După ce Editura Humanitas a publicat primul volum, iar directorul editurii păruse încântat de acesta – după spusele autorului, brusc, ca la un semn, s-au dezlănţuit atacuri furibunde ce vizau, pasămite, prezentarea edulcorată, ba chiar favorabilă, a fostei securităţi. Editorul a refuzat să publice şi al doilea volum, autorul fiind nevoit să-l scoată la o editură mică, proaspăt înfiinţată.
Unul dintre romanele cele mai spectaculoase, atât din punctul de vedere al realizării, cât şi al destinului său, este Quo vadis, Domine?, compus din două volume, un roman vizionar. Este primul publicat de M. S. după căderea comunismului, aşadar – se presupune – în deplină libertate. Soarta acestuia se va dovedi însă foarte complicată, fapt 
ce va distorsiona grav receptarea lui. El spune povestea unui deţinut politic al fostului regim, condamnat pentru tentativă frauduloasă de trecere a frontierei şi racolat de elita serviciilor secrete în cadrul unui proiect ce viza pregătirea unui grup de intelectuali de formaţii diferite pentru preluarea puterii imediat după răsturnarea de la putere a lui Ceauşescu. Dominic Vanga se lasă sedus de propunere şi intră în jocurile oculte ale oamenilor din umbră. Totul se petrece într-o vilă secretă din pădure, supravegheată de eminenţele cenuşii ale buncărului aflat în preajmă. Regăsim aici acelaşi conclav din Ierarhii, o mână de oameni care cred că vor controla cândva puterea, controlaţi la rândul lor de un Mare Păpuşar. Este poate cel mai bine construit roman al lui M. S., roman de suflu amplu, de atmosferă minuţios şi subtil sugerată, cu inserţii frisonante de senzaţional, dar un senzaţional elevat, unul al neliniştii difuze, pururea neidentificabilă şi nenumibilă. Reţeta, dacă se poate numi aşa, este nec plus ultra, la economia de mijloace stilistice a autorului adăugându-i-se o şi mai mare exigenţă a adecvării conţinutului la formă, rezultatul fiind un obiect literar de o rafinată limpiditate. Întrebarea se pune dacă supravegherea nemiloasă la care eşti supus ca individ, în regimul comunist (pentru ca „să nu mai trăieşti autentic, să nu te mai poţi bucura de viaţă, chiar viaţa să nu-ţi mai aparţină, ci să depinzi total de scârboasele lor făpturi şi de scârboasele lor surogate şi «înlocuitori»”), încetează o dată cu căderea acestuia, dacă încetează vreodată sau Big Brother supravieţuieşte oricărui regim. Răspunsul terifiant cade metalic, cu ultimul paragraf al volumului al doilea. Readus în lume, pe 22 decembrie 1989, de către unul din „custozii” săi, maiorul Murza, Vanga devine parte involuntară a iureşului de huiduieli şi a năvalei din Piaţa Palatului. Prin mulţime întâlneşte figurile tovarăşilor de experiment, dar zăreşte şi feţe ale liderilor experimentului, păpuşarii din umbră care, la rândul lor, nu-i aşa, sunt mânuiţi de alţi păpuşari. Este clipa de groază transfigurată expresionist, clipa de întuneric viforos, străfulgerarea gândului că, eliberat dintr-o închisoare mai mică, a nimerit într-una fără sfârşit: „Simţi iarăşi nevoia să se întoarcă şi să-şi exprime uluirea, absurd, tocmai lui Rotaru, care era singurul de acolo ce ar fi înţeles. Însă faţa lui Rotaru, zărită o clipă în mulţimea ce-l împingea, i se păru crispată şi ameninţătoare. Şi atunci urlă îndelung, un urlet care parcă nu se mai termina, năpustindu-se spre Intrare”. Acest urlet depăşeşte în încărcătură chiar şi năprasnicele morţi din finalurile precedentelor romane, transfigurează moartea în ceva şi mai înspăimântător. Citit astăzi, la două decenii şi ceva de la evenimente, romanul capătă parcă şi mai multă noimă când, vedem în jurul nostru, aiurea, alte revoluţii, alţi lunetişti, dar unul şi acelaşi scenariu. Pesemne că Marele Păpuşar nu dispune de suficientă imaginaţie cazonă. Probabil că această încărcătură