Zi călduroasă de vară. Iunie 2018. Parfumul florilor de tei este încă ameţitor. Mulţimea de oameni de pe bulevardul Nicolae Bălcescu te împiedică să te simţi singur. Festivalul de teatru din Sibiu an după an suprimă frontiere geografice, bariere lingvistice, îşi asumă şi impune o formă de dialog cultural totală. Întregul oraş este invadat de o energie efervescentă. Stau confortabil la o terasă cochetă şi mă desfăt cu o delicioasă îngheţată de ciocolată. Deodată, chiote şi cascade de veselie mă fac să tresar. Privesc îndelung. Un grup de adolescente de o vitalitate dezlănţuită, explozivă, degajând o naturaleţe necontrafăcută, contagioasă, amuză copios trecătorii. Le aplaud şi completez bucuria provocată de ele cu o alta ce mă priveşte exclusiv personal. Cu o oră în urmă am achiziţionat, dintr‑un anticariat, o mărturie despre istoria locului, un desen în peniţă, nesemnat, de mărimea unei palme, Turnul Olarilor, înrămat, cu sticla însă spartă într‑un colţ. Ca martor, alături de celelalte turnuri ale breslelor, îmi relevă aproape brutal faptul că trecerea noastră prin lume, între coordonatele celor doi poli, viaţă‑moarte, se constituie dintr‑o succesiune de împliniri şi ratări, fără a avea putinţa de a o obiecta. Tot ce trăim în prezent, ca persoane, pare că a mai fost trăit cândva.
„Viaţa este o melodie complicată, dar de înţeles, infinită şi totuşi cu un sfârşit în fiecare cădere în somn”, scrie Gabriela Melinescu. Doar arta, ca utopie a artistului, îndrăzneşte să îi reziste timpului. Adâncită în reflecţii nu am sesizat că la rându‑mi sunt privită. „Ce te‑a întristat?” George Banu şi Ion Cocora mă scrutează curioşi. Îmi dau seama că în iureşul stradal „cugetările” mele sunt nelalocul lor. Le arăt desenul: „Îi voi schimba sticla şi va arăta ca nou pe peretele casei noastre din Reşiţa”. Ion îi destăinuie prietenului, vechi de aproape jumătate de secol, pasiunea noastră pentru turnuri. Celebre sau nu, căzute în uitare sau nu, din interiorul ţării sau din afară, graţie voiajelor, ca strategie programatică, noi ne însuşim imaginea turnurilor fotografiindu‑le ori negociindu‑le preţul atunci când hazardul ne poartă paşii prin anticariate sau ateliere ale unor artişti plastici. „Formidabil! Turnurile au o perspectivă a înălţimilor! Dana, lasă‑l aşa. Fisurat, rănit! Eu am o colecţie de obiecte rănite!” spune George Banu.
Teatrologul, eruditul, prietenul, împătimitul de arte, permanent fascinat de aura lor, nu mai este, a plecat spre altundeva. Raftul bibliotecii în care se regăsesc toate cărţile sale lansează un apel de durere şi refuz a celor întâmplate. Va rămâne integrat în spaţiul apartamentului nostru „însoţitor fidel” şi constant. Frânturi de imagini, însemnări sporadice, numeroase sintagme appris par coeur din cărţile sale citite pe nerăsuflate îşi dispută supremaţia în mintea mea. Cu ani în urmă m‑am afiliat, graţie teatrului, evenimentelor şi festivalurilor din diverse oraşe, prieteniei dintre Ion şi Biţă. Pentru prima oară îl numesc Biţă. Vocea interioară nu mi‑a permis niciodată să‑l apelez astfel. Acceptându‑mă în preajmă‑i simţeam că face parte din „familia mea de apă”, cum numeşte Elif Shafak grupul prietenilor în ultimul său roman, 10 minute şi 38 de secunde în lumea asta stranie. Continui să răsfoiesc file de jurnal în care am consemnat conversaţii, mesaje telefonice schimbate cu Ion în care se regăsesc cuvinte care îmi erau destinate, întâlniri de‑a lungul anilor. Se pare că cel care ne trădează este însuşi corpul nostru. Anul abia a început şi am mai pierdut un scriitor, drag mie, Dumitru Radu Popescu. Titlul romanului său fabulos, Vânătoarea regală, în clipele astea dobândeşte conotaţii tulburătoare. Mă obsedează ideea că ne aflăm într‑o perioadă când conştiinţe de mare anvergură, aparţinând unor personalităţi‑repere, ne părăsesc în serie, când vânătorul şi ţinta sa reprezintă în ultimă instanţă o singură realitate. Suntem în pragul celui de al treilea război mondial şi viziunea morţii pare că ne împresoară. Alung gândurile negre şi privesc pe fereastră. Ninge calm, plăcut, cu fulgi rotunzi, rari, binevoitori. „Baleiez” mecanic, împietrită, incapabilă să accept vestea năucitoare, înscrisul de titluri de pe cotorul cărţilor, Viaţa şi teatru pe scena lumii, Scena modernă, Mitologii şi minimalism, Dincolo de rol sau actorul nesupus, Livada de vişini, teatrul nostru, Iisuşii mei, Obiecte rănite, Cehov, aproapele nostru, Memoriile teatrului etc., etc. Mă opresc asupra trilogiei Parisul personal (Autobiografie urbană, Familia din Rivoli 18, Casa cu daruri). Deschid al doilea volum şi citesc. „Am fost lipsit, dar nu frustrat, de fraţi, surori, veri ‑ n‑am avut decât părinţi, bunici şi soţie. (…) Familia am preferat să mi‑o aleg, să mi‑o inventez, ca pe o construcţie proprie, ca pe o creaţie solitară, ca pe un acompaniament imaginar”. Rândurile transcrise intră într‑o discuţie indirectă cu sintagma „familii de apă”, enunţată