Mă gândesc la memorie ca exerciţiu zilnic al propriilor fapte. A-mi trece filmul zilei în revistă, a mă opri la momentul pe care îl consider luminos, apoi la acela pe care îl consider întunecat, a-mi observa gândul, fapta şi vorba cu gratitudine şi neutralitate, mă transformă într-o fiinţă care dă mai puţine verdicte în favoarea creşterii atenţiei. Atenţia mă ajută să depistez şabloane, deci, să exist.
Când citesc Împotriva uitării îmi vine în minte graba umanităţii civilizate spre un imediat care îi devoră clipa mişcării. Graba spre mâine care îmi înghite timpul interior, înecându-mi astfel fiinţa în uitare. Într-una din zilele tinereţii mele, în timp ce zburam cu avionul, am înţeles de ce Dumnezeu stă în cer. Îmi aduc aminte că viteza la înălţime faţă de pământ înseamnă plutire, nemişcare. Senzaţia noastră că Dumnezeu stă (aşa e reprezentat în toate icoanele creştine) vine din omniprezenţa Lui, Cel care se mişcă 
simultan şi continuu, cu viteză instantanee în toate timpurile. Memoria timpului interior înseamnă racordare la fiinţa esenţială. În acel spaţiu interior cunoaşterea funcţionează prin întâlnire, nu prin goană, nu prin vânătoare, nu prin posesie, nu prin acumulare.
Cartea lui Alexa Visarion are o funcţie recuperatoare. Cine se grăbeşte, uită; mai precis spus: ori de câte ori mă grăbesc într-o zi, uit. În câte zile ale vieţii mele m-am grăbit?… Volumul ne oferă o sumă de întâlniri ale autorului cu teatrul şi oamenii teatrului. Nu e puţin. În toamna anului 2016 încheiam volumul pe care l-am dedicat filmografiei lui Alexa Visarion astfel: „Odată cu studiul celor şapte filme am înţeles că opera este un dar al fiinţei umane şi nu o emanaţie personală a ei; în absenţa acestui dar fiinţa umană face simple exerciţii de stil. Fiinţa dăruită cu puterea de a scrie operă se exersează între a avea forţa de creaţie şi a o pierde în mod constant. Nu e un exerciţiu pentru mediocri…” În toamna anului 2017, după un an de tăcere exegetică pe care mi l-am autoimpus, descopăr în volumul Împotriva uitării că am adunat aproape aceleaşi întrebări pe care le-am citit cu bucurie în cartea domnului profesor. Asta înseamnă, cred, că autorul a pus în carte întrebările unui timp, ale unei epoci, că întrebările lui personale sunt întrebările timpului în care trăieşte.
Volumul se recomandă ca o nevoie a autorului de a-şi crea o tribună, de unde să-şi interogheze semenii în egală măsură cu interogaţia de sine: „Mă bucură rangul esenţial al ideilor revistei Contemporanul – acela de a întreţine viaţă spirituală românească într-o perioadă predestinată parcă unei mediocrizări triumfătoare. Mă nelinişteşte dureros de adânc mascarada termenilor generoşi ce ne schilodesc încrederea… încrederea… în ce? În ceea ce nu ştiu, dar trebuie să căutăm… un rost al trecerii”.
Autorul precizează contextul cultural şi socio-politic în care se autodefineşte: „Anul 2017… Secolul XXI… Mileniul trei al erei creştine… Globalizare şi furie… terorism… Provizoratul naţiunilor”… Aici şi acum Alexa Visarion cântăreşte raporturile omului cu timpul între entertainment şi timpul sacru.
„Fără o teorie a timpului nu este posibilă nicio teorie a istoriei şi a societăţii, nicio doctrină ezoterică a iniţierii şi a ritualului existenţial”, scrie Alexa Visarion, purtându-ne astfel către un versant al filosofiei lui Mircea Eliade, unde filosoful face distincţie între timpul omului religios, neomogen, cu rupturi şi spărturi, în care unele porţiuni sunt calitativ diferite de celelalte şi timpul profan al cărui spaţiu omogen poate fi împărţit în orice direcţie fără diferenţiere calitativă şi fără orientare. Paralela între funcţia ritului şi cea a vieţii cotidiene în era postindustrială, actual tehnologică, reliefează valoarea vieţii interioare, unica sursă pentru creaţie, în fond! Astfel, ne incită să citim în acest prim capitol despre cele trei tipuri de timp, unde Timpul creaţiei este demonstrat ca sursă de prezent etern.
