Orientarea spre sacru
O prezenţă plină de personalitate, cu o capacitate remarcabilă de a transforma energia locurilor prin care trece în una mereu luminoasă şi pozitivă, Gabriela Naftanailă‑Levenţu este un artist care reuşeşte să imprime lucrărilor sale o parte semnificativă din propria fiinţă, astfel încât ele devin imediat recognoscibile, forme modelatoare de spaţiu şi lumină. Ansamblurile de colaje textile cu intervenţii grafice delicate, scriituri opace şi semne magice descriu un parcurs eminamente emoţional, orientat spre sacru şi refac legătura cu trăirea edenică a copilăriei, într‑o grădină arhetipală a binelui, sub privirile protectoare ale bunicilor. Lumina atotcuprinzătoare este una puternică şi nedefinită, reconstituită, ca într‑un palimpsest inversat, din toate culorile prismei lui Newton, fiecărei frecvenţe corespunzându‑i o lucrare sau un ciclu de lucrări. Fie că sunt construite pe echilibre de contraste tari (turcoaz‑orange, roşu‑albastru, alb‑negru), fie că se desfăşoară pe variaţii monocrome, lucrările Gabrielei Naftanailă‑Levenţu au o miză mult mai profundă decât simpla încântare a ochiului (care nu are cum să lipsească din relaţia cu un asemenea obiect, la prima vedere din categoria decorativului), urmărind, de fapt, într‑un mod instinctiv adecvarea formei la fond, folosind culoarea ca mijloc esenţial de exprimare a emoţiei. Căci cum altfel ar putea fi recreate viziunile Paradisului dacă nu prin peisaje imaginare, non‑discursive, prin frânturi de emoţie pură, reamenajate pe suprafaţa pânzei într‑o construcţie ce comunică prin sugestie şi nu prin discurs narativ.
Grădina copilăriei
Înainte de a deveni un referent cultural, ipostază a Paradisului pierdut, grădina a fost la început o curte, mai exact cea a bunicilor Gabrielei. Această curte concretă, populată de oameni reali, tangibili, cu copaci şi cu răsaduri de legume, cu păsări şi cu animale terestre, a devenit fundal pentru jocuri şi construcţii imaginare ludice, explorări ale spaţiului şi ale realităţii văzute, şi în special a celei nevăzute. Ca orice grădină a bunicilor, ea este pentru copil infinită şi în continuă expansiune, miracolului naturii suprapunându‑i‑se cel al imaginaţiei. Planurile de existenţă se contopesc şi sunt, deseori, interşanjabile, existenţa în acest univers fiind una fluidă, între realitate şi vis. Iar ce face posibilă această calitate duală a spaţiului este eliberarea lui de dimensiunea timpului. Căci acea curte concretă, mereu supravegheată de ochii atenţi şi iubitori ai bunicilor, copacii, florile şi animalele, împreună cu observatorul în jurul căruia se coagulează acest univers, există obligatoriul dincolo şi nu aici. Dar în cazul nostru acest observator este singurul care poate trece dintr‑o lume în alta, el fiind poarta prin care se poate privi acolo, în acea lume rămasă pură şi sigură pentru totdeauna. Artista este, aşadar, singura care are acces la Paradisul copilăriei ei, iar modul în care ni‑l comunică nouă este unul care transformă experienţa personală într‑una arhetipală, desprinzând curtea din coordonatele ei cadastrale şi introducând‑o în paradigma spirituală a Grădinii edenice. Prezenţa bunicilor este sugerată de însăşi apariţia conştiinţei, al ochiului atotştiutor, cel care nu numai că supraveghează protector, ci şi organizează semantic compoziţia plastică, de altminteri aproape exclusiv abstractă. Casele şi arhitecturile în general sunt reprezentate prin forme geometrice opace, rareori marcate de contururile ferestrelor şi ale uşilor, iar vegetaţia se transformă în tuşe ample de culoare, toate fiind colaje de textile colorate, de diverse dimensiuni şi cu diverse texturi. Spaţiul compoziţiei alternează între plin şi gol, cele două fiind deseori străbătute de legături exterioare, de frânghii care unesc simbolic locuri şi timpuri, iar atunci când nu se desfăşoară în improvizaţii libere pe suprafaţa pânzei, ele se unesc într‑un axis mundi definitiv, cel care asigură structura şi unitatea tuturor planurilor existenţei.