mai înainte, a scriitoarei de origine turcă. Dimensiunea apartenenţei umanului în viaţă şi scenă este teorema pe care a definit‑o şi investigat‑o cu rigoare estetică, atât în tomurile scrise, cât şi în relaţiile amicale. A studiat şi conservat cu luciditate şi empatie, în numele „livezii interioare” ca metaforă cehoviană şi destin personal, memoria actului scenic ca „pecete care permite timpului o secundă să renască”… Ca teoretician propune o perspectivă a deschiderii, acordă prioritate originalităţii, noului, în sensul că niciodată nu se lasă prins în capcanele formulelor teoretice generale, abstracte, ci practică o analiză a actului artistic complexă, arătând o receptivitate imensă pentru originalitate, pentru nou. „Am preferat să rămân aproape de scenă în intimitate să o urmăresc în căutările sale concrete, să‑i disting opţiunile de pasaj, să‑i sesizez inovaţiile locale”, mărturiseşte definindu‑şi metodologia. Conceptul proximităţii, văzut ca o multitudine de relaţii de iubire fidelă şi constantă, constituie, în optica sa, frumuseţea accederii la o „viaţă secundă” care îl va determina pe comentatorul de spectacole, departe de scenă, să se erijeze în „povestitor al legendelor” acesteia. „Nimeni nu descrie ca tine”, îi va spune Radu Penciulescu, regizorul şi fostul profesor care a decis destinul a doi studenţi, Andrei Şerban şi George Banu, sugerându‑le să abandoneze actoria, celui dintâi pentru regie, celui de al doilea pentru teatrologie. Sfat benefic pentru ambii. Căci peste timp intuiţia pedagogului va fi confirmată de carierele prestigioase ale tinerilor respectivi. Cultivând „vocaţia prieteniei”, George Banu va urmări şi consemna traseul artistic al unor regizori reformatori precum Peter Brook, Giorgio Strehler, Antoine Vitez, Patrice Chéreau, Eugenio Barba, Pippo Delbono, Krzysztof Warlikowski, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Aureliu Manea, Andrei Şerban, traversând neobosit oraşe, ţări, continente fără a‑şi cenzura fascinaţia şi apetitul de libertate imaginară pentru teatru. Pentru ca mai apoi în intimitatea „cabinetului de curiozităţi ” să sesizeze şi să conserve prin scris transformările estetice survenite în „arta care, deşi se consumă în prezent, lasă urme…” Despre „memorie” ca stază programatică în arhitectura evolutivă a fenomenului artistic, pornind de la „originea memoriei” până la „memoria recentă”, George Banu a scris numeroase studii, atribuind regizorului rolul de a redescoperi trecutul imaginând.
Miracolele scenei şi obiectelor i‑au fost familie şi prieteni, dublu al conştiinţei de sine, mod profund de învestire a cotidianului cu viaţă şi supra‑viaţă. Obsesia ambivalenţei, acel entre‑deux pe care adeseori îl aduce în discuţie în eseurile sale, îi confirmă clar poziţia. Între două limbi, română‑franceză, între teatru şi literatură, George Banu şi‑a hrănit pasiunile, „sfâşierile”, cum le numeşte, cu atitudinea şi rafinamentul, dacă e să o citez pe Susan Sontag, „unei fiinţe înzestrate cu darul percepţiei”. „Cuvintele şi obiectele semnează o alianţă de întrajutorare reciprocă. Ele îmi sunt egal necesare, dublu limbaj, căci întotdeauna am fost un prizonier al dublului…” Recitesc volumul Casa cu daruri. Insist pe paginile subliniate la prima lectură, dar şi pe adnotările făcute pe margine. Dincolo de nivelul autobiografiei intelectuale, structurat raţional şi emoţional în Parisul personal, descifrez acum un sentiment al responsabilităţii faţă de „celălalt” sau „aproapele”. Un surplus de informaţie întregeşte o idee, o experienţă proprie capătă semnificaţie estetică. Regizori, actori, eroi însufleţiţi sau marionete, lucrări de artă şi personaje inanimate devin în proximitatea lui Banu posibile motive esenţiale, revelatorii, ale unui dialog de fiecare dată străbătut de fior metafizic. „Disputa” prevalată de „neîmplinire”, îndoială, dintre martorul însoţitor al artei teatrului european şi eseistul de vocaţie literară consider că este una falsă. În Monologurile neîmplinirii, autorul explică „cele două iubiri inaccesibile”, punctând că el „mereu faţă în faţă cu scena” nu e „nici actor, nici scriitor, nici resemnat, nici dezertor”, ci pur şi simplu un „spectator definitiv”. Paradoxal, contrazicându‑l, Eugenio Barba îl numeşte „om al cărţii”, „interpret şi protagonist al culturii arhipelagului teatral”, fixându‑i locul în contextul meritat al elitelor intelectuale.
Cărţile lui George Banu sunt veritabile manuale de iniţiere în ştiinţa artei teatrale şi nu numai. Prin dispariţia sa, 21 ianuarie 2023 va rămâne o zi rănită pentru toţi cei care l‑au iubit şi preţuit, dar şi pentru posteritate, deşi aceasta nu‑i oferă nicio consolare: „Posteritatea îmi e indiferentă şi nu mă îngrijesc de destinul acestor personaje care m‑au însoţit. (…) Eu le mulţumesc pentru însoţire la ceasul despărţirii. Apoi, cum a zis Rabelais pe patul de moarte… cortina!”
■ Critic de teatru, editor, actriţă, publicist
Dana Pocea
