Istoria este plină de întâmplări care rătăcesc în preajma noastră, doar, doar le vom lua în seamă. Hazardul m‑a ajutat să întâlnesc una dintre aceste întâmplări din trecut şi să am apoi şansa să o pot mărturisi. Este povestea unei foarte frumoase şi îndelungate relaţii dintre o doctoriţă ginecolog şi pacienţii săi. Iar dintre pacienţii săi, cei mai renumiţi au fost regina Maria şi regina‑mamă Elena. Dar şi principesele Ileana şi Mărioara, aceasta din urmă devenită regină a Iugoslaviei.
Este vorba de dr. Marta Trancu‑Rainer. Şi Marta Trancu‑Rainer are, desigur, povestea ei de viaţă, care a început în ţinuturi moldave, unde s‑a şi născut, la 25 septembrie 1875, în orăşelul Târgu Frumos. La vârsta de 11 ani, Marta Trancu a rămas orfană de tată şi este crescută de mama sa, Smaranda Trancu. Marta a avut o copilărie şi o adolescenţă grea, însă s‑a dedicat învăţăturii şi muncii, iar în perioada cât a fost elevă şi studentă la medicină a dat meditaţii pentru a se putea întreţine. Situaţie în care s‑a aflat până a devenit bursieră a Facultăţii de medicină din Iaşi. După ce a finalizat externatul secundar de fete din Iaşi în anul 1890, a urmat cursurile Institutului Liceal de Domnişoare din Iaşi până în anul 1894, când intră la facultate. În anul 1899 o aflăm doctor în medicină şi obţine dreptul de liberă practică a medicinii în ţară.
Şi‑a început activitatea de medic din 18 mai 1898 ca dirigintă a stabilimentului de hidrologie de la Slănic Moldova, unde o găsim şi în anul 1901, însă numai pe timpul verii, având un salariu de
900 lei lunar. Între anii 1900 şi 1903 a fost asistentă la clinica obstreticală de la Facultatea de medicină din Iaşi. Schimbarea cea mai mare din viaţa ei s‑a întâmplat în anul 1898, când a venit la Bucureşti, pentru a învăţa anatomie patologică cu Victor Babeş. După cum ne spune Neagu Basarab, Marta Trancu, odată venită la Bucureşti, „primul drum îl face la clinica profesorului George Stoicescu, unde era intern Ştefănescu‑Galaţi, prieten cu fratele ei Grigore Trancu‑Iaşi. Anunţând profesorului Stoicescu scopul călătoriei ei, acesta i‑a spus: «Poţi să o faci la mine, unde am ca şef de laborator pe Rainer. Am să te conduc până acolo ca să‑l cunoşti». Ajunşi în faţa laboratorului, bate şi apoi întreabă: «Rainer, sunteţi aici?» Şi Rainer apare în bluză, înalt, slab, palid, cu ochii mari şi plete scurte. Prof Stoicescu continuă: «Domnişoara este din Iaşi şi a venit să facă puţină anatomie patologică». Introducând‑o în laborator, îşi încheie prezentarea astfel: «Rainer, vă prezint domnişoarei». Era în octombrie 1898”.
După o corespondenţă asiduă şi o îndelungată logodnă, Francisc Josif Rainer şi Marta Trancu se căsătoresc în anul 1903, iar Marta Trancu se mută definitiv la Bucureşti. Peste puţin timp, în noiembrie 1904, Marta Trancu‑Rainer, soţia doctorului Francisc Josif Rainer, devine prima femeie chirurg din România şi, reuşind să se plaseze a treia din generaţia sa, a prins un post la spitalul Colentina. În acelaşi an s‑a născut unicul copil al familei Rainer, Sofia, alintat „Soficel”.
Începând cu anul 1905, Marta Trancu‑Rainer a făcut un stagiu de patru ani ca medic secundar la serviciul chirurgial din spitalul Colentina. Practica i‑a fost de mare ajutor în anii care aveau să vină, când, mobilizată fiind la 17 august 1916, a fost însărcinată cu conducerea serviciului de chirurgie a spitalului Colţea din Bucureşti, pentru „cât timp va dura mobilizarea”. Din septembrie 1916, pe fondul pregătirii retragerii din Bucureşti a administraţiei româneşti, în grija ei va fi şi spitalul organizat în Palatul Regal de pe Calea Victoriei, pentru ca din 16 noiembrie 1916 să conducă şi un pavilion organizat la spitalul regina Elizabeta.
