În Adevărul din 11 iunie 1935 găsim o relatare de la faţa locului referitoare la conferinţa „Eminescu şi spiritul german” ţinută de poetul şi profesorul universitar de literatură germană Ion Sân‑Giorgiu la Universitatea din Berlin pe data de 6 iunie a acelui an. La conferinţă au participat profesori ai universităţii, studenţi români şi germani, diplomaţi români, publicul larg şi reprezentanţi ai lui Alfred Rosenberg, la acea vreme şeful departamentului de politică externă al partidului Naţional‑Socialist, şi Joseph Goebbels, Ministru al Propagandei.
Romanistul Ernst Gamillscheg l‑a prezentat elogios pe Sân‑Giorgiu ca pe unul dintre principalii promotori ai culturii generale şi ai poeziei germane în România. Conferinţa lui Sân‑Giorgiu, conform corespondentului ziarului Adevărul, a pornit de la analiza influenţei pe care şcoala, lecturile şi filosofii germani Kant, Hegel şi Schopenhauer au avut‑o asupra lui Eminescu pentru a susţine apoi că „această influenţă nu a depăşit spiritualitatea lui Eminescu”, a cărui „mare personalitate poetică nu s‑a lăsat covârşită de modele străine, ci, dimpotrivă, el nu numai că le‑a stăpânit, dar le‑a şi întrecut”. Discutând apoi despre motivele şi sursele germane ale Luceafărului, Sân‑Giorgiu conchide că „ele au fost prelucrate cu deplină independenţă de către poet”, al „cărui geniu poetic a ştiut să‑şi depăşească cu uşurinţă trecătoarele modele”[1]. Nu ştim cât de bine a fost primită de propagandiştii regimului de la Berlin de atunci această transformare a lui Eminescu în geniu care ia în stăpânire cultura germană pentru a o pune în slujba propriilor reuşite culturale româneşti. Cert este însă că Sân‑Giorgiu a trebuit să se apere în România din partea atacurilor lui Iorga, care i‑a reproşat fostului său colaborator apropiat că l‑a transformat pe Eminescu în simplu epigon german.
Astfel, citând o dare de seamă a conferinţei lui Sân‑Giorgiu publicată de un sas din Sibiu, Iorga admite că circumstanţele îi impuneau lui Sân‑Giorgiu să fie politicos cu gazdele sale şi, deci, să le
elogieze cultura, dar e supărat de modul în care jubilează sasul Krasser datorită conferinţei lui Sân‑Giorgiu: „Ce mă supără pe mine nu e ce a scris d. Ioan Sân‑Georgiu, care crede că, fiind profesor de limba germană, e dator să recunoască Germanilor toate meritele reale şi închipuite în viaţa sufletească a poporului său. Au mai făcut‑o şi alţii, tot aşa fiindcă vorbeau la Berlin şi ideile vorbitorului sunt în funcţiune de interesele şi prejudecăţile ascultătorilor, iar, dacă‑ţi permiţi a‑i aduce aminte vorbitorului că e, şi trebuie să fie, înainte de toate, Român, se cam indignează. Mă supăr, nu de omagiul d‑lui Ioan Sân‑Georgiu faţă de poporul german, ca şi cum d‑sa ar fi profesor de popor german, ci de bucuria d‑lui Krasser de la Sibiu. […] Mai ales un lucru‑i place acestui cetăţean român de rasă germană: că d. Sân‑Georgiu a descoperit trei lucruri pe care, fără Germani, a căror limbă s‑ar fi vorbit acasă de simplul moşier Eminovici şi de Raluca sa, Eminescu nu le‑ar fi avut. Şi anume: «independenţa spirituală, eclectismul rafinat în alegerea izvoarelor şi puterea de asimilare care merge până la complecta consumare a izvorului literare». Că în aceasta e o jignire a neamului din care vine Eminescu, neam de spontaneitate, de ales spirit critic, de o putere de asimilare uimitoare – deci toate trei –, de aceasta nu‑i pasă, fireşte, d‑lui Krasser. Dar îmi pasă mie. Şi putea să‑i pese, cred eu, şi altui cuiva, care ar fi apreciat de Germani şi fără a‑i linguşi”[2].
