Nicolae Breban • 80
Nicolae Breban este unul dintre marii romancieri europeni. Acest lucru ar trebui rostit cu responsabilitate şi fără complexe. Citit în întregime, peste o vreme, el va fi, cu siguranţă repus în drepturi. Drepturi pe care nu i le contestă serios, de fapt, nici azi, decât chibiţii şi rău-voitorii, pricepuţi la ironii grăbite şi la îndemână, dar incapabili nu spun de creaţie monumentală, ci baremi de admiraţia faţă de aceasta.
Iată-l ajuns, pe Nicolae Breban, şi la 80 de ani! Greu de crezut… De când i-am deschis prima carte, m-a fascinat acea gândire vie, mere
u la pândă, acel mod de a privi realul dintr-o perspectivă mobilă, nepermiţându-i să împietrească într-un nomenclator rigid, oricât de autoritar sau de prestigios ar fi acesta. Orice pagină din cărţile lui Nicolae Breban se opune de la sine stereotipiilor, sfidează lenea gândirii, obligă cititorul la o permanentă repliere. Atitudinea narativă este dată de o privire mereu iscoditoare, dublată de o minte care ridică, fără încetare, întrebări. Întrebări peste întrebări. Nimic nu este alb sau negru, bun sau rău, moral sau imoral. Opera lui Breban te învaţă, în mai mare măsură decât a oricărui alt scriitor român, că valorile autentice nu sunt un set de inerţii stabilite prin tradiţie, că ele trebuie cucerite şi asumate mereu pe cont propriu. De aceea, personajele sale sunt mereu firi sucite, au psihologii contorsionate, „abisale”, cum s-a spus încă de la romanul de debut, Francisca, ascund, ca o matrioşkă, personalităţi aparent, doar aparent contradictorii, provoacă viaţa şi se pun mereu în probă; ele se caută pe sine, într-o confruntare nu cu regulile societăţii ori cu intemperiile istoriei, ci cu propriul model, cu propriul tipar ideal.
Ce aş putea spune despre omul Breban? Omul nu se deosebeşte cu nimic de scriitor; Nicolae Breban vorbeşte aşa cum scrie. Este primul lucru pe care l-am constatat când l-am cunoscut. Rar am văzut o persoană mai cucerită de marile sale teme, mai energică, rar am reuşit să mă vitaminizez, să capăt poftă de scris, să simt că am forţă să-mi duc mai departe proiectele într-o măsură egală ca atunci când am reuşit să stau, mai pe îndelete, cu Nicola
e Breban la o şuetă. Glumind, aş spune că mi s-a întâmplat să-l vampirizez în câteva rânduri… Autorul Buneivestiri trăieşte permanent în spaţiul exigent şi protector al literaturii. Ca nimeni altul, este el însuşi o plăsmuire a propriului scris, singura sa certitudine, singura miză, singura ambiţie, singura cale. De aceea, a avut inconştienţa sau curajul sau nonşalanţa de a-şi construi o viaţă romanescă, oricum, doar banală nu. A publicat, într-o perioadă nefavorabilă gândirii libere, înainte de 1989, romane inevitabile, aş spune, pentru oricine are pretenţia de a se ocupa de literatura română, obligatorii, rapid clasicizate, o serie de capodopere, începând cu În absenţa stăpânilor, continuând cu Animale bolnave, Îngerul de gips, Bunavestire, Don Juan, Drumul la zid. Nu a fost uşor, iar numele său îmi vine printre primele în minte atunci când simt nevoia să temperez scepticismul celor care întreţin o zarvă prostească pe marginea unei idei aruncate în grabă, precipitat, de un savant precum Ioan Petru Culianu, legată de „Siberia spiritului” în perioada postbelică. Întreb şi eu: dacă în timpul comunismului nu au apărut mari scriitori şi mari opere, au apărut aceştia/ acestea de 25 de ani încoace, când libertatea nu mai e îngrădită? Suntem noi mai liberi, azi, decât erau câţiva mari creatori, într-un regim opresiv? Aparent da, în esenţă, nu, pentru că nu mai suntem în stare să ne instituim propria libertate. Şi totuşi, unde este poetul de factura lui Nichita Stănescu ivit în ultimul sfert de secol, unde este criticul cu autoritatea lui Eugen Simion sau a lui Nicolae Manolescu, unde sunt prozatorii de amplitudinea şi complexitatea unor Nicolae Breban, Marin Preda, D.R. Popescu sau Ştefan Bănulescu? Ne place sau nu, ne convine ori ba, tot aceştia rămân marii scriitori, obligatorii în orice canon, oricât de strict ar fi el.
