Coregrafa israeliană Sharon Eyal revine la New York cu piesa Soul Chain (Lanţ de Suflet) interpretată de compania germană de dans Tanzmainz, un ansamblu al Teatrului de Stat din Mainz. Spectacolul face parte din actuala stagiune a teatrului de balet Joyce, situat în Chelsea – cartierul artistic al Manhattanului, unde coregrafa a debutat în 2019, cu piesa Love Chapter II. Cu Soul Chain, Tanzmainz obţine Premiul (Deutscher Theaterpreis) DER FAUST.
Sharon Eyal se formează la şcoala prodigiosului coregraf israelian Ohad Naharin, unde deprinde acel emblematic limbaj al mentorului ei, GAGA – ce a revoluţionat lumea dansului contemporan. Eyal a dansat, coregrafiat şi a fost director artistic al companiei israeliene de dans Batsheva, până în 2008, după care şi‑a creat propria sa companie, L‑E‑V, în colaborare cu partenerul ei, Gal Behar. Piesele compuse pentru L‑E‑V şi pentru alte companii de dans (Royal Swedish Balet şi Nederlands Dance Theater) sunt interpretate pe prestigioase scene ale teatrelor şi festivalelor de balet din lumea dansului contemporan: Sadler’s Wells (Marea Britanie), Jacob’s Pillow (Massachusetts), Festivalul de dans de la Montpellier, Festivalul Internaţional din Edinburgh.
Tehnica GAGA propune o disociere spaţială a gestului coregrafic între cauză şi efect în vederea declanşării unei tensiuni potenţiale, captoare de energie. Concentrarea şi eliberarea acestor energii e parcă şi mai explicită în Soul Chain. Mai cu seamă dacă ai şansa unui loc printre primele rânduri, poţi urmări cutia toracică în lucru şi număra coastele balerinilor în impecabila lor interpretare şi asimilare a acestei tehnici de dans. Exacerbarea gestului prin trecerea de la ritmul ameţitor la suspendarea sau colapsarea totală a mişcării devine manifest poetic al dansurilor lui Eyal. Asemănătoare practicilor Yoga sau ale artelor marţiale, GAGA defineşte un balet al viscerelor, al muşchilor, al respiraţiei şi al combustiilor interioare.
Cu o remarcabilă economie de mijloace, costumele dansatorilor revin de la o piesă la alta, mereu acelaşi leotard simplu de culoarea pielii ce dă senzaţia de transparenţă sau nuditate. Bărbaţii poartă aceleaşi costume cu femeile, doar că decolteul coboară ostentativ sub pieptul de multe ori păros.
În general, compoziţiile lui Eyal vizează entităţi colective – un grup de hominizi par să ritualizeze mişcarea în structuri compacte sau dispersate. Solourile introduc prezenţe circumstanţiale, anonime, cu rolul de a dirija sau contrapuncta coregrafia de grup. Descoperim aceleaşi tehnici de individualizare din dansurile lui Ohad Naharin. Mişcarea este executată în tandem, uniform sau se propagă, în cascadă. Armonia grupului e descentrată de prezenţa unui singur dansator ce se singularizează interpretând variaţii ale partiturii grupului. Dacă la Naharin, individualizarea nu se transformă nici în solo, nici nu e menită să capteze neapărat atenţia dincolo de reprezentaţia de grup, Eyal îşi desprinde de multe ori soliştii din deraierile mişcării survenite la nivelul grupului, care se va retrage în planul secundar al scenei. Aceiaşi dansatori se evidenţiază ca solişti în câteva rânduri, exacerbând mişcarea în gesturi şarjate, acompaniate în fundal de coregrafia de grup. Solourile feminine sunt mai diversificate şi structurate, punând în valoare calitatea şi anduranţa dansatoarelor.
Piesa Soul Chain se vrea una de rezistenţă. Întregul dans se desfăşoară pe vârfuri, ca şi cum balerinii ar purta poante virtuale de pe care nu coboară niciodată. Posibil ca întocmai talpa nevăzută a ciorapilor trei sferturi, în ton cu leotard‑ul, să le ofere o priză şi un confort mai bun ca piciorul desculţ – abordat aproape în exclusivitate de dansul modern. Excepţie face un singur balerin, ce execută un solo, ancorat pe toată talpa, repetând obsesiv aceeaşi mişcare circulară a trupului şi a capului preţ de câteva minute.
Mersul pe vârfuri conferă o anume vibraţie a trupului pe lângă proiecţiile zoomorfe ale grupurilor de dansatori din primele cadre care calcă ca nişte pisici la rut sau păşesc mărunt, îndoindu‑şi genunchii, sugerând o rezervaţie de păsări la asfinţit. Dincolo de gestul coregrafic, propulsarea continuă pe eresurile invizibile ale poantelor sugerează acea dez(lănţuire) sau mai exact încercare de eliberare a sufletului de povara sentimentelor.
Actul artistic ‑ dansul ‑ propune descătuşarea din imposibilul „soul chain” – lanţurile ce ţin prizonier sufletul şi îl opresc să‑şi reverse „iubirea”, definită de Sharon Eyal ca o ţesătură (tissue) întinsă peste lume, cuprinzând pe alţii, pe sine şi tot ce ne înconjoară. Cu alte cuvinte, „iubirea” ar vrea să fie tema acestui dans, declară autoarea lui.