explozivă, atunci, dar mai ales acum, a declanşat şi lapidarea publică a acestui roman, chiar de la apariţie, execuţie de altfel suspect de asemănătoare cu aceea din ziarul Scînteia, deja menţionată. Linşajul s-a aplicat metodic, „profesionist”, etapă cu etapă, până la eliminarea autorului din viaţa publică. Editurile importante i-au refuzat din acel moment orice manuscris. După ce Editura Humanitas a publicat primul volum, iar directorul editurii păruse încântat de acesta – după spusele autorului, brusc, ca la un semn, s-au dezlănţuit atacuri furibunde ce vizau, pasămite, prezentarea edulcorată, ba chiar favorabilă, a fostei securităţi. Editorul a refuzat să publice şi al doilea volum, autorul fiind nevoit să-l scoată la o editură mică, proaspăt înfiinţată (Holding Reporter). Abia în anul 2007, Editura Nemira îşi asumă riscul readucerii la lumină a acestui roman prin publicarea lui integrală, moment ce coincide cu ieşirea din umbră, din anonimatul impus, a autorului. Semnalul linşajului fusese dat de Alex. Ştefănescu, în România literară (nr. 11, 1994), cu aticolul intitulat Quo vadis, Mihai Sin?, atacul continuând în numărul imediat următor, cu titlul Un diavol mult prea simpatic. Mai mult, chiar şi în anul 2005, Ştefănescu atacă din nou, în Convorbiri Literare (nr. 4/ aprilie), sub titlul sec Mihai Sin, publicând varianta pregătită pentru Istoria… sa, şi unde apare subtitlul infamant Cartea roză a Securităţii. Quo vadis, Domine? este un roman ce-şi aşteaptă încă cititorii şi reprezintă probabil vârful axiologic al întregii opere. Ca publicist, M. S. îşi face digitaţia pentru temele şi obsesiile dezvoltate în proză, prin crochiuri, interviuri, reportaje, mici tablete publicate, sub rubrică fixă sau nu, la revista Vatra şi în alte publicaţii. Descoperim în Cestiuni secundare-chestiuni principale, de data asta în formă explicită, anticalofilia ca profesiune de credinţă: „Creatorul calofil nu pleacă la pocnetul autentic al pistolului adevărat, care este talentul, ci începe să alerge nebuneşte pe drumurile artei la primul fâs al unei puşcoci de soc. De aici, el nu are încredere în ce are de spus şi încearcă să mascheze goliciunea cu «vorbe, vorbe, vorbe»”. O desluşire interesantă, dar nu surprinzătoare, este viziunea sa asupra faptului divers mărunt ca gag, ca străluminare a ridicolului în miezul insignifiantului de tip Ilf şi Petrov. Propunând ca ipoteză ieşirea de sub „umbra tutelară a marelui Caragiale”, M. S. caută noi moduri de abordare şi mai proaspete resurse de exploatat literar fiindcă, „până una alta literatura” rămâne „datoare unei lumi şi incredibilelor ei poveşti”. Eseistul M. S. este o veritabilă surpriză, dovedindu-şi apetenţa de a ataca temerar subiecte delicate şi de a lansa ipoteze capabile să işte curente proaspete de dezbatere în lumea ideilor.
Marea miză a autorului este incitantă, provocatoare, precum enunţul de pe copertă sub formă de titlu. „Marea miză – spune Bianca Burţa-Cernat – este profesiunea de credinţă a unui prozator de şcoală veche, imun la cântecele de sirenă ale doctrinarilor postmodernismului autohton. Într-o epocă în care cuvintele de ordine sunt «relativizarea», «contingenţa», «ironia», Mihai Sin rămâne pe redutele unei concepţii despre literatură taxabile (de către unii…) ca desuete, dacă nu chiar reacţionare. În contra curentului, Mihai Sin defineşte literatura ca valoare «tare»”. Curajul autorului este acela că îndrăzneşte să păşească pe nisipuri mişcătoare, dezavuând mimetismul şi problematizând sincronismul, fără însă a aborda ideea de pe poziţii protocrone, susţinând că „după ’90, cu foarte puţine excepţii, am asistat la o invazie a grotescului, a ironismului şi a parodicului, a romanului «decoltat» şi «foarte decoltat», a scabrosului, şi toate acestea într-o epocă totuşi tragică“.
