Căile divergente ale primei modernităţi românești (secolele XVII‑XVIII)
1. De la Eminescu la Călinescu
În această lume nobiliară cu năzuinţe permanente spre nou vom întâlni cazul, elocvent între toate, al unui tradiţionalism arhitectonic care a ilustrat fără întrerupere timp de un secol şi jumătate, de la 1570 la 1720, o idee dinastică…
Au trecut aproape două secole de când, în 1836, un observator european avizat precum Saint Marc Girardin – deputat, profesor la Sorbona şi viitor membru al Academiei Franceze – putea să scrie, premonitoriu aproape, următoarele: „Si les deux Principautés étaient réunies, il y auraient plus d’éléments de tiers – état en Valachie et d’aristocratie en Moldavie”[1].
Cu mai mulţi ani în urmă, aplecându‑mă asupra civilizaţiei românior între medieval şi modern[2], apoi asupra primei noastre modernităţi[3], eu însumi evocam – pe urma iluştrilor reprezentanţi ai aşa-numitei „sociologii beletristice”[4] care au fost Garabet Ibrăileanu şi Eugen Lovinescu – spiritul aristocratic moldav înnoitor, deosebit de cel valah tradiţionalist, mai afin orizonturilor folclorice. Încercam să văd cum „Burgundia Orientului” – aşa denumeau călătorii străini ţinutul de la răsărit de Carpaţi – a fost de timpuriu deschisă către Occident şi cum cultura acestuia din vremea barocului şi a iluminismului neo‑clasic a înrâurit‑o prin Polonia şi prin Austria, ba chiar, paradoxal, prin europenizata Rusie post‑petrină şi să înţeleg de ce s‑a putut vorbi aplicat despre „boierismul moldovenesc în geneza revoluţiei paşoptiste[5] şi despre împrejurarea – afirmată cândva de George Călinescu – că „moldovenii, chiar de origine rurală, înclină către mentalitatea boierilor”[6].
Apariţia în Iaşi a „Junimii” în 1863‑1864, „asociaţie de doctori”, potrivit aceluiaşi critic şi istoric literar, nucleu al orientării politice şi culturale conservatoare şi antiburgheze – opus vădit liberalismului „roşilor” bucureşteni –, cu membrii săi fondatori, majoritatea boieri formaţi în spaţiul germanic, şi cu marele său herald Mihai Eminescu, pentru care „suflarea cuceritoare a Miezenopţii e mai tare spre Moldova”[7], faţă de o Muntenie unde stăpâneau „rămăşiţele haimanalelor de sub steagurile lui Pasvanoglu şi Ypsilant şi resturile numeroase ale cavalerilor de industrie din Fanar”[8], a fost consecinţa logică a unei lungi prefeţe istorice. Una care poate fi ilustrată în chip superlativ – ceea ce am încercat să fac de câteva ori – prin sfera artelor vizuale, a arhitecturii în primul rând, care au avantajul de a fi extrem de grăitoare, prin dăinuirea lor, pentru mentalitatea unei epoci, întregind datele de istorie literară, de istorie a credinţelor, de istorie instituţională.
