Luiza Barcan: Oameni şi locuri în viziunea Luciei Juncu

Portretele propriu-⁠zise ale Luciei Juncu, îndeosebi de femei şi de copii, se remarcă şi se impun privirii printr-⁠o simplitate şi o puritate a abordării de-⁠a dreptul cuceritoare

Prezentă în viaţa artistică bucureşteană de mai bine de un deceniu, pictoriţa Lucia Juncu este încă un exemplu de înzestrare nativă pentru artele frumoase, de care dau dovadă moldovenii de aici şi de dincolo de Prut. În urmă cu unsprezece ani, artista formată la Eesti Kunstiakadeemia din Talin – Estonia (între 1985-⁠1989) şi la Institutul de Arte din Chişinău (între 1989-⁠1995) se stabilea la Bucureşti. Între anii 2004-⁠2005, Lucia Juncu a fost lector la Institutul de Arte Plastice din Chişinău pentru ca, odată venită în capitala României, să se perfecţioneze şi în domeniul restaurării de pictură monumentală. A lucrat alături de Sergiu Petrescu şi Valeriu Dolghieru pe şantierele de restaurare de la Biserica Sfântul Dumitru şi biserica mănăstirii Stavropoleos, împreună cu Mircea Munteanu pe şantierul de la mănăstirea Curtea de Argeş, precum şi pe alte şantiere de restaurare, alături de George Păunescu, Iulian Oltean, Andrei Andronic. Experienţa astfel dobândită în decurs de un deceniu şi-⁠a pus indiscutabil amprenta asupra creaţiei proprii.

Lucia Juncu lucrează cu fervoare într-⁠un stil propriu, influenţat, pe de o parte, de buna formaţie dobândită la academiile de artă din Estonia şi Republica Moldova, pe de alta de sugestiile mereu vii şi prezente ale lumii înconjurătoare. Contactul direct cu fresca lăcaşurilor de cult, pe unde s-⁠a perfecţionat ca restaurator transpare la nivelul abordării cromatice, dar şi în monumentalitatea (ce nu ţine neapărat de dimensiuni, cât mai degrabă de prestanţa personajelor) a portretelor pe care le semnează.

Interesată permanent de genurile clasice, precum natura statică, peisajul şi portretul, îndeosebi de ultimele două, pictoriţa rămâne fidelă studiului după natură. Bogata sa producţie artistică a fost deja bine primită de public în cele nouă expoziţii personale deschise la Chişinău, Râmnicu Vâlcea, Piteşti, Târgu Jiu şi în alte oraşe din România, precum şi în numeroasele expoziţii de grup, la care a participat.

Cea mai recentă personală a Luciei Juncu a fost deschisă în perioada 18-⁠30 septembrie 2017 la Galeria Luceafărul (Parcul Naţional din Bucureşti), un spaţiu de curând amenajat pentru expunerile de artă plastică, şi a cuprins un număr impresionant de lucrări realizate, în cea mai mare parte, în tehnica uleiului pe pânză, dar şi în acuarelă, toate reunite sub titlul generic Oameni şi locuri. Pictoriţă pur-⁠sânge, cu un temperament vulcanic, Lucia Juncu îşi trăieşte propria artă la cote înalte. Ştie să surprindă aproape instantaneu cele mai incitante sugestii ale peisajului sau expresia cea mai definitorie a personajelor pe care le portretizează.

O postimpresionistă în plin secol XXI, cu încă foarte multe laturi nedezvăluite ale personalităţii, Lucia Juncu are darul de a-⁠i surprinde continuu pe spectatorii lucrărilor sale printr-⁠o spontaneitate şi o dezinvoltură a tuşei de-⁠a dreptul remarcabile, dar şi prin caracterul sintetic al compoziţiilor. Peisaje urbane sau rurale, ţărmuri de mare, gospodării tradiţionale, livezi înflorite sau pline de rod, toate respiră acelaşi aer proaspăt, se înveşmântă în aceeaşi lumină caldă, fremătând de viaţă. Există un dinamism intrinsec în toate lucrările artistei, ce vine din interiorul lor şi le animă, dar, în acelaşi timp privitorul poate percepe întreagă trăirea ei ardentă în faţa peisajului căruia îi „fură” cu febrilitate farmecul, pitorescul sau grandoarea. Lucia Juncu are vocaţia surprinderii detaliului încărcat de semnificaţii, a celui apt să reflecte ansamblul, astfel încât peisajele ei sunt tot un fel de „portrete” ale unui loc anume cu care pictoriţa intră în rezonanţă la fel de rapid şi de ardent ca într-⁠o dragoste la prima vedere.

Portretele propriu-⁠zise ale Luciei Juncu, îndeosebi de femei şi de copii, se remarcă şi se impun privirii printr-⁠o simplitate şi o puritate a abordării de-⁠a dreptul cuceritoare. Fineţea modelului, expresivitatea privirilor, nevinovăţia ipostazelor, sugerarea anatomiei şi nu redarea ei explicită, chiar dacă e vorba despre modele din viaţa cotidiană, trimit, prin măiestria execuţiei lor şi printr-⁠un anume fel de „hieratism”, la portretele din pictura sacră, la care a avut pe deplin acces în cei zece ani de lucru în domeniul restaurării.

Un capitol aparte al recentei sale expoziţii l-⁠a reprezentat acuarela, adică acele studii de nud după model care ne trimit cu gândul la clasicul exerciţiu de atelier, cel prin care artistul îşi menţine forma asemenea unui instrumentist care studiază continuu pentru a fi mereu apt să-⁠şi interpreteze partitura. Tehnica acuarelei, cea plină de „capcane” şi incertitudini, o stăpâneşte la fel de bine ca pe cea a uleiului. Lucia Juncu juxtapune expresiv ductul pensulei cu pata de culoare menită să sugereze umbra sau lumina.

În plină activitate creatoare, Lucia Juncu a intrat pe „porţile mari” în viaţa artistică bucureşteană, „contaminându-⁠i” cu entuziasm pe confraţii din aceeaşi generaţie sau din generaţii mai mari. Din punctul meu de vedere, un pictor asemenea Luciei Juncu îţi redă speranţa în capacitatea infinită a artei de a se autoregenera, exact atunci când ai avea tentaţia să crezi că totul s-⁠a spus, totul s-⁠a reprezentat, şi că artistul devine inutil. Cea mai recentă expoziţie a ei ne dovedeşte din plin contrariul.