Mircea Platon: Convorbiri literare, seria clasică: manual de construit o ţară (I)

Junimiştii refuzau să bagatelizeze specificul naţional – rod al unei genealogii frământate de un anumit context, deci al unei logici a viului – de dragul unui trecut mitic-⁠livresc şi al unui sistem de valori universaliste de împrumut

„Când însă D. Sion ne vorbeşte de bulină, ce idee deşteaptă bulina în noi?
Nici una, căci nu are nici o însuşire proprie ce ar putea represinta
o trăsătură de caracter.”

P.P. Carp, Cele una sută şi una
fabule ale D-⁠lui Sion

„Oriunde viaţa se manifestează puternic, acolo au intrat ideile în joc”, scria A.D. Xenopol în 1869 referindu-⁠se la inevitabila „trezire” a sufletului naţional datorită vârtejurilor culturale şi ciocnirilor civilizaţionale care frământau colţul de Europă din care făcea parte şi România şi la obligativitatea lucidităţii istorice în astfel de împrejurări: „Suntem în o epocă de criză, la primele lu­ciri ale unei civilizaţiuni începânde, însă în îm­prejurări cari o grăbesc cu o răpejune nespusă. Ideile ce ne pătrund sunt multe şi varii, culese din izvoare deosebite: amintirea străbunilor romani, filosofia germană, siste­mele politice născute din revoluţiunea franceză, suflul unei vieţi orientale, toate stau faţă, se amestecă sau se combat. Sub influenţa luptei, sufletul naţiunii se trezeşte; pulsul vieţii sale bate tot mai iute, dară nu mai puternic nici mai regulat; căci direcţiunile produse de ideile deosebite sunt şi ele deosebite, ca izvoarele de unde purced, şi ele se încrucişează, se luptă întinzând viaţa însăşi, dară răpindu-⁠i ţelul adevărat şi împrăştiind astfel puterea care ar trebui con­densată la un loc […]. Punc­tul vital ce ar trebui să ne ocupe este cer­cetarea serioasă a căii adevărate, în care mai la urmă va trebui să intre dezvoltarea noas­tră; să o aflăm pentru a şti să alegem, între direcţiunile ce se manifestează, care este aceea ce trebuie susţinută, – sau să le respingem pe toate şi să aplicăm puterile noastre spre una nouă, care ar avea pentru sine adevărul”.

Xenopol lua în calcul şi existenţa măruntei politici de interese, a egoismului îngust care poate poza în manifestare a virilităţii deşi nu e decât un indicator al letargiei, al lipsei de vigoare, dar rămânea încrezător în fundamentala deşteptare a României, în capacitatea naţiunii române de a acţiona pentru dezvoltarea ţării conform unui plan, unui set de principii: „Recunoaştem că multe din direcţiunile ce se mani­festează la noi sunt mai degrabă productul simţimintelor, al interesului, decât acel al principiilor; dar nu trebuie să mergem prea departe cu aceasta. Oriunde viaţa se manifestează puternic, acolo au intrat ideile în joc”. (Istoriile civilizaţiunii)

Apariţia revistei Convorbiri literare a confirmat faptul că, la mijlocul secolului al XIX-⁠lea, energiile naţionale erau destul de puternice pentru a face să intre în joc ideile şi, mai mult, instituţiile capabile să articuleze naţiunea română pe baza unui proiect coerent şi realist de dezvoltare organică. Convorbiri literare, al cărei prim număr a apărut la 1 martie 1867, era tocmai o astfel de instituţie: o instituţie culturală, revistă a Societăţii Junimea, care a pus la punct practic paradigma culturii române moderne în tot ce a avut ea mai bun.

Într-⁠adevăr, după cum poate constata oricine (va) parcurge acest al doilea volum al Corpusului de texte ilustrative din Convorbiri literare (au apărut două din zece) (1), această primă generaţie de junimişti a abordat de o manieră comprehensivă şi consecventă problemele României atunci recent formate. Unghiurile de atac erau diferite – drept, literatură, economie politică, agricultură, educaţie, istorie, filologie, etnografie şi folclor, chestiuni sociale cum ar fi egalitatea femeilor, ştiinţe naturale şi exacte –, dar scopul era unul singur: dezvoltarea unui sistem naţional de economie simbolică permiţând articularea solidă a statului român în scopul unităţii şi înfloririi naţionale. Enciclopedismul convorbiriştilor era unul naţional şi, deci, în esenţă, umanist, istorico-filologic, după cum o arată şi A. D. Xenopol care, observând că „legea slăbiciunii conştiinţei omeneşti” face astfel încât în albia sufletească a unui om sau a unui popor să nu curgă la un moment-⁠dat decât un „singur şir de gânduri” şi mai observând şi că spiritul epocii lui era cel ştiinţific, nota în 1869: „Dacă spiritul timpului e în adevăr cel ştiinţific, atunci trebuie pe de o parte să nu ne opunem lui, pe de alta să căutăm a dezvolta pe cât se poate elementele individuale, naţionalitatea, pentru a paraliza astfel până la un punct influenţa universală a ştiinţei. Am arătat că o condiţiune absolută a vieţii, a progresului este dualismul unită­ţii şi varietăţii… Aceasta este o lege universală, de la corpurile cereşti în care menţine ordinea, până la sufletele omeneşti în care e condiţiunea progresului… Ştiinţa şterge varietăţile… Cultura elementelor care dezvoltă individualitatea trebuie să le menţie. Acestea sunt însă: limba, dreptul şi moravurile, literatura şi artele frumoase. Că aceasta e absolut necesar pentru menţinerea civilizaţiunii se recunoaşte din însuşi fe­nomenul timpului nostru cari s-⁠a numit principiul naţionalităţilor…”

