Dacă avem ocazia foarte des să ne desfătăm privirea cu expoziţii de pictură, grafică sau arte decorative, mai rar, astăzi, ne putem bucura de sculptură, fiindcă o astfel de personală implică un eforturi mult mai mari, dar şi o generozitate specială, în condiţiile în care sculptura nu mai e la mare căutare.
Nu fără temei, mă simt îndemnată să scriu mai degrabă un fel de eseu decât o cronică propriu-zisă, gândindu-mă la sculptorul bucureştean Dumitru Radu şi la cea mai recentă expoziţie a sa. Eseul meu are 
ca temă condiţia umană, aşa cum se reflectă ea în conştiinţa unuia dintre cei mai convingători artişti contemporani.
Dumitru Radu aparţine acelei generaţii formate în spiritul studiului aplicat după natură şi al formelor zămislite de sculptura clasică, forme care au traversat epocile şi stilurile ca repere de măiestrie şi ca autentice purtătoare de mesaj. Din această generaţie, a veteranilor taberelor de creaţie din România şi din alte spaţii, s-au desprins artişti cu personalitate puternică, nume rezonante ale artei contemporane, fiindcă doar studiul serios al formelor şi tehnicilor clasice a făcut posibilă inovaţia şi apariţia a numeroase şi originale forme de expresie în sculptura actuală.
Dacă avem ocazia foarte des să ne desfătăm privirea cu expoziţii de pictură, grafică sau arte decorative, mai rar, astăzi, ne putem bucura de sculptură, fiindcă o astfel de personală implică eforturi mult mai mari, dar şi o generozitate specială, în condiţiile în care sculptura nu mai e la mare căutare.
După ani buni de recluziune în atelier sau de trudă în tabere, sculptorul Dumitru Radu a ieşit din nou în 
public, cu o expoziţie personală de sculptură şi grafică, în toamna anului 2014, la Galeria Simeza. Cu peste zece ani în urmă, în acelaşi spaţiu din centrul Bucureştiului, am avut bucuria să-l întâlnesc pe artist pentru prima dată şi iau cunoştiinţă de neobositele-i căutări şi meditaţii asupra originii omului, asupra condiţiei umane.
Între expoziţia de atunci şi cea de acum au existat, permanent, nevăzutele legături ale etapelor unui proiect artistic ce-şi căuta finalizarea, adică împlinirea. S-a întâmplat recent miracolul de-
săvârşirii unui gând ce nu-i dădea pace sculptorului. Evenimentul artistic n-a putut trece neobservat, pe de-o parte datorită distincţiei şi sobrietăţii expunerii, pe de alta datorită selecţiei lucrărilor şi a panotării gândite până la ultimul detaliu.
Dialogul dintre desene şi sculptură a fost convingător susţinut prin dialogul inspirat între dimensiunile lucrărilor. Dumitru Radu stăpâneşte dimensiunea, oricare ar fi ea, de la miniatural la monumental, păstrând în orice situaţie aceeaşi linie fină şi elegantă ca un arabesc a cărei origine este portativul. Neîndoielnic, sculptorul gândeşte şi vizual şi muzical, izbutind să pună în consonanţă, în sinestezie, două arte care se adresează unor simţuri aşa de diferite, precum vederea şi auzul.
Desenele austere, îndelung stilizate din expoziţie, n-au avut câtuşi de puţin rolul de schiţe pregătitoare ale lucrărilor în trei dimensiuni, ci au reprezentat mai curând lucrări autonome, un alt mod de exprimare 
a aceleiaşi viziuni. Grafica lui Dumitru Radu trimite mai degrabă, ca un fel de jurnal vizual, la intimitatea propriei biografii artistice. Balansul fin între figurativ şi abstract din creaţia lui Dumitru Radu devine cât se poate de convingător tocmai în grafica sa.
Materialul favorit al sculptorului rămâne bronzul, el numărându-se printre profesioniştii autentici ai breslei, mai ales prin deplina adecvare a ideii la materialul folosit. Sculptura sa, cu conţinut religios implicit, este antropomorfă prin excelenţă pentru că omul a fost creat de Dumnezeu ca încununare a Creaţiei. Omul vine din nefiinţă spre fiinţă în urma unui proiect divin pe care mintea nu-l poate cuprinde şi nici explica. E o taină asupra căreia Dumitru Radu meditează continuu şi care reprezintă nucleul întregii sale opere. Iar lucrarea în bronz poartă în geneza ei amintirea modelajului, amprenta mâinii ce intervine asupra pământului, materia docilă şi încărcată de semnificaţii din care omul însuşi a fost creat în Ziua a Şasea.
Dumitru Radu nu e singurul sculptor contemporan care lucrează în bronz şi nici singurul preocupat de subiectul inepuizabil pe care-l reprezintă omul. Viziunea lui are, însă, toate datele unicităţii.
La nivelul formei, se poate vorbi despre un fel de pattern, acea „pâlnie” leit-motiv din sculptura sa, ce sugerează, într-o ambiguitate controlată, fie instrumentul muzical de suflat, fie un spaţiu metaforic de trecere dintr-o dimensiune în alta. Nu întâmplător, în expoziţia de la Simeza personajul central al spectacolului vizual l-a reprezentat acel „Mare Dirijor” a cărui intervenţie pune în mişcare întreaga lume. Marele Dirijor, în viziunea lui Dumitru Radu, a închipuit lumea ca pe un portativ ale cărui note, aflate în continuă dinamică şi transformare, sunt oamenii. În felul acesta, sculptorul sugerează armoniile subtile pe care se întemeiază Creaţia, dar şi taina acesteia, acea inaccesibilitate provocatoare pentru artistul fascinat de faţa nevăzută a lumii.
Fără teama de a greşi, pot afirma că expoziţia lui Dumitru Radu deschisă în toamna lui 2014 la galeria Simeza reprezintă acea etapă menită să încununeze un proiect artistic demult început. E foarte posibil că, după personala aceasta să i se deschidă artistului o nouă cale, respectiv să înceapă să compună o altă simfonie vizuală, aşa cum e firesc să se întâmple când nota îşi află, în fine, locul şi rostul pe marele portativ.