Alternativa propusă este luarea în serios a fiinţei naţionale, interesul pentru marile probleme ale României şi chiar ale Europei, atenţia „faţă de ticăloşirea individului apăsat de mizerie şi de o istorie recentă pe care nu o mai înţelege, condiţia umană la sfârşitul mileniului II“… Pledând contra imitaţiei şi împrumutului mimetic facil, M. S. conchide că „«Sincronismul» nu poate fi, la nesfârşit, un scop în sine, ci cel mult un proces paralel cu căutarea de sine, cu obsesia propriilor teme“. De departe cea mai spectaculoasă etapă a scrisului lui M. S., în plan literar dar şi existenţial, este revenirea la roman, publicarea, după un lung interval de tăcere, a romanului Ispita izbăvirii *. El reprezintă chintesenţa scriitoricească a „căutării de sine“ şi exprimă sintetic „obsesia propriilor teme“. Acest roman poate fi 
considerat parte a unei trilogii, dacă se iau în considerare elementele tematice comune cu romanele anterioare, Ierarhii şi Quo vadis, Domine?, numitorul comun fiind dat de atenţia îndreptată spre partea întunecată şi ocultă a lumii ce stă să înghită tot ce a mai rămas neîntinat şi de strivirea ultimei fărâme de inocenţă. Dar şi mai spectaculos este caracterul său testamentar, apariţia lui când autorul său abia ce se va fi stins. Ispita izbăvirii este ilustrarea acelui efort de transfigurare, de reinstalare a literaturii în locul înalt ce i se cuvine, la statura de „mare miză“. Este evidentă irigarea materiei romaneşti cu meditaţia metaliterară din ultimul său volum eseistic, iar conţinutul său ideatic coagulează ceea ce autorul consideră că este tema majoră a scrisului său: neputinţa individului în faţa Sistemului. Dacă în Quo vadis, Domine Marele Rău doar se întrezărea lăsând loc de speranţă, iar partea diavolească a fiinţei îşi arăta colţii din culise, de data aceasta teatrul lumii este bântuit pe faţă, iar rânjetul morţii generalizate abia de mai lasă o geană de lumină prin care omul autentic, „omul întreg“, cu sufletul său şi cu mintea sa nepervertite, abia se mai întrezăreşte. Trama se ţese pe mai multe planuri, dar pivotează în jurul unei călătorii în Statele Unite, unde Vincenţiu Tudan, împreună cu fiica şi ginerele său, emigraţi, pleacă pe urma mătuşii Rozeta, înmormântată într-un cimitir dintr-un orăşel american obscur. Aici îl întâlnesc pe George, emigrat şi el, care o cunoscuse pe mătuşă. Cu ajutorul acestuia Vincenţiu caută să recompună rostul şi temeiul unei vieţi înstrăinate. Deşi „born in America“, George se arată a fi un soi de memorie colectivă a comunităţii româneşti şi, mai mult decât atât, el este învestit de autor cu statutul de raisonneur, devenind vocea unică a corului antic ce exprimă esenţa românităţii, în tot ce are aceasta sublim şi tragic. Ca adept al „marii mize“, autorul nu se fereşte să atace acutele unor categorii estetice relegate acum, în prezentul entropic. Într-o lume închircită de meschinăria răului şi îngenunchiată de conspiraţia mondială a Diavolului, sublimul şi tragismul sunt una, contopite în gestul disperat al privirii în sus, către o transcendenţă pe care omul întreg se încăpăţânează să o mai salveze chiar şi aşa, compromisă. Romanul este de fapt o alegorie ale cărei principale personaje sunt Răul absolut, pe de o parte, şi Nebunul, Rebelul, Inocentul, pe de altă parte. În faţa acestor personaje generice de fundal stau unele reale, iar peste conflictul major se aştern înfiripări narative caleidoscopice, mustind de viaţă. Întâlnim mari gazetari ajunşi boschetari şi poveştile lor, nebuni ai satelor deveniţi adevăraţii înţelepţi, „binefăcători“ ucigaşi ş.a.m.d. Invariabil inocenţii şi vizionarii sfârşesc ucişi în acelaşi fel, striviţi şi, simbolic, cadavrele lor se înfăţişează cu unul din ochi scos. În esenţă miezul dur, ireductibil, al întregii construcţii romaneşti este reprezentat în plan alegoric şi moral. Victimele inocente ale iraţionalităţii organizate şi generalitzate nu sunt altceva decât restul de umanitate capabilă încă să reziste defetismului, capabilă să înţeleagă bestialul complot al mai marilor lumii îndreptat asupra fiinţei nemaculate. „În România aia a lor, după revoluţia aia a lor, toţi vorbeau şi nimeni nu mai asculta. Parcă ieşiseră mai toţi, săracii, din Puşcărie sau de la Azil şi produceau în neştire pâraie năvalnice de vorbe, râuri de vorbe, dacă nu cumva în ţară apăruse şi un fluviu nou, turbulent şi îmbâcsit cu de toate, dar deloc eliberator. Nimic nu se limpezea, nimic nu se lumina şi deja începuseră s-o ia razna prin cele patru zări ale lumii, care cu geamantane, care cu bocceluţe sau pungi de plastic de la aprozar (…)“.
