Retrospectiva de pictură de la Râmnicu Vâlcea, deschisă până pe 3 iulie, precum şi albumul monografic ce-i este dedicat şi-au propus să pună în valoare o parte însemnată a operei lui Calafateanu, cu speranţa că, de acum încolo, reintegrat în circuitul autentic de valori naţionale, pictorul îşi va dobândi recunoaşterea firească şi în patria ce l-a vitregit aproape o viaţă întreagă.
Istoria culturală tăinuieşte între filele ei nume de artişti care la vremea lor n-au fost luaţi în seamă ci marginalizaţi, chiar uitaţi bună vreme. Însă ca cele ascunse să iasă la lumină, ni s-a dat memoria. Memoria celor apropiaţi sau memoria colectivă. Dar şi ceea ce lăsăm în urma noastră. Anul 2014 este, din punct de vedere artistic, cel al unei mult aşteptate restituiri. După decenii de uitare, pictorul Constantin Calafateanu revine în conştinţa publică românească printr-o expoziţie retrospectivă şi publicarea unui album monografic ce fac subiectul acestei cronici.
Doamna Liliana Moise, fiica artistului şi deţinătoarea lucrărilor acestuia, s-a străduit, din 1987 încoace, anul în care Constantin Calafateanu a 
părăsit această lume, să-i promoveze tatălui său o dublă operă: artistică şi literară. Parcursul n-a fost uşor şi nici lipsit de piedici. Însă, cu voinţă şi nădejde, gândul doamnei Moise şi, probabil al artistului însuşi, cunoaşte astăzi împlinirea.
Pe 6 iunie a fost vernisată la Galeriile „Artex” din Râmnicu Vâlcea expoziţia retrospectivă de pictură Constantin Calafateanu. Cu această ocazie a fost lansat şi albumul monografic dedicat artistului şi publicat la editura „Ars Docendi” din Bucureşti, în acest an. Cea mai mare parte a lucrărilor expuse, provenind din mai multe etape de creaţie ale pictorului, este reprodusă şi în acest album elegant, a cărui concepţie grafică îi aparţine lui Mihai Alexandru Ciutureanu. Aducându-mi şi eu o modestă contribuţie la apariţia lui, m-am îngrijit de adunarea datelor biografice ale lui Calafateanu, a textelor critice ce i-au însoţit expoziţiile din ţară şi din străinătate, precum şi de transcrierea unor fragmente din jurnalele de artist pe care le-a ţinut constant în deceniile şapte şi opt ale secolului trecut. În ansamblul său, albumul monografic proaspăt ieşit de sub tipar este astăzi în măsură să ofere o imagine cuprinzătoare asupra vieţii şi activităţii unui artist nedreptăţit.
Constantin Calafateanu s-a născut la Tulcea pe 23 mai 1911, ca fiu al unei familii de intelectuali cu stare. Alexandru Calafateanu, tatăl său, era profesor de ştiinţe naturale la Liceul „Spiru Haret” din Tulcea, iar mama sa, Aneta Cloni, provenea dintr-o familie boierească cu rădăcini greceşti, venită din Fanar şi stabilită în zona Craiovei. Familia Calafateanu a trăit la Tulcea, într-o frumoasă casă, până în anii instaurării regimului comunist, când locuinţa le-a fost confiscată şi a trebuit să se mute la Bucureşti.
Tânărul Constantin Calafateanu a urmat mai întâi la Lyon şi apoi la Paris, studii de literatură franceză şi de arte. 
Vocaţia artistică şi-o descoperise de timpuriu şi ea îi fusese încurajată de părinţi doar cu condiţia de a studia în paralel literele şi artele. La Paris, Calafateanu urmează cursurile Academiei Libere de Pictură, unde-i are profesori pe André Lhote şi P.A. Laurens, şi cursurile de litere ale Universităţii de la Sorbona. Debutează ca artist în 1931, în capitala Franţei, într-o expoziţie de grup. În anul următor, reîntors în ţară, primeşte licenţa în litere şi filosofie şi activează ca profesor de franceză la Abrud, Cernăuţi, Tulcea şi Constanţa.
În 1940 Constantin Calafateanu publică primul volum al „Istoriei literaturii franceze de la origini până la sfârşitul secolului al XVI-lea”. Un an mai târziu vede lumina tiparului şi al doilea volum al lucării, „Clasicismul”. Şi nu se opreşte aici cu scrisul, încercându-şi propriul talent literar cu piesa de teatru „Nirvana”, publicată la editura Prometeu în 1943.
Din 1949 începe însă calvarul. Este arestat fără o învinuire anume şi suportă şapte ani de detenţie politică, trecând prin mai multe închisori cumplite. Abia în 1956 are loc un proces în urma căruia este găsit nevinovat şi apoi eliberat. Victimă a arbitrariului istoriei, Calafateanu este exclus dintr-o societate care nu mai are nevoie de spirite cugetătoare. Atunci, printr-o aparent neînţeleasă alchimie interioară, are loc un proces de schimbare profundă a omului constrâns să supravieţuiască în cele mai vitrege circumstanţe. Artistul irumpe din străfundurile unei personalităţi plurivalente. Acesta e momentul în care Constantin Calafateanu revine la dragostea lui dintâi, pictura, pe care o va practica fără oprire până la sfârşitul vieţii.
