Deşi este de profesie eminescolog, Ioana Bot n-a înţeles ce înseamnă Eminescu pentru cultura noastră. Şi în loc să se se simtă jenată că îi lipseşte sensibilitatea necesară ca să se pronunţe în această problemă – aflându-se în situaţia unui muzician care n-ar avea ureche muzicală – îl persiflează ea pe intelectualul român, adică pe oameni ca Titu Maiorescu, George Călinescu, Tudor Vianu, Ion Negoiţescu, Edgar Papu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, definind aptitudinea de a admira ca pe o caraghioasă învăluire în norii de tămâie ai admiraţiei.
Pe vremea când eram student aveam un vis: să văd şi eu manuscrisele lui Eminescu. În sala de lectură a Bibliotecii Academiei, stăteam cu diverse colecţii de reviste în faţă, făceam fişe, păream absorbit cu totul de studiu, dar mă obseda gândul că în aceeaşi clădire se află caietele şi foile disparate din lada încredinţată de poet lui Titu Maiorescu. După cum se ştie, la rândul lui, Titu Maiorescu a lăsat preţioasele manuscrise, înainte de a muri, Academiei Române.
Am făcut tot felul de demersuri naive ca să mi se dea voie să le văd. Le-am curtat pe bibliotecare, am mers în audienţă la şefii lor, dar totul a fost în zadar. Eram fericit când descopeream în câte o istorie a literaturii un facsimil după un manuscris eminescian, dar de obicei era o imagine fragmentară şi neclară. Zincografia nu permitea mari performanţe în materie de reproducere.
Am înţeles ulterior că restricţia în ceea ce priveşte accesul la manuscrise era justificată. Hârtiile scrise de mâna lui Eminescu începuseră să se deterioreze şi nu puteau fi lăsate la dispoziţia oricui. Nu eram un eminescolog cunoscut, ca Perpesicius, Dumitru Vatamaniuc sau Petru Creţia, ca să inspir încredere.
Au trecut anii şi am citit cu speranţă pledoaria patetică a lui Constantin Noica pentru fotocopierea integrală a celor 14.000 de pagini de manuscrise (unii vorbeau de 15.000, iar alţii de 16.000). Îngrijorarea filosofului că un cutremur sau un incendiu ar putea face să dispară fără urmă manuscrisele era şi îngrijorarea mea. Mă gândeam la un asemenea risc ca la eventualitatea pierderii unei secvenţe din ADN-ul culturii române.
Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, Ioana Bot, i-a luat în derâdere pe cei ca mine, emoţionaţi de existenţa manuscriselor eminesciene:
„Obiect de cult, manuscrisele au fost aruncate într-o horă de fantasme, legate de identitatea noastră naţională. 
«Momentul Noica» a avut, în context, un rol decisiv – mai ales prin lecturile ulterioare, alterante («fantasmatice»), care s-au dat pledoariei filosofului de a salva de la distrugere şi de a edita anastatic caietele eminesciene manuscrise.
Dar cine să îşi mai dea seama că între a pleda pentru conservarea unor documente de mare valoare (caietele în sine), prin reproducerea lor cu mijloace moderne, astfel ca studierea lor să nu distrugă originalul, deziderate fireşti într-un mediu academic, şi aureolarea manuscriselor cu puterea… de a trezi românitatea din lîncezeala-i istorică [care «lâncezeală istorică»?! n.n.] e o diferenţă nu doar de limbaj, ci şi de mize şi strategii ale politicii culturale? Intelectualul român, cînd e vorba de Eminescu, simte enorm, retorizează monstruos şi se înconjoară mai lesne cu norii de tămîie ai adoraţiei, decât cu liniştea de bibliotecă a studiului aplicat.”
Deşi este de profesie eminescolog, Ioana Bot n-a înţeles ce înseamnă Eminescu pentru cultura noastră. Şi în loc să se se simtă jenată că îi lipseşte sensibilitatea necesară ca să se pronunţe în această problemă – aflându-se în situaţia unui muzician care n-ar avea ureche muzicală – îl persiflează ea pe intelectualul român, adică pe oameni ca Titu Maiorescu, George Călinescu, Tudor Vianu, Ion Negoiţescu, Edgar Papu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, definind aptitudinea de a admira ca pe o caraghioasă învăluire în norii de tămâie ai admiraţiei.