Pe Nicolae Breban l-am citit din primul an de facultate, aşa cum i-am citit pe marii scriitori: de la primul la ultimul titlu. În cazul său, mai mult poate decât în al oricărui alt romancier postbelic, acest exerciţiu de fidelitate este obligatoriu. Romanele sale nu sunt indiferente unul faţă de altul, ci comunică, toate, între ele, alcătuind un sistem omogen, în care fiecare piesă este necesară şi contribuie la armonia întregului. De altfel, Breban a avut încă de la primele cărţi ambiţia operei monumentale, displăcându-i fragmentarismul şi proiectele care încep ambiţios, dar sucombă levantin. Romanele care au apărut până în 1990, după care cititorii săi fideli de până atunci încă mai suspină nostalgic, în care marile sale teme sunt clar delimitate, reprezintă un reper nu doar pentru literatura română a ultimei jumătăţi de secol, ci şi pentru opera ulterioară a scriitorului. Cărţile publicate în ultimii douăzeci şi ceva de ani pierd mult dacă sunt citite „în sine”, fără a fi raportate la întregul operei brebaniene. Mai mult decât înainte, scriitorul a început să se întoarcă din ce în ce mai des la propriile creaţii, să le lege într-un silogism epic nu întotdeauna facil de sesizat. Cine nu proiectează însă personajele, cazurile contorsionate, acţiunile din ultimele isprăvi epice ale autorului la vechile sale realizări pierde imaginea de ansamblu, pierde poate chiar şi „calea de acces” către nucleul acestei opere majore. De aceea, în ultimele decenii scriitorul pare preocupat de trilogii şi tetralogii, de proiecte ambiţioase, majore, apte să rezolve, adâncindu-le, sucindu-le pe toate feţele, storcându-le de ultimele resurse de semnificaţie, imprimându-le forma unor scenarii inedite, temele obsesive sedimentate în cărţile din prima parte a creaţiei sale. În acest sens, lectura unui nou roman al lui Nicolae Breban obligă la o relectură, fie şi virtuală, a celorlalte. Mai curând decât Dostoievski sau Thomas Mann, Nicolae Breban a devenit principala referinţă, obligatoria referinţă pentru cel care vrea să perceapă, la justa lor valoare, noile proiecţii epice ale lui Nicolae Breban.
Există voci care se plâng de monotonia sau chiar redundanţa tematică a scrisului lui Breban; da, e adevărat, au întru totul dreptate, au, cum se spune, dureros de multă dreptate, dar… numai atât! Numai atât: dreptate! Ce să fac eu, ce 
să faceţi dumneavoastră cu dreptatea aceasta? Un mare scriitor, care şi-a inventat o lume doar a lui, cu relaţii specifice, cu personaje recognoscibile, cu tensiuni imposibil de epuizat nu are cum, nu are de ce să se inventeze de fiecare dată; ar fi semn de inconsecvenţă faţă de propriul univers ficţional, ar reprezenta o evadare din propriul registru, din propriul teritoriu obsesiv. Marile teme ale romanului (care sunt absolut numărabile, ca să spun aşa) nu se identifică prin „exotismul” lor sau prin „ineditul” lor, ci prin curajul de a atinge teritorii esenţiale ale omenescului; prozatorii mari cu adevărat sunt, după cum nu oboseşte să o repete Nicolae Breban, nu cei care scriu bine, capabili de rafinament, de virtuozitate pe spaţii mici, ci doar cei care îndrăznesc şi au forţa să atace temele mari, teritoriile profunde, abisale (cuvânt inevitabil) ale acestui fascinant univers interminabil care este omul. De aceea, îmi imaginez literatura română fără preţiosul, ultra-talentatul Mateiu I. Caragiale, dar nu mi-o pot imagina fără greoiul Rebreanu, fără Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu. Sau fără Marin Preda. Sau, desigur, fără Nicolae Breban. Fără unul din aceşti mari creatori s-ar căsca un gol imens, s-ar face curent în literatura română. Prin urmare, revenirea în spirală a autorului Animalelor bolnave la aceleaşi vechi obsesii (tema puterii, relaţia ucenic-maestru, călău-victimă etc.) reprezintă o tentativă nu de a epuiza aceste tipare etern omeneşti, ci un efort de a le nuanţa, de a le aproxima, care porneşte de la certitudinea că ele sunt inepuizabile. Literatura nu le poate „rezolva”, dar le poate reformula permanent taina. De aceea, cărţile lui Breban nu explică nici istoria, nici tiparele comportamentale şi de caracter indiferente la contextul social, ci le chestionează permanent. Marea miză a scrisului brebanian nu este de a explica sau, cu atât mai puţin, de a ilustra sau de a „descrie” un anumit mecanism social, o epocă istorică, un sistem politic; autorul nu îşi propune să facă nici frescă socială, nici parabolă subversivă, nici roman pictural, de caractere.