Apoi, supusă teoriei timpului apare noţiunea de celebritate pe care autorul o discută în capitolul Entertainementul şi nostalgia valorii. Aspectul ne trimite la mijloacele de autodezvoltare sugerate de Ouspensky în „Psihologia evoluţiei posibile a omului” ca a patra cale de a fi în lume. Celebritatea, aşa cum o explică psihologul, se află în legatură directă cu părţile greu de stăvilit ale fiinţei care sunt identificarea şi considerarea, cele două tipuri de adormire ale omului. „Omul se identifică cu orice şi petrece mai mult de jumătate de viaţă în această stare ciudată în care totul îl absoarbe: ce vede, ce simte, ce crede, ce nu crede, ce doreşte, ce nu doreşte, ce îl atrage, ce îi repugnă.” Cât priveşte considerarea, ea reprezintă identificarea omului cu alte persoane: „(…) permanent preocupat de ce gândesc alţii despre el, dacă îi sunt suficient de îndatoraţi, dacă îl admiră destul. Fenomenul generează nelinişte, îndoială, suspiciune, încât nu mai rămâne loc pentru altceva.”
Cel de-al treilea aspect al timpului l-am găsit dezvoltat în Jocul actorului e fiinţă, un capitol despre cucerirea lumii prin violenţă sau prin relativizare, cu o paralelă scrisă impecabil între 1984, romanul lui George Orwell şi What a brave new world, cartea lui Aldous Huxley: „Orwell se temea că vor fi interzise cărţile. Huxley gândea altfel, neliniştitor că, de fapt, nu va mai fi necesar să interzici vreo carte, pentru că, încet, încet, nu se va mai găsi cineva dornic să citească vreuna. Cărţile vor fi uitate, vor fi trecut… amintiri, vechituri neprofitabile. Orwell era înspăimântat de cei ce ne privau de informaţii. Lui Huxley îi era frică de cei ce ne vor oferi atât de multă isterie informaţională, că vom fi reduşi la pasivitate, egoism, anonimat şi standardizare. Orwell se temea că Adevărul ne va fi ascuns – Huxley că tocmai ceea ce poate fi adevărul va fi înecat într-un abis de irelevanţă… Orwell se temea că vom deveni o cultură captivă – Huxley că vom deveni o cultură trivială. Huxley susţinea profetic că cei capabili să se opună definitiv şi imediat tiraniei au neglijat să ia în consideraţie apetitul aproape infinit al omului pentru distracţie. În 1984 oamenii pot fi controlaţi prin producerea durerii. În Brave New World sunt controlaţi prin producerea plăcerii. Pe scurt, Orwell se temea că tocmai ce urâm ne va distruge, Huxley, dimpotrivă, că exact ce vom iubi cel mai mult ne va sfârşi. E foarte posibil, din ce în ce mai posibil, ca Huxley să fi avut dreptate.”
Distingem tonuri diferite ale cărţii, aspect inevitabil din moment ce volumul conţine articole din periodice: Contemporanul, Teatrul Azi, Vitraliu şi Convorbiri literare. Tonurile distincte clarifică însă relaţiile autorului cu lumea teatrală, cu întrebările esenţiale ale vieţii şi artei de a trăi: apar capitole de consemnare a evenimentelor (Clujul teatral, Festival de legendă FITS, şi, într-o oarecare măsură, Lucian Pintilie la UNTEATRU). Apar autentice pagini de jurnal (în capitolul despre Valentin Silvestru), o galerie remarcabilă a unor portrete de artişti: Olga Tudorache, Liviu Ciulei, George Constantin, Marin Moraru, Victor Rebengiuc, Liliana Tomescu, autorul încercând să găsească un ton comun fiecărei personalităţi evocate. Citim veritabile şi valoroase pagini de roman în descrierea lui George Constantin, despre fundamentele şi „fundamentalii” artei teatrale, relativizând dogmele şi teoria (Liviu Ciulei, Aureliu Manea sau Lucian Pintilie). Citim, de asemenea, pagini de antropologie culturală, cuprinzând antichitatea, actualizari ale universului cehovian, nuanţări ale universului caragialian, despre cel shakespearian, despre forţa clasicilor, care vine din aceea că au creat modalităţi de exprimare ale lumii pentru ceea ce se poate simţi în orice timp istoric.
Despre volumul Împotriva uitării se poate spune că are osatura altor cărti, fiinţe, spectacole, călătorii, întâlniri. Izolat la tribună, căutându-şi cu înfrigurare şi curaj parteneri de dialog, Alexa Visarion mărturiseşte asemeni unui om – carte, personaj din 451 Ferenheit: „Am şi eu cărţi, cărţile mele adunate de-a lungul anilor, venite ca zestre din familie, daruri de la prieteni, nobile dedicaţii de la scriitori. Ele cheamă mereu în rafturile bibliotecii alte cărţi. Este şansa mea de a-mi întări singurătatea prin solidaritatea atâtor volume ce mi se deschid, ce pătrund sufletul prin minte, pulsând energie în căutările mele donquijoteşti…”
Prin Împotriva uitării Alexa Visarion aduce la lumină un mod de a fi al omului de teatru pe cale să apună în peisajul teatral românesc. Din această perspectivă vorbim despre un document antropologic.