Atacul lui Maiorescu, Panu şi al lingviştilor junimişti la exagerările latiniste ale anumitor filologi şi istorici ardeleni era prima critică modern-conservatoare a unei ideologii, ideologia latinizantă care se sforţa să înghesuie întreaga cultură română în sarcofagul unui neo-⁠latinism epigonic şi apocrif, care era silit să elimine din raţiuni ideologice etimologiile non-⁠latine (slavone, germanice), rădăcinile etnice non-⁠latine (dacice, barbare), orizonturile religioase non-⁠latine (Ortodoxia) şi formele de viaţă economică sau politică judecate a fi non-⁠latine (monarhia, opusă republicanismului roman clasic). Practic, deşi Lucian Boia l-⁠a citat pe Panu ca pe unul dintre strămoşii săi întru ale demitizării, ceea ce face Panu nu e să spună că toată istoria e o poveste şi că, drept urmare, trebuie să scăpăm de poveştile nefolositoare azi pentru a le înlocui cu poveştile curente, ci că istoria e o ştiinţă care urmăreşte restabilirea pe bază de documente a unor adevăruri. Reacţionând la exagerările şi uneori chiar contrafacerile unor istorici, de la Petru Maior la Haşdeu, Panu nu scria ca un relativist, ci doar ca un istoric interesat de acurateţea şi baza documentară a afirmaţiilor istoriografice. Panu scria aici în consonanţă cu Xenopol, a cărui idee, extrem de interesantă şi de productivă, era că, în loc de a fi înhămat la carul triumfal al mono-originii romane a poporului român, ceea ce ar face din români un stoc etnic epigonic şi epuizat, cercetarea istorică asupra originilor poporului român poate să ne conducă înspre descoperirea altor componente, noi, originale, ale aluatului etnic românesc, componente care astfel ar arăta că românii au şi un viitor, nu doar un trecut. Iată ce scria Xenopol în Studii asupra stărei noastre actuale: „Toată întrebarea viitorului nostru stă aci: dacă suntem romani – degeneraţi – sau un popor cu totul nou, românii. A crede că suntem romani curaţi şi că totuşi am putea să ne mai dezvoltăm o dată poate fi o idee foarte măgulitoare pentru cei ce o au, dar pentru a fi adevărată ar trebui ca natura să ne fi dat privilegiul de a ne substrage de la legile ei. Deosebirea însă între legile naturii şi acele omeneşti constă tocmai în aceea că cele dintâi nu cunosc asemenea privilegiuri. Condiţiunea esenţială a dezvoltării noastre fiind existenţa unei diferenţe între spiritul nostru şi spiritul roman ar trebui să încetăm o dată pentru totdeauna cu nişte pretenţiuni tot atât de absurde pe cât şi ridicule. Noi, care credem în viitor, nu avem astfel de pretenţii şi avem convingerea că suntem un popor nou – la a cărui for­mare au conlucrat multe elemente – iară nu romani degeneraţi”.