Ceea ce impresionează în opera lui Breban este că ea atacă marile mituri ale omului, „dincolo de mode şi de timp”; că ea s-a scris mereu indiferentă la contextul politic, social, ideologic, impunându-şi un climat de perfectă normalitate.
A acorda mai vechilor romane brebaniene mize subversive faţă de regimul comunist înseamnă a le coborî miza. De două decenii, scriitorul are puterea de a rămâne indiferent, monstruos de indiferent pentru unii, faţă de gustul noilor cititori, faţă de noile coduri de lectură, faţă de recentele reţete care garantează succesul. Da, Breban este un scriitor care nu îşi mai pune problema cititorului sau care, cel puţin, impune o relaţie abrazivă, exigentă cu acesta. Nu îl linguşeşte, nu îi iese în întâmpinare. Dimpotrivă, îl pune permanent la încercare, îl obligă să se ridice la nivelul său. O atitudine, să recunoaştem, aparent sinucigaşă în aceste vremuri. Doar că scrisul marilor creatori nu vizează niciodată prezentul, ci viitorul. O ştiau foarte bine anticii, o uităm cu nonşalanţă şi superficialitate noi.
Nu cred că poate contesta cineva cu argumente solide, demne de luat în seamă, faptul că Nicolae Breban este unul dintre cei mai importanţi romancieri ai literaturii române din ultima jumătate de secol. În plus, este singurul autor din generaţia ’60 care nu doar că nu a suferit, în ultimele două decenii, de pe urma unor blocaje de inspiraţie (termen care, de altfel, nu îi este pe plac), dar şi-a înteţit ritmul scrisului. Breban reprezintă cazul, atipic în literatura română, al scriitorului obsedat de propria operă, al celui care are ambiţia de a-şi construi opera ca un tot unitar, ca un templu. De aceea, cărţile sale comunică între ele, reiau aceleaşi mari teme: relaţia dintre ucenic şi maestru, dintre călău şi victimă, voinţa de putere, amoralitatea, pe filieră dostoievskiană. Prin urmare, fiecare nou roman pretinde o lectură atentă şi un efort comprehensiv ceva mai special; încadrarea sa în corpus-ul întregii opere a lui Breban devine aproape obligatorie, întrucât există o anumită gradare semantică, o dispunere silogistică a cărţilor. Este acesta un motiv pentru care, în ultimii ani, critica nu a mai ţinut pasul cu debitul marelui scriitor, s-a consolat să se refere la capodoperele mai vechi (În absenţa stăpânilor, Animale bolnave, Îngerul de gips, Bunavestire, Don Juan, Drumul la zid rămân mereu titluri de referinţă) sau, şi mai grav, a mimat lectura, oferind verdicte superficiale şi leneşe.
Nicolae Breban este unul dintre marii romancieri europeni. Acest lucru ar trebui rostit cu responsabilitate şi fără complexe. Citit în întregime, peste o vreme, el va fi, cu siguranţă repus în drepturi. Drepturi pe care nu i le contestă serios, de fapt, nici azi, decât chibiţii şi rău-voitorii, pricepuţi la ironii grăbite şi la îndemână, dar incapabili nu spun de creaţie monumentală, ci baremi de admiraţia faţă de aceasta.
La mulţi ani şi la cât mai multe cărţi, Nicolae Breban! Spre binele literaturii române, care traversează, chiar în această perioadă, o criză a ficţiunii!
