În cadrul Simpozionului Naţional de estetică, ediţia XXVII, Centrul Internaţional de Cultură şi Arte „George Apostu” din Bacău a prezentat „o gamă diversă şi densă de activităţi şi evenimente” de un interes extrem pentru fenomenul artistic şi în special teatral la zi. Enumăr câteva. Expoziţia pictorului Alexandru Macovei din Republica Moldova, impresionantă prin viziune, expresivitate şi armonia culorilor, tematica structurală găsindu‑şi acoperire în titlul albumului, Interferenţe bizantine. Concertul Filarmonicii „Mihail Jora”, în care a evoluat, ca invitată din Luxemburg, Ramona Elena Tănase, o artistă, cum se vede şi din nume, de origine română. Premiera pe ţară, găzduită de Teatrul Fain, a spectacolului La Est de Sud. Lansarea a trei cărţi, una de poeme, Când muzele purtau corset de Gheorghe Iorga (Editura Junimea), iar alte două cu piese recente (sau versiuni rescrise) ale prolificului dramaturg Mircea M. Ionescu, Revolta lui Rasputin şi Beethoven cântă din pistol, ambele apărute la Editura Palimpsest, cu precizarea totodată că în sumarul celei din urmă sunt prezenţi şi La Est de Sud. Cred, pe de altă parte, că tot la capitolul lansări se impune să fie inclusă şi excelenta revistă Vitraliu (Anul XXX, nr. 57, octombrie 2022, 208 pagini), exemplară atât prin valoarea şi diversitatea conţinutului, cât şi prin calitatea hârtiei şi în general a condiţiilor grafice, editată de însăşi instituţia organizatoare, înfiinţată şi condusă de Gheorghe Geo Popa.
În cuprinsul periodicului la care mă refer figurează autori bine cunoscuţi din varii publicaţii, Ioan‑Aurel Pop, Ioan Holban, Dinu Flămând, Gelu Negrea, Leo Butnaru, Nicolae Cârlan, Alexa Visarion, Octavian Saiu, Ion Parhon, Adrian Dinu Rachieru, Constantin Trandafir, Simona‑Grazia Dima, Călin Ciobotari, Dinu Grigorescu, Doina Şipoş etc., semnatari ai unor studii şi comentarii de substanţă. Acestora li se adaugă cu grupaje reprezentative de poeme Nora Iuga, Gellu Dorian, Emil Nicolae, Flavia Adam, Dan Petruşcă, Ion Tudor Iovian, dar şi piesa lui Mirel Taloş, Judeţul fără caişi. În fine, animate, cu puncte de vedere insolite, uneori nelipsite de o notă polemică, au fost, aşa cum era de aşteptat, prelegerile şi dezbaterile din colocviul ce a avut ca temă „estetica spectacolului”.
Ca editor al mai multor volume de teatru ale lui Mircea M. Ionescu, având, deci, o privire exersată asupra textelor sale, la unele nefiindu‑mi străine chiar nici etapele de gestaţie prin care au trecut, trebuie să spun că am aşteptat cu emoţie întâlnirea La Est de Sud cu scena şi spectatorii. În sensul că dramaturgul e un gen de scriitor defel îngăduitor faţă de ceea ce scrie, obsedat mereu să modifice, să taie sau să adauge, el coabitează permanent cu personajele, fie din devoţiune, fie acuzându‑le pamfletar, nu‑şi permite concesii faţă de ceea ce‑şi propune, nu face abateri de la spiritul analitic şi critic. Realul şi imaginarul exprimă în configurarea personajelor o simbioză perfect ancorată în prezent. Autorul intervine în „destinul” fiecăruia, îi radiografiază parcursul, fiind foarte atent la pulsul actualităţii imediate. La Est de Sud a cunoscut, de exemplu, mai multe variante nu numai de structură interioară, ci şi de titluri. În Beethoven cântă din pistol apare cu titlul Ţinutul corbilor albi şi al ceasurilor fără timp, antinomic comparativ cu cel din spectacol prin rezonanţa lui poetică. Descopăr aici o alianţă complementară între cotidian şi ficţiune. Analogic vorbind, Cesare Pavese consideră undeva în jurnalul lui, Meseria de a trăi, că „arta de a ne privi pe noi înşine ca şi cum am fi personajele unei nuvele de‑ale noastre are deci şi scopul de a ne pune în situaţia de a gândi gânduri şi de‑a ne bucura de ele”. Spre deosebire de Pavese, La Est de Sud convoacă la conştientizarea unor iminente deflagraţii, războaie, cataclisme, epidemii ce ameninţă existenţa omenirii. Concepute în cheie absurdă, personajele lasă impresia că descind din lumea lui Beckett şi par a fi din aceeaşi familie cu Vladimir, Estragon, Lucky şi Pozzo. Replica „ne naştem aruncaţi într‑un mormânt, lumina străbate pentru o clipă, şi apoi e noapte din nou” din Aşteptându‑l pe Godot poate fi cu uşurinţă asociată cu aceea rostită de unul din locuitorii bizari ai „cimitirului ceasurilor fără timp”, sugerând la rândul ei un spaţiu suspendat, înţepenit în aşteptare: „M‑am rotit atât în jurul lumii fizic şi verbal încât mi‑am pierdut orice reper, orice punct de sprijin… Cred că singura cale să‑mi regăsesc punctele cardinale este să mor”. Alte replici precum „îmi place la nebunie să aştept” sau „dacă vor să fie liniştiţi oamenii nu mai au nevoie de măsura timpului, ceasurilor” nu‑şi disimulează nici ele substratul ironic, trimit la o perspectivă dilematică a aşteptării al cărei unic deznodământ nu are altă alternativă în afara morţii.
