La Cernăuţi era în plină desfăşurare un fel de „revoluţie” a românilor, conduşi de Iancu Flondor, care îi alungaseră pe austro‑ungari, dar fuseseră ocupaţi de ucraineni, care se dovedeau la fel de fioroşi…
Ajungând odată la Giuleştii de Maramureş, după ce am trecut de Monumentul închinat lui Ilie Lazăr şi am intrat pe aleea care duce spre Primărie, am văzut un grup de „coconi” şi de fetiţe marmaţiene în veşminte de sărbătoare, iar una mai răsărită avea pe o tavă învelită într‑un ştergar cu ciucuri albi şi roşii un colac împletit şi o farfurie cu sare şi, lângă ea, un marmaţian cu pălăriuţă mică ţinea într‑o mână o ploscă de cocârţ şi într‑alta păhărelul, pe care l‑a umplut. Am dat cocârţul pe gât, m‑am scuturat de plăcere şi de tăria băuturii, am rupt o bucată de colac şi am plimbat‑o prin sare. Apoi au venit lângă mine doi marmaţieni falnici, cum se zice că erau uriaşii care au trăit cândva pe aceste locuri, Primarul Laurenţiu Batin, de două ori doctor (în filosofie şi în istorie), fost comandant al Poliţiei de Graniţă, descendent al familiei Batin de Berbeşti, cu atestare nobiliară de la 1550, şi Ştefan Codrea de Berbeşti, cu atestarea de la 1411, amândoi purtând chipie de şagunişti ca însemne nobiliare. Şi mi‑a spus Primarul din Giuleşti: „Bine aţi venit acasă!”
„Acasă în Marmaţia” înseamnă pentru mine o reîntoarcere în timp, cu multe secole în urmă uneori, dar alteori doar cu decenii. Aceasta, fireşte, alături de marmaţienii care, ei înşişi, par coborâţi
din icoana sfântă a „Marmaţiei Voievodale”, cum se numeşte şi revista Centrului de Cercetări Istorico‑Teologice a giuleştenilor.
Întoarcerea în timp urcă, aş zice, dacă noi suntem coborâtorii din trecut, spre ultima glaciaţie, când, după topirea zăpezilor, apele se zice că formaseră cele două lacuri gemene Sarmaţia şi Marmaţia, pe malurile cărora trăiau uriaşii din vechime, despre care vorbesc poveştile marmaţiene: uriaşii şi piticii din Rozavlea, surducanii din Strâmtura, Fata Pădurii, Omul nopţii şi altele.
Dar vin apoi legendele, mai apropiate decât poveştile, despre Bogdan din Cuhea şi despre Dragoş. La sugestia fostului nostru Preşedinte al Academiei Române, descendent al familiei nobiliare Timiş de Borşa, Asociaţia Urmaşilor Nobilimii Române din Maramureş, înfiinţată în 2016, se numeşte „Bogdan Dragoş”, după denumirea piesei de teatru în versuri a lui Mihai Eminescu. Este vorba despre vremurile grele ale extinderii spre Transilvania a Imperiului condus de Carol Robert de Anjou, care, în lipsă de trupe, pentru stăpânirea unor teritorii întinse, a făcut apel la ordinele cavalereşti. În Ţara Bârsei au fost colonizaţi Cavalerii Teutoni, iar înspre Oltenia şi Nordul Munteniei – Cavalerii Ioaniţi. Toţi aceştia erau întorşi de prin celebrele Cruciade. Erau cavaleri „ospitalieri”, buni organizatori, specialişti în apărare şi în construcţii de cetăţi. Aveau sarcina să apere graniţele de atacatorii străini şi de năvălitori. În partea de sus a Transilvaniei erau Cavalerii Marmaţieni, care apărau graniţa de Nord şi Vest şi care au luptat alături de trupele imperiale.
Personajul central din piesa lui Eminescu este Voievodul Dragul, al Maramureşului, tatăl lui Bogdan de Cuhea. Voievodul evocă luptele alături de Ludwig, fiul Împăratului Carol, dar şi atmosfera tulbure a extinderilor teritoriale şi a influenţelor papale, care i‑a divizat şi pe vitejii cavaleri, pro şi contra stăpânirii străine. Şi mai ales pe voievozii Dragoş şi Bogdan.
În piesa eminesciană, Voievodul este bătrân şi bolnav. Simţind că i se apropie sfârşitul, îl lasă ca urmaş pe Bogdan, pe care Eminescu îl numeşte Bogdan Dragoş, sugerând prin nume cât de uniţi ar fi trebuit să fie marmaţienii pentru a înfrunta puterea imperială străină. N‑a fost aşa, iar piesa surprinde neînţelegerile din chiar familia Voievodului, în care se pregătea uciderea lui Bogdan Dragoş de către vărul acestuia, care cu sabia urma să‑l „taie” pe Bogdan de Dragoş. Planul n‑a reuşit, căci Voievodul l‑a trimis la vânătoare pe viitorul Descălecător de Ţară.
Cartea lui Ioan Cavaler de Puşcariu şi cartea lui Ioan Mihali de Apşa despre Diplomele Maramureşene din secolele al XIV‑lea şi al XV‑lea ne‑au dovedit că nobilimea marmaţiană, în ciuda ocupării Maramureşului, a supravieţuit şi a fost investigată oficial în anul 1752 prin recunoaşterea calităţii nobiliare a supravieţuitorilor, ai căror urmaşi se regăsesc pe aceleaşi locuri, adică aici, „acasă”, la Giuleştii de Maramureş şi în toată Marmaţia.
