Nostalgie. Amintire. Regăsire. Peisajul european şi ruina în secolele XVI‑XIX
Expoziţie deschisă la Muzeul Naţional de Artă al României 8 iunie 2022 – 29 ianuarie 2023
„Inconştientul, asemenea corpului nostru, este un depozit de relicve şi amintiri ale trecutului.” G. Jung[1]
Ruina (fragmentul de zid lăsat în paragină, fundaţia ca ultim martor al unei clădiri răpuse de timp) a fascinat imaginaţia oamenilor prin ceea ce ascunde, prin ceea ce lasă de completat cu tentă personală sau culturală. Ea încântă şi atrage mai degrabă prin ceea ce nu este decât prin ceea ce este, prin ceea ce completăm decât prin ceea ce mai poate evoca acel zid. Aşa cum schiţa lasă mai mult spaţiu imaginaţiei decât opera finită, la fel fragmentul ruinei conferă prioritate reveriei, seducând ochiul. Seducţia ei constă tocmai în acea integritate pierdută care ne permite să ne transferăm pe noi, memoria şi emoţia noastră, acolo. Nu întâmplător Denis Diderot afirma în secolul al XVIII‑lea că „trebuie să ruinezi un palat pentru a‑l face interesant”[2]. Aşa cum puncta Carl Gustav Jung analizând umbra, necesitatea complementarităţii dintre lumină şi întuneric pentru ca fiinţa să fie integră, conştientizarea umbrei semnifică accesul la inconştient şi la lucrurile de care ne este teamă[3]; la fel acceptarea, asimilarea şi integrarea trecutului în viaţa noastră fac parte din procesul de maturizare a unei persoane. Relicvele trecutului nu pot deveni parte din noi înainte de a fi analizate, înţelese şi asimilate, iar noi la rândul nostru nu putem fi compleţi. Oricât de fragmentare ar fi, aceste amintiri ale trecutului colectiv sau personal, odată readuse în viaţa noastră, ne oferă o convieţuire armonioasă cu noi înşine.
Trecând de la planul discursiv la arhitectură, situaţia este similară, pentru că acceptarea şi (re)integrarea ruinei în construcţia actuală sau convieţuirea cu patrimoniul ilustrează un gest de
maturitate a conştiinţei sociale. Punându‑ne întrebarea ce este o ruină, ce ne poate transmite un zid, de ce el ne vorbeşte şi ne marchează pe căi felurite, de la teamă la admiraţie, răspunsul ar fi că nu zidul în sine vorbeşte, ci conştiinţa noastră, ceea ce am asimilat prin memoria colectivă sau am filtrat prin experienţa şi trăirea noastră.
Din perspectivă vizuală, ruina poate evoca şi ideea haosului. Fiind un element dezorganizat, rupt de un ansamblu a cărui formă nu se cunoaşte, ea presupune separarea unor elemente iniţial legate[4]. Din acest motiv reintegrarea fragmentelor unui alt întreg poate semnifica pentru subiectul contemplator o reordonare cu un efect de armonie şi de satisfacţie care elimină sentimentul iniţial de abis, completând astfel ceea ce ne imaginăm că lipseşte. Fragmentul de zid poate să denote o criză a valorilor şi tocmai din acest motiv reintegrarea lui poate semnala depăşirea impasului.
Ruina, asemenea stării de sublim, acaparează, dispune de subiectul contemplator. Ea este plină de grandoare şi forţă – resurse ale imaginarului[5]. Ca nişte giganţi din afara timpului, ce vorbesc despre dispariţie, zidurile ruinate rezonează cu o traumă internă, atrag pentru că au puterea de a extrage subiectul din mediul înconjurător, de a‑l devia de la cursul obişnuit al vieţii şi de a‑l plasa în afara lui punându‑l faţă în faţă cu fragilitatea. Aşa cum arată tot Lacroix, ruina întreţine ceea ce trebuie să rămână în umbră, face apel la inconştient şi la universul obscur din care se naşte raţiunea[6]. Experienţă arhaică, rămăşiţa de zid presupune o trăire aparte, aceea a „mortalităţii” oricărui lucru, reamintirea experienţei regresiei ca simbol al traumei iniţiale. În opoziţie cu ceea ce este finit şi substanţial, ea accentuează extrema labilitate a fiinţei, reactualizează fragilitatea nativă evidenţiind în om propria failibilitate, de unde şi sensibilitatea empatică faţă de opera aflată în pericolul ruinării. Din acest motiv omul e dispus să iubească ruinele, le poate asculta şi poate transmite mesajul critic, poate trăi cu ele şi între ele, fiindu‑i familiare[7].