Povestea copacilor
Atunci când grădina este golită de prezenţa bunicilor, adică de perspectiva memoriei afective, ea devine câmpul de manifestare al observaţiei raţionale, un puzzle complex care trebuie deconstruit şi reordonat de intelect. Seria lucrărilor din ciclul „Povestea copacilor” se apropie mult mai mult de domeniul graficii decât toate celelalte serii care tind spre categoria de obiect pictural tridimensional. Compoziţia se organizează în jurul reţelelor de linii negre, cele care pornesc de la imaginea proiectată a crengilor copacilor pe albastrul cerului. Culoarea nu lipseşte nici din această serie, dar ea este abordată într‑un mod minimalist, sunt eliminate suprapunerile de materiale şi de transparenţe, se renunţă la combinaţiile cromatice, ea devenind un fel de element definitoriu pentru tematică: Povestea copacilor este verde primăvara, roşie vara, portocalie toamna şi albastră iarna. Accentele de culoare pe fundalul neutru al pânzei impune ritmul lecturii, îndrumând ochiul către o percepţie dinamică a compoziţiei.
Interesul artistei se mută aici de pe imaginea de ansamblu, de pe starea unei scene, pe detaliu, pe decupajul supradimensionat. La nivelul acesta al percepţiei se dezvăluie un alt tip de mister al lumii, cel al unui limbaj abstract şi indescifrabil al naturii, un fel de scriere aparent haotică a evoluţiei, prin care Creatorul ne transmite mesaje criptice, în care însă artista găseşte sens, dar nu în sensul narativ, al unei poveşti ce se desfăşoară în cuvinte, ci însăşi tiparul generator al Universului. Acum putem vedea cel mai clar partea raţională din creaţia Gabrielei Naftanailă‑Levenţu, cea care ţine nu numai de organizarea structurile plastice pe suprafaţa compoziţiei, ci şi de capacitatea artistei de a găsi ordine profundă în haosul lumii vii.
Grădinile prezentului
În lucrările realizate pornind de la un model exterior, după grădini reale, ca cele din Barcelona sau Valencia, Gabriela Naftanailă‑Levenţu recuperează structurile grădinii edenice, dar căutând să integreze în modelele arhetipale elemente de identitate locală. Astfel, acestea devin colaje de realităţi, în care memoria grădinii copilăriei se manifestă în variante profane, adică în parcuri. Locuri citadine idealizate, situate în afara turbulenţelor oraşului propriu‑zis, parcurile devin substitute facile ale Edenului, grădini ale desfătărilor, chiar şi acum, într‑o epocă desacralizată. În aceste simulacre găseşte artista puncte de plecare pentru interpretări profund subiective ale spaţiului, mergând în continuare pe compoziţii preponderent monocrome, sau cu palete cromatice drastic
limitate, în care structurile rigide ale subiectului exterior se regăsesc în soluţiile compoziţionale geometrice şi bine delimitate.
Porţi către paradis
Fără a face efectiv parte din seria lucrărilor despre grădini, fie ele imaginare sau reale, există o suită de lucrări care au într‑un fel rolul de a le comenta şi de a le explica pe cele dintâi. O parte sunt concentrate în jurul luminii („Catedrala Luminii‑Barcelona”, „Calea luminii”, „Grădina Luminii”, „Oraşul Luminii” etc.), iar alta în jurul comunicării şi al memoriei („Scrisori din Nisa”, „Amintiri”, „Amintiri albastre”, „Culorile‑ferestrele memoriei”, „Scrisori de la îngeri”, „Spaţiul memoriei”). Ambele indică drumul pe care autoarea l‑a parcurs în creaţia sa, oferind totodată şi varianta optimă de interpretare a acesteia, adică cea din perspectivă spirituală. Folosind materiale diafane, aproape imponderabile, texturi naturale brute şi opace sau, din contră, structuri textile transparente, toate suspendate ca nişte steaguri nepaleze de rugăciune, Gabriela Naftanailă‑Levenţu construieşte lumi în epură, hărţi ale grădinii paradisului, în care forma se topeşte treptat în lumină, exteriorul vizibil este înlocuit de mesaje numinoase de dincolo de timp şi de spaţiu, iar materia devine permeabilă, sacrul putând fi astfel întrezărit prin aceste porţi deschise către Paradis.
■ Istoric de artă şi pictor
Dalina Bădescu