Dar nu se poate sări aşa peste timp, căci timpul înseamnă viaţă şi moarte, iar uneori moartea o ia înaintea vieţii. În vremuri de calamităţi şi de războaie. Şi nu trebuie să‑l uităm tocmai pe Eroul de Suflet al marmaţienilor, al cărui monument se găseşte în Parcul din faţa Primăriei din Giuleşti. Este vorba despre Ilie Lazăr, născut la 12 decembrie 1895 în Giuleşti.
Una dintre cele mai frumoase întâmplări din viaţa „Leului de pe Mara”, cum a fost poreclit Ilie Lazăr de Apşa de Jos, cu atestare nobiliară din 1658, a fost la graniţa de Nord şi Vest, înspre Galiţia, unde marmaţianul era comandantul unei companii de români bănăţeni din armata austro‑ungară. Dar războiul se terminase şi Austro‑Ungaria era învinsă. Ilie Lazăr cu cei 180 de bănăţeni din Regimentul 8 Lugoj au hotărât să se întoarcă în ţară trecând prin Bucovina de Nord, fără să ştie despre hotărârea românilor din toate provinciile ocupate de străini de a se uni cu România.
La Cernăuţi era în plină desfăşurare un fel de „revoluţie” a românilor, conduşi de Iancu Flondor, care îi alungaseră pe austro‑ungari, dar fuseseră ocupaţi de ucraineni, care se dovedeau la fel de fioroşi. Printre conducătorii românilor se găsea şi profesorul Sextil Puşcariu, fiul lui Ioan Cavaler de Puşcariu, braşovean şi şagunist, membru al Academiei Române, angajat la Universitatea din Cernăuţi, care avea şi o revistă: „Glasul Bucovinei”.
Oraşul era ocupat de ucraineni comunişti foarte răi, dar neorganizaţi, căci îşi omorâseră ofiţerii. Aflând de venirea companiei austriece, profesorul Puşcariu, cu studii germanistice, a fost trimis să negocieze cu aceştia şi a dat peste marmaţianul Ilie Lazăr. Acesta i‑a alungat pe ucraineni şi a ocupat oraşul, punând tricolorul românesc pe clădirea Primăriei şi hotărând unirea Bucovinei cu România la 8 noiembrie 1918. După care, împreună cu Iancu Flondor, s‑a dus în Sudul Bucovinei, unde staţiona Armata Română, şi l‑a invitat pe generalul Iacob Zadec să vină cu trupele române ca să păzească graniţa. Iar cavalerul de Apşa s‑a dus către Prislop să lupte mai departe pe graniţa de Nord şi Vest către Marmaţia Voievodală, către casă.
Dar nu trebuie să‑l uităm nici pe Ioan de Kovats, pe care Laurenţiu Batin îl consideră unul dintre oamenii de seamă ai Maramureşului şi căruia i‑a consacrat un Simpozion al Centrului de Cercetări Istorico‑Teologice din Giuleşti, după alte două Simpozioane consacrate Maramureşenilor în Primul Război Mondial şi Armatei române şi Bisericii Ortodoxe în Maramureşul interbelic.
Ioan de Kovats a fost unul dintre primii români care au semnalat mişcările revizioniste din Ungaria şi din Transilvania de după Marea Unire în legătură cu acţiunile organizate în vederea recuperării teritoriilor pierdute prin Pacea de la Trianon. Ele erau organizate în marile oraşe din Ungaria de către refugiaţii unguri din Transilvania, din Cehoslovacia şi din Serbia, mulţi dintre ei fiind criminali de război, descendenţi şi rude ale acestora, încadraţi în organizaţiile fasciste maghiare cu specific paramilitar. Astfel de organizaţii existau şi în Transilvania.
Ioan de Kovats a organizat în Maramureş, la Sighetu Marmaţiei, adunări populare de avertizare în legătură cu pericolul maghiar. Au fost elaborate şi materiale scrise pentru reviste, precum şi publicaţii separate.
Din păcate, Liga Antirevizionistă Română a fost desfiinţată după venirea la putere a guvernului Armand Călinescu în 1939. Ce s‑a întâmplat în 1940 în Marmaţia, la Moisei, la Ip şi la Trăznea, ştie o lume întreagă. Marmaţienii însă şi‑au revenit, au iertat, aşa cum este şi creştineşte, dar n‑au uitat. Şi tocmai aici, la Giuleştii de Maramureş s‑au retras o parte dintre apărătorii graniţelor noastre, înlocuiţi de alţi marmaţieni, în buna tradiţie a cavalerilor medievali, despre care unii cred că au rămas ascunşi între paginile îngălbenite ale cărţilor de istorie.
În ceea ce mă priveşte pe mine, tot mai apropiat fiind de porţile marmaţiene, pe care le‑au trecut cândva bătrânii cavaleri înspre uitare, mi‑aş dori o clipă de zăbavă, iar în rest, să mai ajung odat‑acasă, în Marmaţia Voievodală, la graniţa de Nord şi Vest.
Alexandru Surdu