În primii ani ai secolului douăzeci şi unu s-a împlinit visul lui Constantin Noica. Şi visul meu. Din iniţativa lui Eugen Simion, care 
este un paznic de far, şi cu contribuţia unui mare grafician, Mircia Dumitrescu, au apărut, în aproximativ patruzeci de volume, reproduceri perfecte ale tuturor manuscriselor din lada lăsată de Eminescu, cu peste un secol în urmă, în grija lui Titu Maiorescu.
Nu i-a fost uşor lui Eugen Simion să pună în mişcare uriaşa maşinărie a birocraţiei ca să obţină fondurile necesare şi să constituie grupul de specialişti de care era nevoie pentru realizarea acestei opere editoriale. Dar a reuşit. În ceea ce mă priveşte, credeam că va primi un premiu naţional pentru această izbândă, că va fi sărbătorit cu flori şi şampanie. S-a întâmplat însă exact invers:
„DENUNŢ PENAL în urma fapelor săvârşite de numitul Eugen Simion, cu domiciliu necunoscut, pentru următoarele motive:
În fapt, numitul Eugen Simion a coordonat, condus şi administrat un proiect de editare într-o ediţie de specialitate, numită «ne varietur», adică definitivă, a caietelor rămase de la Mihai Eminescu, în total aproximativ 14.000 de pagini scrise de mână.
În conformitate cu declaraţiile numitului făcute pentru agenţia de ştiri Mediafax în data de 8 ianuarie 2008, volumele realizate în intervalul 2005-2008 în cadrul acestui proiect au fost realizate folosind un «scanner performant», cumpărat din fonduri în valoare de 90.000 dolari SUA, alocaţi de Ministerul Culturii în 1999.
Este de notorietate publică (în urma discutării în Parlament) faptul că acest proiect a costat bugetul de stat peste două milioane de dolari până astăzi.
În fapt, costul producerii de facsimile în aceleaşi condiţii ca şi cele produse în cadrul proiectului numitului nu depăşeşte, ca ordin de mărime, câţiva dolari per pagină.
[…] Faţă cu aceste împrejurări, consider neîndoios că faptele numitului Eugen Simion în coordonarea, conducerea şi administrarea acestui proiect constituie fapte de corupţie în conformitate cu legislaţia în vigoare, şi vă solicit să declanşaţi urmărirea penală în acest caz.” − Mircea Popescu.
Cine este Mircea Popescu? Este cineva străin de lumea cărţii care crede că realizarea unei ediţii anastatice înseamnă un fel de tragere la xerox. În realitate este vorba de o performanţă tipografică. Copiile manuscriselor eminesciene sunt identice cu originalele, oferindu-ţi posibilitatea de a vedea până şi culoarea cernelii folosite de Eminescu, porozitatea hârtiei, liniile fine specifice caietelor dictando, însemnările făcute cu creionul. În plus, fiind inteligent, scannerul a corectat curbura care apare la foile legate sub formă de caiete atunci când cineva le pregăteşte pentru scanare fără să le desprindă din legătura lor. Bazându-se pe zvonuri, acest Mircea Popescu pretinde că s-au cheltuit cu totul 2.000.000 de dolari, adică de trei ori mai mult decât s-a cheltuit în realitate. Dar chiar 2.000.000 să fi fost, această sumă n-ar fi reprezentat decât o cheltuială de 10 cenţi pentru fiecare locuitor al ţării!
Spre deosebire de Mircea Popescu, care a stat şi a calculat, pe bază de zvonuri, cât a costat proiectul, eu m-am grăbit să-mi procur volumele de manuscrise. Le-am adus nerăbdător acasă şi, în fiecare noapte, îmi petrec câteva ceasuri citind versuri şi însemnări, fragmente de proză şi de piese de teatru, traduceri şi versuri populare scrise de mâna lui Eminescu. Vecinii care văd fereastra de la camera mea luminată la ore târzii ar putea crede că tipăresc bani sau că am întâlniri secrete. N-ar fi exclus ca şi SRI-ul să intre în alertă. Dar îndeletnicirea mea este cu totul inofensivă. Reconstitui, înfiorat de emoţie, ceva din spectacolul gândirii eminesciene.