Intră în această lungă prefaţă istorică a orientării Moldovei spre Apus, care a echivalat cu o constantă căutare a noutăţii culturale – total diferită de orientarea Munteniei şi a Olteniei spre Balcanii ortodoxiei şi Turcocraţiei, ambele cultivând tradiţionalismul istoric –, bazilica Bogdăneştilor de la Rădăuţi, goticul ştefanian sau înnoirea manieristă, marcată de broderia funerară a lui Ieremia Movilă – atât de debitoare picturii „sarmatice” poloneze – şi de sculptura turlei Dragomirnei lui Crimca, urmând apropierilor moldo‑muntene din timpul domniilor paralele, la Iaşi şi la Bucureşti, ale Mihneştilor Alexandru al II‑lea Mircea şi Petru Şchiopul, reflectate de lăcaşuri precum Galata, Aroneanu şi Suceviţa şi anunţând momentele de diferite, chiar contradictorii, tendinţe stilistice cu limpezi explicaţii de istorie politică: momentul oriental al domniilor levantinizatului Radu Mihnea, ilustrat de atât de „musulmana” biserică a mănăstirii Sf. Sava din Iaşi, închinată la Ierusalim, cu ctitor dregător grec, cu „protomastóron” creştin stambuliot şi egumen cipriot, continuat nemijlocit de primul deceniu al domniei vasiliene (1634‑1644), situat într‑un timp al apropierii fiului agăi Nicolae Coci de grupul greco‑levantin din jurul sultanului Murad al IV‑lea. Deloc întâmplător acesta este şi deceniul ridicării atât de orientalizatei biserici de la Trei Ierarhi – monument definitoriu al unui „baroc ortodox postbizantin” – şi al decorării curţii domneşti ieşene cu faianţa otomană de Iznikşi Kutahya, dar şi cu „ciniile” despre care scria Miron Costin, în fapt „chinezării” ajunse în repertoriul ceromplastic turcesc. Într‑un sens absolut contrar – dar grăitor pentru căutările şi rapidele înnoiri moldoveneşti –, deceniul ultim al domniei lui Vasile Lupu a fost cel al unei occidentalizări integrale ce mergea de la alianţa matrimonială cu Radziwili Republicii regale la ecourile polono‑italiene din „Pravila” de la 1646 – atât de deosebită de nomocanonica „Îndreptare a legii” muntenească – de la înălţarea Goliei atât de îndatorată barocului roman cunoscut prin Cracovia poate, la noul decor al curţii princiare, cel al ceramicii polono‑lituaniene (adaug că foarte curând acestuia i se va adăuga faianţa olandeză de Delft)[9].
Dacă noutatea şi diversitatea stilistică au fost, continuu, în sfera vizualului, dominantele peisajului cultural moldovenesc din anii ’20 până în anii ’50 ai secolului al XVII‑lea, anii ’60 şi ’70 au însemnat, aici, afirmarea aceleiaşi noutăţi şi a înclinaţiei apusene în creaţia culturală scrisă[10] de la Miron şi Nicolae Costin, la Nicolae Milescu şi la Dosoftei mitropolitul, această pleiadă mirabilă fiind încheiată de principele Cantemir, care a deschis, de altminteri, un veac al XVIII‑lea moldovenesc aristocratic, cosmopolit şi occidentalofil.
Spre deosebire de Muntenia şi Oltenia, unde acest timp avea să se consume sub semnul tradiţiei locale brâncoveneşti, ajunsă până la folclorizare în arhitectură, pictură murală şi de icoane sau sculptură decorativă, Moldova va cunoaşte cu totul altă tradiţie stilistică – şi doar la nivel boieresc –, cea a unui baroc de iniţială sorginte străină italo‑polonă, italo‑austriacă sau italo‑rusească – să nu uităm că din împărăţia ţaristă veneau la Iaşi muzicieni ce cântau „Te Deum”‑ ul lui Giuseppe Sarti şi ofiţerii francmasoni care organizau o „nouova loggia militare di Marte” –, un baroc apusean pigmentat ici şi colo de ecouri ale barocului şi rococoului din Stambul. Era timpul în care apar biserici din tradiţia Goliei precum lăcaşul, din 1761 al vechii mitropolii ieşene, datorat lui Gavril Calimachi, zidit, ne‑o spune un spiţer sibian, „nach der neusten Bauart” şi alta, tot la Iaşi, al cărei arhitect era un „Her Leopold”, alta la Târgu Ocna, unde un Racoviţă punea în pisanie versuri franţuzeşti, o alta, rotonda neo‑clasică a neamului Balş de la Leţcani sau elipsoidala Sf. Haralambie din Sărărie a unui neam epirot aici căftănit. Era peisajul construit în care vieţuiau şi ctitoreau ierarhi ca Leon Gheuca, Veniamin Costachi, Sofronie Miclescu – cu toţii proveniţi din boierime (spre deosebire de Ţara Românească, unde un fiu de ţăran ajungea episcopul Clement al Râmnicului), acelaşi peisaj în care marii boieri din familiile Jora, Paladi sau Beldiman citeau sau tălmăceau din Marmontel şi Florian, din Volney şi Voltaire, din Montesquieu, Metastasio şi Fénelon, ba chiar comandau la Leipzig opere ale lui Rousseau şi Kant sau constituţia abia născutelor State Unite americane. Ei erau cei care, în acelaşi timp, îşi construiau o arhitectură palaţială concepută, o spunea consulul britanic Wilkinson, „in the most modern style of European architcture” – din care s‑au păstrat la Iaşi casele neo‑clasice Sturdza şi Başotă, Balş şi Rosetti‑Roznovanu –, înconjurate de grădini; „c’étaient de beaux jardins romantiques”, exclama cosmopolitul prinţ valon Charles Joseph de Ligne, cunoscător al jardinomaniei europene a veacului Luminilor.