Junimiştii refuzau să bagatelizeze specificul naţional – rod al unei genealogii frământate de un anumit context, deci al unei logici a viului – de dragul unui trecut mitic-⁠livresc şi al unui sistem de valori universaliste de împrumut (de la variile noi Imperii Romane). Pozitivismul istoric al lui Xenopol sau Panu nu era un fals pozitivism, o demitizare mistificatoare, înşelătoare, relativistă sau o încercare de a muta centrul de greutate al istoriei noastre pe un trecut de a cărui glorie ne-⁠ar fi despărţit o „cenzură transcendentă” care împiedica accesul la energiile lui. Xenopol şi Panu căutau să dezlege românii de mitul unui trecut mort pentru a le reda adevărul unui trecut viu, al unei vechimi reale care le-⁠ar fi îngăduit să aibă un viitor. Din acest punct de vedere, Panu aborda dezinhibat istoria marilor naţiuni europene, arătând că românii nu sunt altfel decât ele, ci, în privinţa raportării la trecut, exact la fel. Sincronimsul junimist era unul constructiv, nu coroziv. Iată ce scria Panu în Studii asupra atârnărei sau neatârnărei politice a Românilor în deosebite secule: „Eresul comun popoarelor de a-⁠şi da fiecare o ori­gine divină sau cel puţin strălucită a pierit dinaintea rîsului muşcător şi a criticei lumi­nate. Francejii nu se ruşinează a mărturisi că sunt în mare parte coborîtorii vechilor popoare galice cunoscute prin barbaria lor şi a căror religiune admitea imolaţiuni de oa­meni pe altarul zeilor lor. Germanii nu prea pot a se îngâmfa cu stră­moşii lor ce trăiră secule în pădurile şi mlaştinele de la Nord şi ai căror şefi se serveau la ospeţuri cu craniuri inimice în loc de cupe, şi cu toate acestea niminea între ei nu se gândeşte a ascunde aceasta. Pentru ca să ne putem desvolta pe calea propăşirei şi a ajunge un popor respectat nu este de nevoie a sus­ţine că coloniile aduse de Traian nu au gă­sit nici un Dac pe teritorul Daciei şi a stă­rui cu multă căldură că sângele ce-⁠l avem în noi este curat sânge roman, cu toate că ta­blele cerate găsite în Transilvania şi în Valachia arată foarte limpede cum coloniştii Traiani erau departe de a fi toţi Romani, o mare parte fiind Gali, Ispani, Numizi, Traci, Iliri etc. etc. Pentru a avea o limbă armonioasă şi cultivată nu este de neapărată trebuinţă a de­duce toate cuvintele de la o formă primitivă latină şi a alunga din limbă o mulţime de cu­vinte slave care au străbătut până în adân­cimea tuturor păturilor sociale, împământenindu-⁠se cu desăvîrşire. Poesiile populare şi Vasilie Alecsandri ne pot da o măsură dreaptă de ceea ce este şi ar putea fi limba noastră aşa cum o vorbeşte poporul şi, orice ar zice filologii, trebuie să mărturisească singuri că ei încă nu au produs nimic analog […]. Pentru ce dar noi am jertfi unei mândrii naţionale rău înţelese comorile adevărului şi luminei? Un popor care se fanatizează şi se mişcă numai pentru a discuta originea lui strălucită şi a aminti la fiecare împrejurare pe Badea Traian fără ca să se arăte lucrător pe calea adevărată a reformei şi a progresului samănă cu acei no­bili degeneraţi din secolele trecute al căror merit se compunea din blasonul lor şi care la fiecare faptă grea şi periculoasă unde se ce­rea virtutea personală numărau cu îngâmfare numele şi vitejiile strămoşilor lor”.

Tocmai căutarea adevărului i-⁠a făcut pe junimişti să preţuiască poporul, România profundă, depozitarul adevărurilor vii, trăite, apărate, cultivate din generaţie în generaţie, după cum ne arată Panu atunci când vorbeşte de adevărul limbii şi de natura conservatoare a familiei, matrice a societăţii: „Am zis mai sus că deşi limba este cea mai din afară manifestare a unui popor, totuşi câteodată se păstrează mai bine decât alte părţi mai lăuntrice; am mai zis că instituţiile, deşi ţin prin firea lor un loc mai adă­postit decât limba, totuşi ele se pot schimba cele întâi sau mai mult decât limba; aceste abateri de la o regulă dată se lămuresc şi se îndeplinesc prin următorul princip: obiceiu­rile fiind formele de viaţă ale unui popor, pri­vit nu ca întreg, ci ca familie, cercul lucrărei lor nu este societatea luată în înţelesul de in­dividualitatea unei naţiuni, ci viaţa casnică, unde toate au un caracter de statornicie şi neschimbare; prin urmare cu cât celelalte două elemente sunt în o legătură mai strânsă cu viaţa casnică şi cu obiceiurile, cu atâta ele capătă noi puteri pentru a merge mai de­parte fără a primi înrîurirele străine şi dimpotrivă cu cât lanţul de înţelegere şi de co­municare este mai slab sau întrerupt, cu atât acelea se depărtează de la formele lor dintâi. Răzămaţi pe acest princip vedem că limba, oricare ar fi starea ei faţă cu bâtuirele ce vin asupra unui popor, are un sprijin pu­ternic în viaţa casnică, căreia este unul din elementele formatoare”. (Studii asupra atârnărei sau neatârnărei politice a Românilor în deosebite secule)

Notă:

1. Convorbiri literare. Corpus de texte ilustrative. Primul deceniu (1867-⁠1877). Volumul I, Partea a doua (Iaşi: Convorbiri literare, 2016).

Total 4 Votes

0

4