În perioada 1915‑1916, Marta Trancu-Rainer devine medicul curant al reginei Maria. Va deveni apoi medicul curant al fiicelor acesteia, mai ales al principeselor Mărioara şi Ileana. În aceeaşi măsură a fost şi medicul curant al principesei moştenitoare Elena, cu care va păstra o corespondenţă amiabilă din anul 1921 până la abolirea monarhiei în decembrie 1947.
Începutul unei frumoase poveşti
Munca epuizantă la spitalul Colţea şi Regina Elizabeta îndeosebi a dat roade multe prin sutele de vieţi salvate, ofiţeri şi soldaţi ai armatei române, care nu au uitat‑o pe doamna doctor, ani mulţi după terminarea războiului. Unii îi scriau şi din prizonieratul german, deoarece după reuşita îngrijirilor medicale, ofiţerii în special erau duşi în Germania. Un astfel de ofiţer român i‑a dedicat Martei Trancu‑Rainer o poezie intitulată: Femeia dr. chirurg! Este vorba de generalul Mateescu, care‑i trimite poezia tocmai din „lagărul spital Stralzund” din Germania anului 1917. Iată cum sună această poezie: „În timpuri de astea grele şi de vărsări de sânge/ Soţia îşi caută soţul, mama copilu-şi plânge!/ Dar sunt femei născute, cu suflet, hotărâte/ care, nesocotindu‑şi sexul, cât răul să‑l înfrunte./ Femei ce‑n faţa morţii un pas nu dau înapoi/ Scăpând viaţa multor, căzuţi azi în război/ Care pentru neam şi ţară, bunul lor îl las/ şi pun stavilă morţii, oprind‑o‑n al ei pas./ Cu şorţul alb ca neaua, la masa cea de fier/la strigăt de durere, nu se sfiesc defel,/cu o dibăcie aleasă, cuţitu‑uşor e‑nfipt/Pentru a deschide plaga bietului rănit./ Şi taie‑n carne vie, taie adânc de tot/La o parte dă piciorul, sau mâna jos din cot,/cu ferestrăul taie, cangrena o stârpea/astfel scăpa viaţa acelui ce murea.// Găsea oase sfărâmate, din carne le scotea/şi refăcea piciorul sau mâna de era/ Cosea şi lega vine, sânge curgea şiroi/Şi cum sfârşea cu unul, altul venea apoi.// Aci vedeai ştiinţa la cot cu datoria/luptând cu cazuri grele le arată …/ eroi cu răni mortale, care nu mai dau speranţe/ Femei cu mâna‑n sânge, luptând pentru viaţă/În Opera ast mare, ce pare a fi firavă,/Blândeţe, mâna fină, cu care umbla la rană/Părea că şi durerea le era aşa de grea/Femeia astăzi doctor, cu mâna o lua.// Iată dar femeia cu înalte calităţi/şi atunci să poate zice că e ca în alte dăţi! O! nu! pe fruntea sa de veacuri, a strălucit mereu/frumoasa aureolă de rouă, azi, de Zeu!”[1]
În perioada ocupaţiei germane, „toţi militarii români care părăseau spitalele, sănătoşi sau mutilaţi, trebuiau să se înfăţişeze la Comisia germană instalată în Spitalul Francez de pe strada Schitu Măgureanu nr.7.[2]
Pentru anii grei ai războiului şi eforturile perseverente de a salva vieţi şi a ridica moralul celor aflaţi în suferinţă, Marta Trancu‑Rainer a primit la 18 februarie 1919 decretul prin care a fost decorată cu Ordinul „Regina Maria” clasa a I‑a, semnat de regele Ferdinand şi de ministrul Văitoianu. Textul spune aşa: „Dorind a răsplăti meritele D‑nei Dr. Trancu Rainer Marta pentru devotamentul deosebit cu care a îngrijit răniţii la palatul regal şi la spitalul Colţea, a operat şi a pansat mulţi răniţi, dovedind o pricepere şi o putere de muncă neîntrecută”.