Concentrând fast şi rafinament, curtea domnească de la Iaşi putea să pară superioară la final de epocă fanariotă unui alt călător englez, orientalistul Sir Robert Ker Porter, care observa că „everything at this court (a lui Mihail Suţu s.m.) seems in a more polished and splendid style than is found in that of his kinsman of Wallachia (a lui Alexandru Suţu – s.m.)”. Situaţia cu totul specială a protipendadei Moldovei care, în frunte cu principii săi fanarioţi, apoi „pământeni”, apoi „regulamentari” ducea un trai comparabil celui al restului nobilimii continentului era limpede remarcată, în 1839, de diplomatul baron Charles de Bois‑Le‑Comte: „ŕ la tęte se présentent les Boyards de première classe, fiers de leurs richesses et de l’ancienneté de leur origine et conservent entre eux et les autres Boyards une séparation de rang, qui est déjà beaucoup moins marquée parmi la Valaques”. Lunga prefaţă istorică a modernităţii la care m‑am referit şi în care am semnalat nu puţine discordanţe culturale moldoveneşti[11] faţă de învecinata Ţară Românească este menită, de altminteri, să explice şi fenomene ce ţin de „durata lungă” a istoriei.
Cercetarea regională în spiritul unei mai vechi „Landesgeschichte” a fost nu demult (2000) temă majoră de cercetare la Congresul Internaţional de Ştiinţe Istorice de la Oslo, unde s‑a vorbit cu subiect şi predicat[12] despre aşa-numitul „Early Modern Regionalism” – exact subiectul meu aici –, cu rădăcini geopolitice, economice, sociale şi culturale. Sunt rădăcini care se regăsesc, sper, şi în abordarea de faţă, şi care ar putea completa mai vechea discuţie a lui P.P. Panaitescu privitoare la „dualismul politic românesc”[13], creat de drumurile comerciale europene deosebite care traversau Moldova şi Ţara Românească şi de sistemul hidrografic diferit al celor două principate. Marea rezervă funciară din Moldova – în contrast cu proprietatea obştilor libere din „plaiurile” subcarpatice ale Munteniei şi Olteniei, din Buzău până în Mehedinţi –, alinierea moldavă la mentalitata nobiliară est‑central europeană – cu totul alta decât aplecarea constantă a Ţării Româneşti către Balcanii deja supuşi Porţii –, în fine gustul valah pentru tradiţie şi cel moldovean pentru noutate au fost, în cele două secole premoderne, elemente majore de diferenţiere pe care istoricul nu le poate ocoli în numele unei unităţi de civilizaţie care, evident, există oricum, în primul rând, prin limbă. Afinitatea balcanică a ţinutului dintre Carpaţi şi Dunăre este, în mod natural, constanta pe care o găsim ilustrată de civilizaţia Ţării Româneşti de la lăcaşul bizantin al primilor Basarabi de la Argeş – cu prototipuri la Constantinopol şi Salonic –, la biserica monastică a Coziei – reflex autohtonizat al lăcasurilor sârbeşti de pe valea Moravei –, la elegantele ctitorii pravoslavnice de la Dealu şi Curtea de Argeş, cu atâtea împrumuturi din moschei turceşti de la Edirne şi Stambul[14], argumentelor de istorie artistică adăugându‑se cele din sfera tiparului unde era activ la nord de Dunăre muntenegreanul Macarie şi apoi sârbul Dimitrie Liubavici sau din aceea a gustului pentru interioare şi costume levantine ale deja amintiţilor Mihneşti, legaţi de arhipelagul grecesc şi de Veneţia.
