„Nu există nicio muncă artistică, la drept vorbind, care să ceară atâta perspicacitate ca bustul şi portretul. Se crede uneori că meseria de artist cere mai multă îndemânare manuală decât inteligenţă. E de ajuns să priveşti un bust reuşit pentru a‑ţi da seama că lumea se înşală. O astfel de operă echivalează cu o biografie… Epocă, rasă, profesie, caracter personal, totul este indicat în ele.”
Auguste Rodin
În conştiinţa comună, un portret este o operă de artă pictată, sculptată sau realizată în altă tehnică artistică, reprezentând un individ cu trăsături specifice evidenţiate. Dacă trecem de prima impresie, portretul devine un continuum între specificul individual şi generalitatea tipului, oscilând între aspectele distinctive ale subiectului şi calităţile generice apreciate în mediul social al subiectului. Aceste aspecte converg spre reprezentări ale fizionomiei cu aspecte spirituale reflectate în expresia facială, recuzită, postură sau vestimentaţie. Produsul finit este rezultatul unei negocierii între artist, subiect şi, uneori, un patron. Procesul în sine presupune o interacţiune între artist şi modelul pe care îl redă, iar raportul pe care îl presupune este unul obiectiv, de natură socio‑economică, fapt ce contribuie la definirea condiţiilor de creaţie ale portretului; odată cu ele se creează imaginea pe care modelul/ comanditarul vrea să o arate lumii şi să o lase posterităţii. În unele cazuri, propria imagine era inserată într‑o galerie personală de portrete ale strămoşilor, care conferea nobleţe individului şi îl punea pe axa unei memorii care îi depăşea cu mult propria existenţă. Istoricul de artă Erwin Panofsky susţine că portretul are, prin definiţie, două trăsături esenţiale. Pe de o parte, înfăţişează ceea ce face modelul să fie deosebit de restul umanităţii şi chiar de el însuşi într‑un alt moment, fapt ce diferenţiază un portret de o figură ideală sau un tip. Pe de altă parte, caută să scoată în evidenţă ceea ce modelul are în comun cu restul umanităţii şi ce rămâne în el, indiferent de timp şi spaţiu; iar aceasta este ceea ce distinge un portret de o figură integrantă a unui gen pictural sau narativ.
Pe lângă asemănarea cu subiectul, portretul este şi un indicator al abilităţilor artistice deţinute de creator şi proiectează rolul social al celui care pozează pentru lucrare, folosindu‑se de un inventar
însemnat al calităţilor cerute de ocazie. Convenţiile de comportament şi practica artistică specifică mediului socio‑cultural în care se produce portretul reprezintă calităţi generice care se reflectă în gesturi, expresii şi jocuri de rol care se îmbină în mod natural cu recuzita şi vestimentaţia. Rezultatul este amplificarea valorii subiectului.
Portretul se comportă ca un substitut semnificant al individului pe care îl reprezintă, iar recunoaşterea unui personaj poate fi făcută cu ajutorul fizionomiei (asemănării cu subiectul) sau prin inserarea unor indicatori care pot fi interpretaţi într‑un context socio‑cultural. Codificarea unor embleme sociale în acest tip de reprezentări este realizată cu ajutorul unor elemente de decor, vestimentaţie şi gesturi care creează un background cultural pentru fiecare personaj reprezentat. Prin urmare, decodificarea acestora poate duce la elucidarea mediului social al personajului, chiar şi dacă acestuia nu i se mai cunoaşte identitatea.
În arta din spaţiul românesc, acest tip de convenţii se instaurează în pictură şi sculptură, cel mai probabil fiind împrumutate din arta europeană. În statuarie, portretul cel mai întâlnit este sub formă de bust, în mărime naturală, care urmăreşte să înfăţişeze subiecţii în deplină autoritate a funcţiilor sau a rangului boieresc. Astfel se validează poziţii sociale şi se marchează trecerile vremelnice prin timpul lor. Postura deosebită şi vestimentaţia conservatoare sunt indicatorii cei mai des întâlniţi în busturi. Poziţia capului şi direcţia privirii sunt exploatate cu precădere în sculptura de factură istorică, fiind o extindere a importanţei pe care au avut‑o în constituirea unui eveniment. Însă aceste aspecte sunt condiţionate de cerinţele contextului în care lucrările sunt produse şi de motivaţiile din spatele lor, factori ce pot determina o taxonomie a lucrărilor.