De vreme ce ruinele fascinează mintea oamenilor, ei proiectează asupra lor o multitudine de poveşti: ruinele au fost asociate cu decadenţa, cu atitudinea nostalgică faţă de trecut, cu persistenţa sau dăinuirea, cu sălaşul fantomelor etc., idei care diferă în funcţie de cum le‑a valorizat perioada care le‑a dat naştere. În orice caz, ele au fost alături de oameni, care au trăit împreună cu ele.
Evul Mediu privea ruinele antice ca pe un semn al măreţiei unei civilizaţii pierdute; oamenii Renaşterii, tot cu ruinele Antichităţii în gând, au încercat să refacă şi să egaleze acea civilizaţie; clasicismul secolului al XVII‑lea a accentuat componenta nostalgică a ruinei, iluminismul i‑a valorificat imaginarul, iar romantismul a privit vestigiile trecutului din perspectiva sublimului. Dar tot în secolul al XIX‑lea efortul de restaurare a intenţionat să refacă sau să definitiveze zidurile ruinate sau pierdute pentru a le reda măreţia de altădată într‑un efort care s‑a dovedit a transforma monumentul într‑o viziune ce ţinea mai degrabă de imaginarul veacului al XIX‑lea decât de cel al Evului Mediu. Era o atitudine care ilustra gândirea specifică acelei epoci. Ulterior, odată cu al Doilea Război Mondial şi cu distrugerile pe care le‑a adus, ruina a devenit simbolul pustiirii şi al nimicirii. Europa, în special Germania, punea în faţa oamenilor ruina prezentului, un prezent distrus la scară globală. Oamenii au fost atunci nevoiţi să trăiască alături de propriile ruine, care nu mai erau acele vestigii ale trecutului pe care le admirau, ci mai degrabă simbolul propriei lor ruinări şi pustiiri. Ruina a căpătat o altă conotaţie pentru că modul de a o trăi, experimenta şi conştientiza s‑a schimbat, cei care au schimbat povestea zidului fiind tocmai oamenii, care l‑au privit în alt context, din altă perspectivă şi cu alte gânduri.
Azi, dacă privim o ruină, ea poate însemna în egală măsură dezastru şi nostalgie, atitudini care depind de cum ne situăm noi ca indivizi vizavi de ea. Aşa cum subliniază Schaal şi Makarius, ruinele
turnurilor de la World Trade Center transmit mesajul durerii, ruina sarcofagului de la Cernobîl poartă semnificaţia morţii, ameninţând lumea vie prin radiaţiile pe care încă le emite.
Acestea sunt ruinele lumii noi, care vorbesc de posibilitatea ruinării noastre prin propriile acţiuni distructive, sunt zidurile martore ale atacurilor chimice şi biologice care ne arată că pot disipa materia prin însăşi distrugerea celulei. Acestea din urmă nu mai sunt ruinele trecutului, cele care mor lent în scurgerea ireversibilă a timpului, ci clădiri noi, realizate din materiale efemere care, departe de a fi construite pentru a dăinui, sunt împotriva dăinuirii[8].