„Renaşterea“ postdecembristă arată hidos, apar noii politicieni parcă mai veroşi decât cei dinaintea lor, „îmbăloşau trupuri fragede de vestale, se târau în genunchi şi se umileau dacă era nevoie, pupau, scuipau şi lingeau cu aceeaşi uşurinţă, jurau strâmb şi vorbeau «de patrie, virtute» în draci, îşi trimiteau odraslele ce le semănau într-atât încât se înduioşau – mânca-i-ar mama, mânca-i-ar tata! – îi trimiteau la Şcoli Înalte, Cele mai Înalte din Străinătăţuri…“ ; „Se minunau şi-şi priveau cu admiraţie progeniturile. Şi, după un timp, începuse să le pută şi lor mai tot ce vedeau prin ţară, ba chiar o porecliseră «Românica» şi îşi petreceau vacanţele, în admiraţia unor turme de adulatori, în locuri cât mai exotice şi cât mai îndepărtate. De ce oare, dacă tot «căzuseră?!», nu aleseseră o cale mai luminoasă şi a pocăinţei? Căci, nu-i aşa?, şi ei se născuseră în lumină şi erau curaţi ca nişte îngeraşi. Numai că Diavolul îşi face lucrarea neostenit, fără să-şi piardă vreodată speranţa în câştigarea unor adepţi. Şi pe deasupra, cum se spune, are «fler». Simte unde «terenul» e prielnic şi pot să atace în voie şi poate chiar şi ei au «fişe de cadre», şi în acest sens lucrează «ştiinţific», nu-i cruţă nici pe bebeluşi, simt unde există deja gena şi sămânţa răului.“ Iar răul acesta se materializează prin „dezastre mai mari sau mai mici, reale sau mai ales plăsmuite“, omenirea „fiind antrenată şi împiedicată astfel să mai gândească. Şi, într-o bună zi, cine ştie, Răul Absolut se va produce, iar omenirea va ceda: li se va spune că, din păcate, din tot felul de cauze prea sofisticate ca să poată fi înţelese până şi de minţi mai avizate şi bine mobilate. Criza s-a permanentizat. Mâncarea va trebui să fie raţionalizată – dar nu va fi nici un pericol, totul e sub controlul unor factori ştiinţifici, ba unele alimente vor putea fi consumate pe săturate, dacă au atestatele necesare –, anumite libertăţi – oricum false, vor apărea sumedenie de cărţi şi de articole care să demonstreze asta – vor trebui să fie restrânse sau chiar eliminate, procreaţia restrânsă şi ea drastic, dacă nu eliminată, alţii, mai responsabili, urmând să se ocupe de ea, şi altele, şi altele…“
M. S. nu se rezumă la a pune semn de egalitate între regimul comunist şi cel nazist, ci merge mai departe, într-un impuls vizionar, căutând similitudinile dintre regimul occidental şi cel stalinist. Numitorul lor comun îl găseşte în ipocrizia discursului oficial şi în uriaşa capacitate de disimulare aflată în dosul vorbelor mari şi frumoase: „Se disimula din plin – vârtos, în spaţiul estic, datorită durităţii regimurilor comuniste, şi, mai rafinat, mai subtil, în spaţiul Occidental, cu precădere în Statele Unite. Nici o asociere nu părea posibilă şi totuşi, oricât de diferiţi păreau «dascălii», «învăţătorii» celor două sisteme, oricât de oribil părea «stilul» unora, în comparaţie cu «libertatea» şi eleganţa şi fardurile plăcute ale celorlalţi, ei păreau să provină din acelaşi creuzet: căci şi unii şi ceilalţi aveau o nemărginită poftă de putere, şi unii şi ceilalţi erau animaţi de un cinism la fel de nemărginit şi lipsit de scrupule, chiar dacă «metodele» păreau a fi atât de diferite, şi unii şi alţii îşi doreau să domine