Gheorghe Geo Popa, regizorul spectacolului, este de formaţie actor, are în portofoliu numeroase roluri încununate cu premii pentru interpretare (Spiridon din Noaptea furtunoasă, I.L. Caragiale, regia Anca Ovanez Doroşenco, anul 1980, Regele din Escurial de M. De Ghelderode, regia Tino Geirun etc.), iar de la începutul anilor ’90 ocupă diverse funcţii de conducere, director al Teatrului „George Bacovia”, al Centrului „George Apostu”, o perioadă e secretar de stat în Ministerul Culturii etc., implicându‑se în iniţierea şi derularea unor proiecte de anvergură. Ceea ce nu înseamnă că a rămas, în niciun caz, departe de scenă. Dimpotrivă, din fişa sa de creaţie aflăm că nici în regie nu e un „novice”. Din lirica lumii, Prin codrii Bacăului, Eminescu după… Eminescu, Titircă inimă bună de George Genoiu, Măştile lui… Caragiale etc. sunt spectacole în care şi‑a făcut mâna. Acum, conlucrând creator cu scenografa Mariana Popa, porneşte de la o distorsionare a locului acţiunii propus de autor, acela al unui cimitir, contrapunându‑i mai degrabă o dimensiune metaforică, un spaţiu al vidului, al ieşirii din lume, al autodistrugerii. La intrarea în sală spectatorii, preluaţi de personaje costumate în negru, sunt îndrumaţi să treacă printr‑un fel de portal şi ghidaţi printr‑un culoar‑tunel către locurile din sală. Abia după ce am privit peste umăr, în spate, am realizat că ceea ce am crezut că este un portal era de fapt un ceas imens ale cărui repere orare erau răsturnate. Brusc, mi‑am dat seama că este vorba de o capcană întinsă de regizor spectatorilor, prinzându‑i ca în nişte mreje şi privându‑i de orice posibilitate de a putea striga: „Opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea”! Conduşi de ajutoarele luntraşului Caron, Umbra 1 şi Umbra 2, senzaţia ce se insinuază treptat e că se păşeşte pe tărâmul lui Hades. Insolită lectură a textului şi insolit mod de învestire a lui cu o realitate supratextuală. Atmosfera angoasantă, echivocă, întreţinută şi de coloana sonoră a video‑filmului Spectacolul lumii ‑ Estul întâlneşte Estul, finalizat datorită unei rezidenţe internaţionale în 2021, constrânge parcă personajele şi privitorii la o 
logică a ne‑logicii. Graţie muzicii, compusă şi interpretată de Ali Asghar Rahimi (tanbour), Andrei Kivu (violoncel, shakuhachi) şi Călin Grigoriu (chitară clasică), absurdul ia proporţii de coşmar. Gheorghe Geo Popa alternează, cu cinism, realul cu suprarealul, vizibilul cu invizibilul, sacrul cu profanul. Pe lângă personajele existente în piesa propriu‑zisă, Arhitectul, Doctorul de lăcuste, Femeia cu un coif ruginit, Cerşetorul de ceasuri, Poliţişti cu mâna dreaptă în cătuşe, Poliţişti cu mâna stângă în cătuşe, protagonişti prezenţi în acţiune cu identitate şi atribuţii distincte, regizorul aduce în scenă apariţii inexistente în text, inventate de el, care se circumscriu reprezentaţiei, făcând corp comun cu cele aparţinând dramaturgului: Îngerul, Maestrul, Umbrele etc. Replica Cerşetorului de ceasuri, „dacă vor să fie liniştiţi, oamenii nu mai au nevoie de măsura timpului”, are multipli „adrisanţi”, ea vizează, ca să folosese o sintagmă a lui Andrei Pleşu, şi „lumea imaginală”, devenită în compoziţia spectacolului, ca şi la Beckett, o dublă proiecţie, o alegorie. Faptul că fiecare personaj descinde din ceasul fără de timp în sală pe o frânghie, înveşmântat într‑o rasă monahală, sugerează o perspectivă panoramică sumbră. „Noaptea nefiinţei” este pretutindeni „în cer şi pe pământ”. Timpul cotidian şi ne‑cotidian, dilatat, este văzut ca o circularitate, o degenerare şi o nebunie colectivă a scenei lumii. Echipa de interpreţi, formată din Bogdan Matei, Dumitru Rusu, Eliza Noemi Judeu, Florina Găzdaru, Sebastian Munteanu, Alexandru Guşă, Andra Romaşcanu, Gabriel Scalschi, Karla Merluşcă, Gabriela Toma, îşi asumă şi integrează personajele într‑o formulă spectacologică‑surpriză. Fiecare evoluează cu lejeritate, contrazicându‑se, amuzându‑se, suspectându‑se, dar mai ales rostindu‑şi sacadat cuvintele, împingându‑le odată cu intriga spre commedia dell’arte. Relaţiile şi dialogul dintre ele rămân de ordin demonstrativ. Cel vizat este privitorul. Acestuia i se comunică, din ipostaza de povestitor‑narator ironic, fapte istorice, teritorii geografice distincte, referinţe culturale etc. etc.
Gheorghe Geo Popa citeşte satira socială acidă a lui Mircea M. Ionescu cu luciditate, caligrafiază acţiunea cu fantezie şi coerenţă, o amplifică la nivel senzorial şi vizual. Fără patetism şi artificii, aducând în prim‑plan ravagiile alienării, indiferenţei, decrepitudinilor umane şi morale, La Est de Sud nu e nicidecum un „joc” de‑a teatrul, un exerciţiu accidental, ci un spectacol care atestă o vocaţie regizorală evidentă.
■ Critic de teatru, editor, actriţă, publicist
Dana Pocea