Dansurile lui Eyal sunt decantate de orice sens al epicului, ele reprezintă structură pură şi compoziţie ce colaborează în revelarea tensiunii dramatice. Tensiunea e potenţată muzical, ea creşte, îşi atinge maximul, ca apoi să colapseze prin frângerea sau împietrirea gestului.
Există o legătură intrinsecă între compoziţiile lui Eyal şi partitura muzicală creată de Ori Lichtik – membru al echipei artistice a companiei L‑E‑V şi fondatorul genului techo în Israel. Compoziţiile sale promovează o muzică electronică minimalistă, bazată pe percuţie. La origini DJ, Lichtik realizează mixaje pornind de la muzica clasica modernă (motive preluate din Bartok, Stravinsky, Debussy) peste care suprapune ‑ ca background ‑ un „beat” african sau muzică industrială. Dansul şi muzica fuzionează într‑un elaborat şantier de creaţie. Ca DJ, Lichtik, ancorat în arta improvizaţiei, face muzică inspirat de gestul coregrafic – cu Eyal dansând – gest care la rândul lui se transformă, se ajustează în corelaţie cu linia melodică ce se concretizează spontan pe marginea lui. Un proces creator cu feedback se derulează sub forma a zeci de astfel de înregistrări spontane, ce vor evolua din aproape în aproape către dansul final. În fapt, muzica techo realizată de Lichtik tinde mai mult spre stilul groove – ce se defineşte ca o muzică a efectelor, prin schimbarea patternului melodic în variaţii minimale, urmărind acelaşi ritm compulsiv.
Acea vibraţie a trupurilor ce se unduiesc pe vârfuri ca nişte trunchiuri în bătaia vântului exprimă întocmai vulnerabilitatea sufletului. Gestul e agresiv, tremurat, intempestiv, demolator, exacerbat, înfrânt sau delicat, se mişcă în consens cu beat‑ul electronic care ordonează mişcarea.
Expresivitatea trupurilor e dublată de cea a feţelor care fac grimase, gurile se mişcă mut, mimând strigăte sau vorbirea. Strigătul se propagă uneori şi auditiv, dar rolul lui e să crispeze sau să încremenească mişcarea – o tehnică expresionistă ce contribuie la sinergia mişcării.
Mişcarea la unison, unificată creează sugestia unor conglomerate cu un suflu comun – ca nişte organisme celulare – desemnând o comunitate, în ideea de unitate şi asemănare. În acelaşi timp, distribuţia balerinilor în scenă, distanţele relative, variaţiile subtile de interpretare sau expresivitatea mişcării ce diferă de la dansator la dansator demonstrează diversitatea în unitate, individualizarea în uniformitatea grupului, în consens cu imperceptibilele variaţii melodice, specifice minimalismul musical. Fiecare suflet e altfel şi lanţul care‑l încătuşează e mai lung sau mai scurt.
Într‑un comentariu despre piesa Soul Chain, Eyal punctează câteva aspecte ale dansului: Singurătatea – ce se reliefează în zbuciumul sau şarja manifestată în secţiunile de dans individuale, Emoţia – ca şi poezia, dansul înseamnă emoţie indusă de dinamica şi expresivitatea trupului, Dorinţa sau căutarea – care istoveşte fiinţa, o epuizează, prezentă în acele mişcări repetitive, obsesive ce, în final, sunt curmate brusc sau agonizant – ca electrocardiograma unui pacient ce sucombă.
Câteva cadre distincte structurează dansul. În prima scenă, grupuri restrânse de câte doi sau trei dansatori traversează scena pe vârfuri ca într‑o paradă, în pas de deux. Mersul este apăsat, mecanicist în ton cu mono‑ritmurile techo. Grupul de femei calcă ferm şi distant, cuplul de bărbaţi se privesc intens, unul îşi unduieşte şoldurile, sugerând un cuplu de gay. Lumea diversă care se anunţă în primele tablouri prin cuplurile care intră şi ies, mărşăluind ritmat şi omogen, se va concentra în următoarea scenă într‑un singur organism ce va vibra şi respira la unison. Îl recunoaştem din nou pe Ohad Naharin în tehnica explozivă şi implozivă a sinergiilor coregrafice. Conglomeratul se dispersează sau se reuneşte, formând patternuri escher-iene. Se reorganizează în hore, în şir indian sau formează o structură compactă ce bate pasul pe loc cu faţa la scenă – ca într‑o fotografie de grup. Gestul poate fi dezarticulat, animalic, haotic sau linear, uniform, cazon – un salut cu mâna la chipiu – războinic şi năprasnic. Există variaţii sensibile şi în linia muzicală. Groove‑ul îşi schimbă dintr‑odată şvungul electrizant, suprapunând o linie melodică de tango spaniol, intenţional distorsionată. Dansul se suceşte şi el, îmbrăţişând lentoarea noilor ritmuri, devenit un gen de „twist” exacerbat cu paşi şarjaţi de tango.
Tanzmainz propune un elaborat proces interpretativ în care execuţia impecabilă, expresivitatea şi individualitatea fiecărui dansator contribuie la estetica desăvârşită a spectacolului. Coregrafia lui Eyal este intuitivă, necondiţionată, plină de organicitate, ea degajă manifest viaţa, cu toată poezia ei.
■ Jurnalist cultural
Roxana Pavnotescu