Atracţia pentru peisaj şi ruină a rămas constantă în conştiinţa oamenilor de azi sub diverse forme, devenind un semn al asimilării trecutului personal sau colectiv. Aşa cum afirma C. G. Jung, „subconştientul, asemenea corpului nostru, este un depozitar de relicve şi amintiri ale trecutului”[9], iar felul în care convieţuim cu trecutul nostru la nivel de individ şi comunitate vorbeşte despre maturitatea unei societăţi.
Dacă în trecut această atitudine era hrănită de reevaluarea măreţiei clasicismului antic odată cu redescoperirea sa în perioada Renaşterii, în ziua de azi ea este hrănită de un sentiment (re)născut în conştiinţa maselor după al Doilea Război Mondial ca urmare reconstruirii oraşelor în stilul „rece” al arhitecturii funcţionaliste. Aşa cum subliniază Schaal, în anii ’70 ai secolului al XX‑lea oamenii încep să realizeze că le lipseşte romantismul vechilor clădiri. Ei simt lipsa atmosferei vechilor oraşe din Spania, Italia, Grecia, încărcată de pitoresc şi de farmec graţie persistenţei vestigiilor trecutului. Călătorind spre sud, ei se pot regăsi pentru o vreme, prin evadarea temporară din mediul rece al urbei pe care o locuiesc[10]. Aici se poate puncta necesitatea conservării patrimoniului arhitectural ca necesitate firească a oamenilor de a convieţui cu propriul trecut.
Privim istoria aşa cum privim ruina. Imaginea ruinei nu s‑a născut odată cu fotografia, ea pre‑există prin intermediul picturii, desenului sau gravurii. Imaginea ruinei circulă prin intermediul
acestor medii, fiind parte a educaţiei noastre înainte ca noi să experimentăm realitatea. Ea este un mod de a experimenta trecutul, dar noi nu realizăm de la început că ea ajunge la noi mediată de subiectivitatea celor care au realizat acele imagini, motiv pentru care realitatea poate fi diferită, poveştile zidurilor întrepătrunzându‑se astfel în mii de fire de semnificaţie în funcţie de mentalul colectiv şi de experienţa personală a privitorului, de cultura şi bagajul pe care acesta le aduce cu el atunci când priveşte o ruină. Milioane de priviri, milioane de gânduri, milioane de şoapte cu sau fără subiect comun. Zidul nu face decât să reverbereze ecoul acestor gânduri ale noastre. Acelaşi lucru vor face şi imaginile prezentate în această expoziţie. (extras din catalogul expoziţiei)
Bibliografie:
Jung, 1935. CARL GUSTAV JUNG, „The Tavistock Lectures, Lecture 2”, The Symbolic Life: Miscelaneous Writings. The Collected Works of C. G. Jung, vol. 18, edited and translated by Gerhard Adler and R. F. C. Hull, Bollingen Series XX, Princeton University Press, Digital Edition.
Lacroix, 2008. SOPHIE LACROIX, Ruine, Editions de la Vilette, Paris, 2008.
Makarius, 2004. MICHEL MAKARIUS, Ruins, Flammarion, 2004.
Schaal, 2011. HANS DIETER SCHAAL, Ruins. Reflections about violence, Chaos and Transience, Axel Mengel Edition, Stuttgart/London, 2011
■ Critic şi istoric de arte plastice, muzeograf
Note:
[1] „Our unconscious mind, like our body, is a storehouse of relics and memories of the past” Jung 1935, p. 41
[2] „Il faut ruiner un palais pour en faire un objet d’intérêt”, Diderot, 1876, p. 238 .
[3] „The shadow personifies everything that the subject refuses to acknowledge about himself and yet is always thrusting itself upon him directly or indirectly for instance, inferior traits of
character and other incompatible tendencies.” (Jung, 1959a) pp. 284‑285.
[4] Lacroix 2008, p. 44.
[5] Lacroix 2008, p. 44.
[6] Lacroix 2008, p. 83.
[7] Lacroix 2008, p. 85‑86.
[8] Makarius 2004, p. 236; Schaal 2011, p.11.
[9] Jung 1935, p. 41.
[10] Schaal 2011, p. 11.
Mălina Conţu