Deşi avea un scris ordonat, de elev conştiincios, Eminescu gândea continuu şi efervescent. Se poate vorbi în cazul său de un dramatism al exprimării. Frazele care îi scăpau de sub control şi urmau o logică proprie erau tăiate şi rescrise. La fel se întâmpla cu cele care simplificau o idee, sacrificând nuanţele. Se simte pretutindeni autoritatea de fier cu care poetul obliga limbajul să-i exprime viziunea. Dar se simte şi tandreţea sa faţă de cuvinte.
Eminescu elibera cuvintele din reţeaua de obligaţii pe care le aveau în comunicarea convenţională dintre oameni. Le restaura înţelesul originar. Nu întâmplător pe unele le caligrafia separat, rotunjindu-le literele cu voluptate. Îi plăcea, în mod evident, să vadă cum arată şi, probabil, şi să audă cum sună. Mi-l închipui pronunţându-le cu pauze între silabe, ca pe o frântură de cântec.
Mă impresionează îndeosebi grija cu care folosea poetul cuvintele limbii române, limbă pe care o folosesc şi eu azi. Nu făcea niciodată risipă de cuvinte şi nici nu le bagateliza, cheltuindu-le pentru exprimarea cu nonşalanţă a unor banalităţi, ca atâţia autori de versuri din vremea noastră. M-am săturat să aud cântece de genul „Chiar nu ştiu ce e cu mine/ Mi s-a pus pata pe tine”. Mă întorc fermecat la versurile eminesciene: „Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri/ Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri.”
Codru bătut de gânduri… chiar dacă ar fi creat doar această combinaţie de cuvinte, Eminescu tot ar fi meritat un loc în istoria literaturii române. Dar a creat atât de multe, de o frumuseţe îmbătătoare, încât se pune problema ca istoria literaturii române să merite ca el să facă parte din ea.
Poeme pe care le ştiu pe de rost din copilărie şi al căror curs mi se părea definitiv stabilit, ca mersul stelelor pe cer, puteau fi şi altfel. Este tulburător să văd nebuloasa de cuvinte din care s-au constituit Ce te legeni, codrule sau O, mamă… Să văd, de fapt, chiar constituirea lor.
Din când în când răzbat în camera mea de lucru vociferările perturbatoare ale unor oameni prozaici. Îl „aud”, de exemplu, perorând arţăgos şi insinuant pe Costi Rogozanu:
„Eugen Simion şi scandalul Eminescului electronic. Cel mai bun subiect cultural al anului. Ştiti de ce? Pentru că sunt sigur că oamenii din Academie părtaşi la toată maimuţăreala «electronică», complet ineficientă, nici măcar nu înţeleg ce au greşit, nici nu aveau habar ce ar fi trebuit să facă. Şi nu pentru că nu fac parte din epoca online.
Ci pentru că nu au citit ce-au făcut alţii în domeniu, pentru că, în general, nu urmăresc nimic din ce fac alţii, pentru ei «academismul» este închiderea în spatele unor uşi… Dar banii au fost buni şi mulţi, aşa că ignoranţa s-a întrepătruns armonios cu prosperitatea. Povestea intelectualului român de succes.”
Să nu ai o operă proprie şi să vorbeşti cu dispreţ despre „oamenii din Academie”. Să le dai lecţii, în loc să înveţi de la ei! Este şi acesta un mod de a deveni cunoscut.
A fost moda contestării lui Eminescu. Acum este moda contestării celor care îl editează pe Eminescu. Unii autori obscuri îşi fac în ultima vreme un mod de a deveni vizibili din contestarea poetului şi a celor pasionaţi de opera lui. Este inevitabil să se întâmple aşa, fiindcă, dacă s-ar contesta ei între ei, ar rămâne, în continuare, scufundaţi în anonimat. Ca firele de praf care prind viaţă în imperiul unei raze (cum spune Eminescu însuşi într-un poem), aceşti contestatari trăiesc şi ei o clipă de glorie intrând în raza operei eminesciene.