Primit în rândurile Uniunii Artiştilor Plastici, după ce începe să se afirme ca pictor, este exclus la scurt timp fiindcă refuză să se alinieze la „realismul socialist”. Continuă totuşi să lucreze iar expoziţiile sale încep să aibă succesul meritat.
În 1968, răspunzând unei invitaţii primite de la Sorbona, Calafateanu deschide prima expoziţie personală la Paris, la Galerié rue de Miromesnil 7. Expoziţia e apreciată de criticul Pierre Mornand care îi propune artistului realizarea unei monografii ce apare la sfârşitul aceluiaşi an.
În 1969 Calafateanu revine la Paris pentru trei ani neîntrerupţi şi deschide, succesiv, mai multe expoziţii, la Paris, la Cannes, în sudul Franţei. În 1971, cu ocazia expoziţiei personale de la Galeria „Martinez”, îi apare la Paris o nouă monografie, în colecţia „Arts et artistes nouvelle”, având titlul „Calafateanu, Dessins et Gouaches”, cu prefaţa semnată de prestigiosul critic Pierre Imbroug, directorul revistei „L’Art”. Critica pariziană îl include pe Calafateanu printre pictorii din „École de Paris” şi este primit în rândurile membrilor Uniunii Artiştilor Plastici Francezi. Susţine treisprezece prelegeri la Sorbona-Paris IV, ce au ca subiect: „L’esprit français dans la peinture roumanine contemporaine”.
În 1976 numele său este consemnat în prestigiosul dicţionar „Benezit” .
În 1978 deschide o nouă expoziţie personală la Paris, pe rue de la Boétie, 92 de pe Champs Elysées. Expoziţia cunoaşte un real succes, fiind vizitată de numeroase personalită culturale şi politice. Televiziunea franceză nu scapă evenimentul şi consemnează, laudativ, că „pictorul Calafateanu a introdus peisajul românesc în pictura universală (s.n.)”.
Ultima expoziţie personală de la Bucureşti are loc în 1986 la Galeriile Municipiului. Cu doar un an înainte de a părăsi această lume, pictorul ce-şi dobândise mult sperata recunoaştere în Franţa, nu în ţara natală, e reprimit şi în rândurile membrilor Uniunii Artiştilor Plastici
Chiar în prima zi a anului 1987 o fulgerătoare şi cumplită boală pune capăt vieţii acestui artist atât de încercat. Opera lăsată în urmă de Constantin Calafateanu este rodul unui adânc proces de intelecţie. Cerebral şi autocritic, pictorul şi-a dorit să nu fie asimilat vreunui curent artistic şi, în bună măsură, a reuşit. Pictura lui Calafateanu face notă distinctă în
epocă. E mai mult decât evidentă apartenenţa sa la o altă şcoală decât cea naţională. Şi la fel de limpede, îndeosebi în alegerea subiectelor, este cultura artistului, dublată de o sensibilitate pe care raţiunea o ţine tot timpul în frâu.
Temele abordate sunt cele clasice: peisajul, mereu suveran, natura statică, cu omniprezentele flori, peisajul, nudul. Pentru această din urmă temă artistul manifestă o preocupare aparte, începută încă din perioada de studii la Paris. Modelul din atelier constituie o provocare continuă. Graţia feminină transcende carnalul. Trupul dezgolit devine pretext pentru studiul atitudinii, al dinamicii liniilor şi formelor. Aşa cum se întâmpla cu pictorii de odinioară, finalizarea anilor de studiu avea ca urmare întâlnirea nemijlocită cu peisajul rural sau urban, cu peisajul sălbatic sau ordonat prin intervenţia umană. Constantin Calafateanu obişnuieşte în ultimii ani de studiu să-şi instaleze şevaletul pe străzile Parisului şi să surprindă atmosfera locurilor, pe care o transcrie plastic îndeobşte prin culoare. Va reveni, după mai bine de trei decenii în aceleaşi locuri spre a le fura iarăşi şi iarăşi farmecul şi a-l închide între ramele pânzelor sale. Marea revelaţie are loc însă acasă, în contact direct cu peisajul dobrogean. Frumuseţea sălbatică şi aridă a locurilor de baştină îl călăuzeşte permanent. E sursa primară a inspiraţiei lui şi, în acelaşi timp, motivul pentru care nu este capabil să părăsească ţara natală, atunci când are toate argumentele să o facă. Peisajele lui Calafateanu sunt adevărate explozii de culoare. Linia fină a desenului ţine însă permanent în strună exuberanţa trăirii. Pictorul nu descrie spaţii vaste ci doar surprinde, în notaţii precise, detalii de natură: un arbore, un ciuline, un cuib de păsări, un front de case întrerupt de turlele unei biserici, o străduţă unde doar ghiceşti forfota vieţii. Prezenţa umană în peisajele sale e discret sugerată în peisaj prin câteva personaje în mişcare, stilizate extrem.
Retrospectiva de pictură de la Râmnicu Vâlcea, deschisă până pe 3 iulie, precum şi albumul monografic ce-i este dedicat şi-au propus să pună în valoare o parte însemnată a operei lui Calafateanu, cu speranţa că, de acum încolo, reintegrat în circuitul autentic de valori naţionale, pictorul îşi va dobândi recunoaşterea firească şi în patria ce l-a vitregit aproape o viaţă întreagă.