Portretele personalităţilor vremii din pictură sunt realizate după normele tradiţionale de redare, în posturi care nu trădează acelaşi tip de autoritate ca cele de mai sus, ci proiectează o imagine a puterii uşor de recunoscut de privitor într‑o formulă ancorată în cotidian. Ele păstrează aceeaşi tendinţă de formalitate, simbolică şi impozantă. Funcţia lor este de a marca activitatea excepţională a celor portretizaţi care se recompun la graniţa dintre asemănarea cu subiectul şi substituirea realizărilor acestuia. Spre exemplu, mai jos sunt reproduse aici câteva portrete de primari bucureşteni care se încadrează în această zonă de redare. Ei sunt înfăţişaţi pentru a fi recunoscuţi şi pentru a fi reţinuţi pentru rangul pe care îl aveau în societate. O piesă inedită este placa comemorativă a primarului Costinescu, pe care sunt reprezentate simbolic o parte din realizărilor lui în această funcţie administrativă. Portretul său în profil este asociat cu imaginea unui bulevard populat de elementele sale definitorii. Discutând ideea de putere şi statut în portret, este crucial să luăm în calcul şi portretele celor care nu aveau o poziţie înaltă în societate, dar au avut o notorietate de moment şi un rol‑cheie într‑o strategie socio‑politică. Aici sunt incluse reprezentările muncitorilor. Ele nu respectă convenţiile portretisticii, nu urmăresc să redea o identitate personală sau să transmită mesajul autorităţii pe care persoanele o deţin. Ele sunt o reprezentare generalizată a unei profesii, menită să comemoreze şi să motiveze realizări într‑o societate aflată în plin progres tehnologic şi în reorganizare socială.
Pentru a realiza portretele, artiştii şi meşteşugarii, după caz, s‑au folosit de imitarea realităţii în cele mai mici detalii. Încercarea de a obţine o formă de reprezentare cât mai exactă a individului a utilizat mai multe tehnici de redare. În sculptură, una dintre cele mai precise metode a fost cea a măştilor după chipul unei persoane. Cele mai multe sunt cele mortuare, des întâlnite în Antichitate, apoi reluate ca practică în perioada Renaşterii. Interacţiunea dintre artist şi subiect este modalitatea de bază în realizarea unui portret (deşi au fost înregistrate şi proceduri diferite), însă produsul final este o simbioză între ceea ce vede sculptorul, ce doreşte comanditarul şi ce vrea publicul să vadă, fapt ce conduce la problematica identităţii în acest gen artistic. Această problemă este ridicată în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea, când ideea de portret presupune reprezentarea spiritului uman ca urmare a unei analize în structurile proprii operei de artă. Scopul era de a reda atât corpul, cât şi trăsături ale personalităţii, în raportul dintre real şi artistic în cadrul procesului.
În portretistica naturalistă, faţa este cel mai important indicator al identităţii pentru persoana înfăţişată şi, corect tratată, aceasta poate deveni un index al sufletului. Însă redarea ei respectă câteva reguli simple. Dincolo de teoriile expresiilor faciale care circulau în Europa încă din secolul al XVIII‑lea, era neobişnuit ca cineva să pozeze pentru un portret, trădând o emoţie extremă. Predilecţia era pentru compunerea studiată a unei expresii, neutră, care să degaje un aer demn, pe măsura rangului pe care îl avea persoana. Orice tresărire facială devenea urâtă şi nenaturală, iar absenţa acestora duce automat la lipsa unui canal de comunicare din repertoriul artistului.
Pe de altă parte, corpul comportă mai multe norme convenţionale şi expune cu uşurinţă mesajul lucrării. De la vestimentaţie la poziţiile controlate ale membrelor, acesta este purtătorul misterului epocii şi al celui care pozează. De la percepţiile individuale la cele ale conduitei, corpul este indicatorul cronologic al portretului. El denotă trăsăturile epocii şi normele de comportament, în timp ce faţa poate să individualizeze, fără să plaseze cronologic.
Spre deosebire de alte genuri artistice, portretul serveşte şi altor scopuri decât celor artistice. Pentru că principalul obiectiv al portretelor este de a înfăţişa o persoană, ele pot primi diferite funcţii într‑o comunitate. Pe lângă pictură şi sculptură, ele apar şi pe obiecte de circulaţie precum monede, bancnote, timbre, medalii, medalioane etc. Fotografii cu imagini ale familiei sau cunoscuţilor apar în spaţiile domestice ca substitute ale persoanelor sau ca elemente decorative. Toate sunt create pentru a fi văzute de un public, răspunzând unor nevoi speciale, diferite de cele ale artei în general. Acestea sunt reprezentate de asocierea cu diferite idei condiţionate de importanţa unui om într‑un grup. Dincolo de virtuţile morale umane, imaginea superficială gândită de un artist poate servi mai multor funcţii din registre diferite ale societăţii, însă cele mai relevante pentru artă sunt: artistică, biografică, memorială, comemorativă, politică sau propagandistică.
▪ Muzeograf. Secţia Istorie, Muzeul Municipiului Bucureşti
Nicoleta Bădilă