În această lume nobiliară cu năzuinţe permanente spre nou vom întâlni cazul, elocvent între toate, al unui tradiţionalism arhitectonic care a ilustrat fără întrerupere timp de un secol şi jumătate, de la 1570 la 1720, o idee dinastică: este vorba de preluarea tipului de nartex lărgit transformat în necropolă princiară de la ctitoria lui Neagoe Basarab din Curtea
de Argeş la biserica Sf. Troiţe din Bucureşti a lui Alexandru al II‑la Mircea şi Radu Mihnea, de la mitropolia bucureşteană a lui Constantin Şerban la edificiul cantacuzinesc de la Cotroceni, de la biserica brâncovenească a mănăstirii Hurezi – devenită tragic cenotaf – la biserica samavolnic dispărută de la Văcăreşti a primului fanariot, atât de legat de dinastiile anterioare, Nicolae Mavrocordat[15].
Note:
[1] Souvenirs de voyages et d’études, Paris, 1852, p. 196.
[2] Civilizaţia românilor între medieval şi modern. Orizontul imaginii (1550 ‑ 1800), I ‑ II, Bucureşti, 1987.
[3] Despre prima modernitate a românilor, în Academia Română. Discursuri de recepţie, IX, Bucureşti, 2006, p. 183 ‑ 206.
[4] Şt. Zeletin, Neoliberalismul, ed. a III‑a, Ed. Scripta, Bucureşti, 1992, p. 23.
[5] Gh. Platon, Geneza revoluţiei române de la 1848. Introducere la istoria modernă a României, Iaşi, 1980, pp. 155, 165, 253.
[6] Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ed. a II‑a revăzută şi adăugită, Al. Piru, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982, p. 814.
[7] Opere, XIII, Publicistică 1882‑1883, 1888‑1889, Bucureşti, 1985, p. 34.
[8] Idem, Opere XII. Publicistică 1 ianuarie ‑ 31 decembrie 1881, Bucureşti, 1985, p. 266.
[9] Pentru toate acestea vezi R. Theodorescu, Civilizaţia… I, pp. 99‑117, 187‑195.
[10] Ibidem, pp. 261‑264.
[11] Pentru secolul al XVIII‑lea vezi Idem, II, pp. 137‑143, 165‑170.
[12] Proceedings 19th International Congress of Historical Sciences. Oslo, 6 ‑ 13 august 2000, p. 230 ‑ 235.
[13] De ce au fost Ţara Românească şi Moldova ţări separate? în Interpretări româneşti, Bucureşti, 1947… cu idei reluate în Idem, Introducere la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1969, pp. 26, 301‑304.
[14] Pentru toate acestea vezi R. Theodorescu, Un mileniu de artă la Dunărea de jos (400‑1400), Bucureşti, 1976, pp. 175‑186, 204‑210; Idem Tolérance et art sacré dans les Balkans: Le cas valaque autour de 1500, în Roumains et balkaniques dans la civilisation sud‑est europeénne, Bucureşti, 1999, pp. 267‑275.
[15] A fost luminoasa ipoteză a lui Emil Lăzărescu (1967) pe care am încercat s‑o dezvolt: idem, Câţiva „oameni noi”, ctitori medievali, în Itinerarii medievale, Bucureşti, 1979, pp. 58‑62.
Răzvan Theodorescu
