoţită de o sfâşietoare conştiinţă a sfârşitului, a efemerului care face posibilă instaurarea unei lumi viitoare prin sacrificarea celei actuale, sortite oricum eşecului prin uitare. Cu teme care încorporează postmodern întreaga istorie a relaţiei omului cu moartea, de la sarcofagele egiptene până la pomenile creştine, artista sustrage din aleatoriu, din circumstanţial, valoarea arhetipului, a relevantului în sine, salvează detaliul prin recontextualizare şi dă o şansă deşeului, a obiectului sau a imaginii scoase din funcţiune, şansa la o nouă existenţă prin colaj, prin integrarea acestuia într‑un construct artistic atât autoreferenţial, în spiritul modernităţii, cât şi spiritualul universal, impregnându‑l cu un evident fior metafizic. Mereu demersul a fost unul solemn, profund şi tulburător, iar frumosul, în sensul uşor şi imediat al termenului, adică cel de încântare instantanee a ochiului şi de flatare a privitorului, lipsind din majoritatea lucrărilor cu care am fost obişnuiţi, artista ferindu‑se de estetici facile şi de decorativism.
Până la expoziţia de faţă, lucrările Suzanei Fântânariu ne relevau într‑un sens arheologic‑mistic fragmente salvate ale unei lumi pierdute, pedepsite de forţe ineluctabile, artef
acte ale unor civilizaţii eşuate. Dar acum, ceva s‑a întâmplat în lumea Suzanei, pe cât de subtil, pe atât de important: o schimbare de perspectivă, de atitudine creatoare, prin care noua realitate a obiectelor reuşeşte să se detaşeze de trecutul lor tragic şi să devină dacă nu una de‑a dreptul luminoasă, atunci cel puţin eliberată de persistenţa sfârşitului. Organizarea expoziţiei concepută de artistă împreună cu curatoarea Cristina Simion a fost realizată în jurul unor aşa‑numite „compartimente” despre care doamna Simion scrie astfel în pliantul însoţitor:
„Fiecare „compartiment” are un nume ‑ Camera‑Zbor, Camera‑Trup, Camera‑Lumină (cu colaborarea artistului video Andrei Cozlac), Camera portretelor, Camera jurnalelor şi un pandant într‑unul dintre poemele Suzanei Fântânariu, o iteraţie a motivului în forme, culori, lucrări, cuvinte şi în aşezarea acestora”.
Străbătând sălile expoziţiei, asistăm la naşterea unei noi lumi, perfect coagulate, de la cel mai inignifiant nivel al detaliului până la cel atotcuprinzător al conceptului. Siluete stilizate ale corpului uman se nasc pe pânze neutre ce aduc aminte de ţesăturile lucrate în casă, cuprinzând în ele lumi întregi de rămăşite ale unei civilizaţii scoase din uz: piuliţe, perii, conserve, fragmente de cabluri, întrerupătoare şi multe alte lucruri cu greu identificabile în urma reciclării lor. Corpul astfel realizat, prin sistematizarea părţilor după reguli ascunse ce ţin la fel de mult de necesităţi plastice, dar şi de ritual, funcţionează ca un conductor între lumea mică şi cosmos, părând că fiecărei părţi constitutive îi revine un sector întreg din sferele înalte ale acestui alter‑univers. Sarcofagul, motiv recurent în repertoriul Suzanei Fântânariu, pe care l‑am întâlnit atât bi‑, cât şi tridimensional în expoziţiile ei, este de data aceasta formă deschisă, care nu înmagazinează pentru o eternitate aflată dincolo, ci sistematizează şi expune rămăşiţele unei lumi ciudate, în care fiecare fragment are valoare egală: nasturi, chei, bucăţele de textile, portrete de personalităţi decupate din reviste, pastile, chiştoace etc. În noua lume, ele sunt la fel de importante şi orice asociere, oricât de suprarealistă ne‑ar părea nouă, aici are un scop precis, căci ea este golită de propriul trecut şi eliberată într‑o realitate în care totul este nu numai posibil, ci şi cu un sens explicit.
Atunci când artista îşi îndreaptă atenţia către portret, către individ, acesta devine o apariţie vagă dintr‑o amintire aproximativă, păstrând la minimum datele de identificare, mai bine spus păstrând memoria formei, dar eliminând orice caracteristică, orice detaliu care ţine de o existenţă concretă. Portretul nu apare de fapt în sine niciodată, el este expus fie într‑o serie, ca cele din ciclul „Portrete Arborescente”, fie ca parte a unei compoziţii, ca cele din „Coloana‑portret”. Privită din perspectiva unităţii şi a lipsei particularului, lumea Suzanei poate fi citită, pe de o parte, ca fiind o lume mântuită, ajunsă în planuri înalte, dar şi ca o lume aflată imediat după Marele Potop, din care însă nimeni nu a mai fost salvat. Suntem în momentul în care avem de‑a face fie cu omul care a învăţat lecţia istoriei şi s‑a înălţat de‑a dreapta Tatălui, într‑un oraş în care se mai zăresc ca într‑o oglindă spartă fragmente din lumea terestră (imagine sugerată şi în instalaţia video a lui Andrei Cozlac care porneşte de la lucrările artistei), fie cu o lume post‑apocaliptică, în care singura prezenţă este cea a creatorului, cel care, precum un copil curios, recuperează tot felul de materiale cu care construieşte o nouă istorie, o nouă Creaţie. Indiferent în ce scenariu ne regăsim, acesta este unul luminos, post‑factum, în care momentul culminant a fost depăşit, iar noi suntem în faţa fie a unui deznodământ apoteotic, fie a unui nou început. Lumii i s‑a dat o nouă şansă, iar Suzana Fântânariu, cea care a decis că aceasta merită salvată în ciuda uitării şi a neatenţiei umane, dar şi a inevitabilei entropii cosmice, îi dedică întreaga ei creaţie, atât plastică, cât şi lirică: „Dacă ar fi să mor/ mi‑ar părea rău după cer,/ după stele. Dacă ar fi să mor/ mi‑ar părea rău după mare,/ după murmur. Dacă ar fi să mor/ mi‑ar părea rău după iarbă, după flori./ Dacă ar fi să mor/ mi‑ar părea rău după greieri,/ după cântecul lor./ Dacă ar fi să mor mi‑ar părea rău după aer,/ după vânt./ Dacă ar fi să mor/ mi‑ar părea rău după mierle, după prigorii în mal./ Dacă ar fi să mor/ mi‑ar părea rău după alb,/ după Regina nopţii./ Dacă ar fi să mor/ mi‑ar părea rău după tot”. (Exces de melancolie)
Expoziţia „Sic transit…” a avut loc la Muzeul Naţional al Literaturii Române în perioada 6‑28 ianuarie 2023. Curator: Cristina Simion. Cu colaborarea artistului vizual Andrei Cozlac. Poezia „Exces de melancolie” face parte din volumul de poezii cu acelaşi nume, lansat în cadrul vernisajului din data de 16 ianuarie 2023, publicat la Editura Avalon din Cluj‑Napoca.
■ Istoric de artă şi pictor
Dalina Bădescu