Pe 3 februarie 1937, Sân‑Giorgiu îi răspunde Iorga, maestrul şi fostul său protector, cu o scrisoare respectuoasă şi plină de afecţiune, în care îl îndeamnă pe Iorga să nu se mai bazeze pe relatările altora, ci să meargă la textul original, german, al conferinţei, pentru a vedea că nu s‑a făcut vinovat în vreun fel de linguşirea germanilor în detrimentul românilor. Nici nu ar fi putut face aşa ceva, scrie Sân‑Giorgiu, din moment ce trecuse prin experienţa Primului Război Mondial: „Prea‑stimate domnule profesor,
Am cetit, îndată după apariţia lor, rândurile d‑voastră privitoare la conferinţa mea despre Eminescu, ţinută la Berlin.
Am stat mult la gând ce‑aş putea răspunde la chipul, atât de aspru, cu care d‑voastră judecaţi pe cineva care, fiind timp de zece ani colaboratorul d‑voastră intim, n’a putut învăţa de la fostul său profesor [decât] două lucruri esenţiale: probitate ştiinţifică şi demnitate naţională în contactul cu străinătatea.
Când mă cred însă nedreptăţit, sunt dator să răspund, chiar dacă rândurile mele nu sunt aşteptate şi chiar dacă eu nu am fost decât un pretext întâmplător pentru ca d. Krasser să fie dojenit.
Mai întâiu pasagiul citat de d. Krasser, desprins din lanţul de idei şi exemplificări al conferinţei mele, poate lăsa impresia că eu iau lui Eminescu ceia ce constituie caracterul esenţial al geniului său: «independenţa spirituală, eclectismul rafinat în alegerea izvoarelor şi puterea de asimilare care merge până la complecta consumare a izvorului literar». Din potrivă, acestor însuşiri Eminescu le datoreşte putinţa de a fi resistat oricărei influenţe străine, iar cultura germană n’a făcut decât să le stimuleze prin primejdia ce o represinta pentru originalitatea poetului. Niciodată şi nicăeri în scrisul mieu n’am exagerat rolul pe care cultura germană l‑a avut la desvoltarea spirituală a lui Eminescu. Sunt în această privinţă cu totul de părerea d‑voastră. Iar dovada că interpretarea mea nu se deosebeşte de a d‑voastră o puteţi găsi în textul german al conferinţei mele de la Berlin la: pag. 9 şi urm.; pag. 12, rândul 16 şi urm.; pag. 16, rândul 12 şi urm.; pag. 18, rândul 6 şi urm., pag. 18, rândul 17 şi urm.; pag. 20, rândul 7 şi urm; etc. Dar mai ales finalul conferinţei (pag. 22, rândul 25 şi urm.) precizează hotărât punctul mieu de vedere, atunci când încheiu expunerea mea astfel: «O singură conclusie se poate trage din aceste cercetări comparative: totala independenţă spirituală a lui Eminescu (subliniat în original). Poetul n’a fost nicio clipă sclavul culturii germane. Niciun gânditor şi niciun poet nu l‑a stăpânit într’atât încât să slăbească puterea creaţiei sale originale».
De altfel dările de samă publicate în ziarele din Berlin adoptă toată conclusia mea privitoare la independenţa de spirit şi la puterea de asimilare de sine stătătoare a lui Eminescu.
În ce priveşte chipul cum ştiu eu să linguşesc pe Germani, d‑voastră puteţi găsi o mică mostră în revista Klingsor, No. 2, Februar 1936, unde, într’o scrisoare deschisă adresată d‑lui Petri, făceam o
demarcaţie precisă între felul cum Germanii s’au purtat în România supt ocupaţie, când eu mă găsiam în linia întâia a frontului, şi între atitudinea demna care trebuie s’o am ca Român, atunci când mă străduiesc să stabilesc climatul necesar unei colaborări culturale.
Nădăjduind că aceste rânduri vor lămuri ceia ce n’a fost decât o neînţelegere trecătoare, vă rog primiţi asigurarea deosebitei mele consideraţiuni. Ion Sân‑Giorgiu”[3].
(Fragment din introducerea volumului Ion Sân‑Giorgiu, Poezii, sub tipar)
■ Istoric, scriitor, critic şi istoric literar
Note:
[1] CH, „Conferinţa d‑lui dr. Ion Sân‑Giorgiu la Berlin”, v. Adevărul, An 49, No15764, 11 iunie 1935, p. 2
[2] N. Iorga, „Despre Eminescu (V). De vorbă cu d. Krasser”, în Cuget Clar (Noul Sămănător), An I (1936‑37), p. 433‑34
[3] Cuget Clar („Noul Sămănător”), An I (1936‑37), p. 540‑41.
Mircea Platon