Prin munca ei neîntrecută, Marta Trancu‑Rainer devine în anul 1936 membru corespondent al Academiei de Medicină, precum şi membru onorific al Societăţii Române de Biologie. Numirea a fost susţinută printr‑o adresă semnată de prof. dr. I. Parhon. Acesta spunea despre dr. Trancu‑Rainer că „e nu numai o profesionistă de o rară valoare şi conştiinciozitate, dar şi o lucrătoare de elită pe terenul publicisticii medicale şi în special pe acela al biologiei.(…) Lucrările ca şi întreaga activitate a D‑nei dr. Marta Trancu‑Rainer sunt caracterizate prin spiritul de preciziune, prin munca intensivă, pe o scară foarte întinsă şi printr‑o înaltă conştiinciozitate”[3].
O asemenea personalitate a cucerit inimile reginelor României. Mai întâi, a reginei Maria, încă din anii 1915‑1916, şi mai apoi a principesei moştenitoare Elena, devenită ani mai târziu, „regina mamă Elena”.
Scrisorile reginelor
Marta Trancu‑Rainer era adesea chemată la Palatul Regal de pe Calea Victoriei sau la palatul Cotroceni prin scrisorile trimise de Regina Maria prin doamnele sale de onoare, ale casei M.S. reginei. Într‑o astfel de scrisoare trimisă de Regina Elena la 26 ianuarie 1943 aflăm: „Scumpă doamnă Rainer, M.S. Regina mă însărcinează a vă ruga să veniţi Sâmbătă 27 ianuarie la ora 3 la Palatul Cotroceni pentru a vă consulta. Primiţi vă rog, scumpă Doamnă Rainer, amiciţiile mele. Adela Cantemir”. Câţiva ani mai târziu, o altă doamnă de onoare scria: „Dragă Doamnă Rainer, Vă rog să mă iertaţi dacă am întârziat să vă mulţumesc pentru Cartea Travaux d’anatomie ce aţi avut amabilitatea să‑mi trimeteţi. Am fost foarte ocupată şi am avut şi diverse buclucuri care m‑au împiedicat să vă răspund mai devreme precum aşi fi dorit. Vă rog, Doamnă Rainer, să primiţi o dată cu mulţumirile mele cele mai bune sentimente, Nelly Catargi”. Aceeaşi Nelly Catargi scria din Castelul Peleş, la 31 decembrie 1944: „Dragă Doamnă Rainer, îţi mulţumesc foarte mult fiindcă şi de data asta te‑ai gândit la mine şi m‑ai răsfăţat. Iartă‑mă dacă am întârziat să şi răspund mai devreme, dar a trebuit să termin în primul rând corespondenţa pentru M.S. Profit că este mâine anul nou ca să‑ţi urez sănătate linişte şi pace sufletească”.
Simona Lahovary, doamnă de onoare a reginei Maria, trimitea în mare grabă o carte de vizită către doamna doctor: „Mâine dimineaţă pe la 10 şi jumătate majestatea sa regina va merge la Coltzea să vadă bolnavii francezi: m‑a întrebat dacă ai putea fi şi dumneata acolo. În grabă, Simona Lahovary”.
Au existat şi momente mai urgente, cum a fost însărcinarea doamnei doctor din partea reginei Maria să rezolve probleme de sănătate. În primăvara anului 1928, inspectorul general al poliţiei de frontieră, generalul L.D. Costescu, a oferit Martei Trancu‑Rainer o notă oficială: „Doamna dr. Trancu‑Rainer, medicul curant al A.S.R. Principesei Mamă, merge la Viena având însărcinarea din partea A.S. Regale pentru a‑I face diferite cumpărături. Rog a i se face toate înlesnirile Doamnei Doctor pentru a putea aduce la îndeplinire însărcinarea ce i s‑a dat”.
Generalul Condeescu a trimis alături de notă şi o scrisoare personală doamnei doctor, în care îi spunea printre altele: „Soţia mea, copiii şi cu mine te rugăm a primi pentru ziua de azi toate urările de bine şi la mulţi ani. Aceleaşi felicitări le adresăm şi D‑lui Profesor şi te rugăm a primii din partea noastră o cutie de fondante.(…) vă mai alătur o scrisoare deschisă din partea Inspectoratului meu, către autorităţile de frontieră. Nu e nevoie să o daţi nimănui – numai în cazul când ar trebui să vă folosiţi de ea”. Regina Maria
„Saint Briac – 12 aprilie 1931
Mulţumesc din toată inima pentru urările voastre de bine. Sunt foarte aproape de sora mea aici. Şi sunt foarte liniştită şi fericită. Mă gândesc cu tandreţe la cei pe care îi iubesc din săraca noastră Românie.