lumea şi să o manipuleze până când îi vor fi şters identităţile ca s-o aducă la ascultarea deplină, într-o nouă sclavie. Reducând lucrurile la doar câteva linii sau la câteva tuşe, unii îşi doreau nişte sclavi conştienţi că pot vedea la orice semn de neascultare şi nesupuşenie biciul sau sabia sau revolverul sau chiar mitraliera, ceilalţi şi-ar fi dorit nişte sclavi fericiţi, hrăniţi «industrial», care să zâmbească mai tot timpul, şi care să-şi irosească energia sau doar surplusurile de energie în tot felul de zbenguieli, mai mult fără rost decât cu rost“. Situaţia românilor în această conjunctură este şi mai jalnică. Ei „sunt gata să se considere, «să recunoască», «să mărturisească» în faţa străinilor, cu o «sinceritate» adeseori aiuritoare, că sunt mult mai prejos decât alţii, mai puţin «civilizaţi» – căci atât li s-a vorbit şi li s-a băgat în cap în ultimii ani, dar parcă şi dintotdeauna, chestia cu «popoarele civilizate», spre care ei n-au decât să privească cu jind…“ Televiziunea manipulatoare, medicamente sortite să îmbolnăvească, nu să vindece, maladii răspândite voit în lume, supremaţia oligarhiei bancare şi financiare, exportul de „democraţie“, glisarea discursului politic occidental dinspre ideea „drepturilor omului“ către aceea, atât de vicleană şi interesată, a consolidării „statului de drept“, toate aceste elemente nu mai sunt demult atribute ale unei utopii negre, ci reprezintă atot-prezentul dezvrăjit şi dezolat. Toate acestea se articulează într-un discurs de o virulenţă swiftiană, un discurs menit să readucă în literatură, dar şi în societate, perspectiva morală angajată. Ispita izbăvirii este însă mai mult decât expresia unei viziuni necruţătoare asupra lumii contemporane, este un strigăt şi un avertisment, e semnalul ultimativ, testamentar, zguduitor, al unui refuz suprauman adresat ticăloşiei globalizate. Lipsită de ironie, dar cu un adaos substanţial de luciditate de oţel, scrierea e o ipostază mai încruntată a moralismului francez, un mixaj între proză, eseu şi pamflet, iar viziunea este cea a unui Candide mânios, în mod evident mai sceptic decât Voltaire însuşi. Marea miză a romanului, cel mai puternic roman românesc din ultimul sfert de secol, un roman atât de actual încât îşi priveşte timpul în chiar clipa curgerii sale, e reprezentată de manifestul moral vehement, ultimativ şi realist în acelaşi timp. Este despre moarte, despre toate formele ei, de la cea individuală la aceea a unei lumi întregi. Este un testament şi o premoniţie. M. S. reabilitează romanul moralist – a cărui nevoie devine tot mai evidentă – şi îl reaşează pe o orbită proaspătă, oferindu-i astfel plauzibilitatea unei noi existenţe. Ispita izbăvirii nu este un roman numai pentru literatura română şi nici unul doar pentru morala autohtonă. Cu certitudine însă că explică răspicat cauzele marginalizării autorului şi reprezintă un triumf post-mortem al scriitorului nu doar asupra delatorilor săi, dar mai ales asupra lumii ticăloşite.
* Romanul Ispita izbăvirii a apărut de curând la Editura Nemira. Mulţumesc, din păcate tardiv, Domnului Mihai Sin pentru sprijinul acordat pentru alcătuirea acestui articol de dicţionar şi pentru discuţiile atât de pline de miez pe care le-am avut.