Mulţumesc de o mie ori pentru excelentele prăjituri pe care le‑am mâncat cu plăcere. Maria”.
„Regina Mamă” Elena
La 29 iulie 1939, regina Elena scria doamnei doctor Rainer: „Scumpa mea doamnă Rainer, vă adresez câteva cuvinte fără să ştiu totuşi dacă le veţi primi vreodată. Am fost foarte mişcată, la fel şi sora mea, că v‑aţi gândit la noi… în timpul nunţii sale. Ea este foarte fericită şi noi toţi foarte încântaţi. Cum o mai duceţi, scumpă doamnă Rainer?
Mă gândesc foarte des la dvs. Micuţul meu (mare) (Mihai n.m.) a plecat din nefericire, l‑am avut cu mine timp de o lună. Timpul a trecut foarte repede şi el îmi lipseşte mult. Toate cele bune soţului d‑voastră, eu vă îmbrăţişez afectuos, Scumpă d‑nă Rainer. Nepoata d‑voastră!”
Sau mai târziu:
„Sinaia 19 Mai 1944. Dragă Doamnă Rainer,
De la vizita pe care am făcut‑o la voi la Pasărea nu am contenit să mă gândesc la D‑voastră şi îmi fac griji pentru D‑voastră. În ciuda afecţiunilor şi a îngrijirilor cu care sunteţi înconjurată, casa nefiind terminată, mă tem că nu aveţi tot confortul dorit. Sunt mâhnită că Sinaia şi împrejurimile sunt atât de pline şi că până în prezent nu am găsit nimic. În ciuda acestora eu continui să caut. După o matură chibzuinţă trebuie să constat cu mare regret că Peleşul nu este deloc indicat pentru D‑voastră. Este mult de urcat până la apartament şi în caz de alertă suntem forţaţi să coborâm la subsol. Castelul este în mijlocul pădurii şi este periculos să nu‑l ţii în întuneric. Nu este nevoie să vă spun cât sunt de dezolată că nu am alte apartamente libere căci date fiind circumstanţele casa este mult mai plină decât de obicei.
Voi pleca câteva zile la Săvârşin şi la întoarcerea mea sper să vin să vă văd. În aşteptare vă trimit gândurile mele cele mai afectuoase şi sper că d‑voastră şi soţul d‑voastră nu veţi face imprudenţe şi vă veţi îngriji. Vă rog!
Va îmbrăţişez din toata inima, Elena.”
La începutul lunii august 1944, Martei Trancu îi moare soţul, dr. Francisc Rainer. Regina Mamă Elena îi este alături şi în faţa acestei grele încercări. Telegramă: „Foarte emoţionată la aflarea tristei veşti. Sunt cu tot sufletul alături de d‑voastră în imensa durere. Sper ca domnul să vă ajute să suportaţi această mare şi puternică lovitură. Gândul că lucrările realizate de soţul d‑voastră pentru ţara sa sper să vă aducă o consolare”.
La rândul său, Marta Trancu‑Rainer scria la începutul anilor 1940: „Dacă îmi rezum cei 41 de ani ai căsniciei mele pot spune următoarele: suferinţe şi lipsuri nesfârşite. Lovituri de toate felurile. Sănătate supusă la grele încercări. Muncă uneori supraomenească”. Marta Trancu‑Rainer a luptat întreaga sa viaţă pentru demnitatea profesiei sale şi, mai ales, pentru recunoaşterea în interiorul breslei medicale a capacităţilor de muncă de care au dat dovadă femeile doctor. Marta Trancu‑Rainer a fost prima femeie chirurg din România, care, datorită mediei mari obţinută la examenul de specializare, a primit un post din partea Eforiei Spitalelor Civile, la spitalul Colentina din Bucureşti. Însă ea a lucrat şi la Spitalul Colţea, iar în vremea ocupaţiei germane (1916‑1918) s‑a ocupat cu organizarea unor spitale de campanie pentru ostaşii români, la Palatul Regal şi la palatul Elisabeta.
■ Scriitor, istoric, publicist şi editor
Note:
[1] Academia română, Manuscrise, arhiva marta trancu rainer, XI varia 5
[2] idem, fila 16
[3] Profesor Dr. C.I. Parhon, memoriu dactilografiat în patru file, Bucureşti, 22 iunie 1938, arhiva Institutului de antropologie Fr.I. Rainer – Academia Română
Adrian Majuru
